AnimeFan

Desi inca mai am fragmente de postat la fic-ul meu intitulat - prosteste - "Fara titlu", nu m-am putut abtine sa nu va postez un fragment din noul meu fan fic, la care lucrez de zor. Inceputul este ceva mai trist, dar pe parcurs, lucrurile se schimba... Cum vorba lunga-i saracia omului, iata fragmentul...

                                              1. REMEMBER...

      Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...
      Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...
      Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...
      Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...
      Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...
      Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...
   „Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...
      Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...
      La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o iubea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...
      Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...
      Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...
      Anna îşi sterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni sa traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

Sa-mi spuneti daca v-a placut ! Am sa postez si celelalte fragmente. Astept orice fel de pareri !  :)

waw..fain :shock: de-abia astept continuarea :P

Imi place MOOOOOOOOOOORRRRREEEEE

Continuare

                                      2. Decizia

      La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul.      Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir.  Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.
   ─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...
      Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi  ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.
   ─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !
      O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.
      A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.
   ─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.
   ─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?
   ─ Da, în sufragerie. Să te conduc.
   ─ Mulţumesc.
      Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.
   ─ Bună aiua, îi salută Anna
   ─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.
   ─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?
   ─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.
   ─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.
   ─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.
   ─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.
   ─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !
      Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

                                    3. De la capăt

      Autobuzul Annei parcurgea străzile Germaniei spre aeroportul Berlin. După vreo două ore, ajunse la aeroport. Se dădu jos, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un ghişeu pentru a vedea la ce oră poate lua un avion spre New York. În seara aceea de sfârşit de septembrie, aeroportul era cam pustiu. La un ghişeu, o funcţionară drăguţă şi amabilă dădea informaţii clienţilor. Anna se aşeză la coada formată din cele trei persoane care erau în faţa ei, aşteptând să-i vină rândul. Când sosi şi rândul ei, o auzi pe funcţionară întrebând-o :
   ─ Cu ce vă pot ajuta ?
   ─ Bună seara. Acesta e paşaportul meu şi aş dori să ştiu dacă pot lua în seara asta un avion spre New York.
   ─ Aşteptaţi puţin.
      Anna o văzu pe funcţionară cum se uită în calculator şi apoi zice :
   ─ Da. Mai este un loc liber la cursa de la ora 1000. Doriţi un bilet ?
   ─ Da, mulţumesc, zise Anna.
      Funcţionara completă ceva apoi îi dădu biletul Annei, iar ea îl achită. Era de-abia ora 900 când ajunsese în aeroport. Mai avea de aşteptat. Îşi cumpără o revistă, o hartă a New York-ului şi găsi un loc în sala de aşteptare. Anna ştia mai multe limbi străine, printre care şi engleza, deci nu-şi făcea probleme că nu o să se descurce cu vocabularul. Începu să răsfoiască revista, până ce auzi într-un microfon o voce care spunea :
   ─ Pasagerii pentru cursa cu numărul 8734 spre New York, sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta 786 !
      Anna îşi luă trolerul şi se îndreptă spre poarta cu numărul anunţat. O altă funcţionară îi verifică biletul şi paşaportul şi-i ură zbor plăcut. Ajunse în avion, la clasa a II-a unde-şi luase biletul, căută numărul scaunului unde trebuia să stea şi încerca să-şi ocupe locul. Un bătrânel simpatic ocupa locul de la margine. Anna îl deranjă :
   ─ Bună seara. Pot să mă aşez la fereastră ? Acolo am locul.
   ─ Sigur, domnişoară.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Singurică spre America ?
   ─ Da, se poate spune şi aşa. Dumneavoastră ?
   ─ Idem. Mă duc la nepoţii mei. O să mă întorc după sărbătorile de iarnă. Ei m-au invitat !
   ─ Frumos.
   ─ Cum de se face că sunteţi singură ?
   ─ O poveste lungă şi tristă.
   ─ Ah ! N-am ştiut. Mă scuzaţi că am întrebat !
      Bătrânelul nu mai întrebă nimic. La câteva momente distanţă se auzi vocea căpitanului acelui zbor ce-şi îndemna pasagerii să îşi pună centurile de siguranţă, pentru că se pregăteau de decolare. Toată lumea ascultă şi după alte minute, avionul se afla deja în spaţiul aerian. Anna începu să cerceteze harta New York-ului cu mare atenţie, căutând pe ea strada unde îşi avea adresa noul ei apartament. Zborul avea să dureze câteva ore bune şi Anna închise ochii pentru a se odihni.
      Aceeaşi voce a căpitanului o trezi din somn. Călătorii erau anunţaţi să-şi pună centurile, căci avionul urma să aterizeze pe aeroportul internaţional din New York. Anna se trezi, ridică „oblonul” de la geamul avionului şi privi un răsărit superb de soare din avion. Avionul se afla deasupra oceanului. Văzu Statuia Libertăţii, ridicându-se asemenea unui colos pe mica insulă, unde în trecut coloniştii erau sortaţi şi celor sănătoşi li se dădea voie să intre pe pământul liber. Privi apoi oraşul de sus cu întreaga pleiadă de zgârâie nori şi i se părea ciuntit. Era şi firesc, căci lipseau Cele Două Turnuri Gemene, ce fuseseră atâţia ani de zile simbolul New York-ului. În final, avionul ateriză pe pământ American.

 :shock: :shock:
nu mai am cuvinte...super tare :P
 Ok Elena,astept urm cap :kk

                                4. În New York

      Anna coborî din avion alături de ceilalţi pasageri. Un ghid le arăta calea pe care trebuiau să meargă până la intrarea în aeroport. Anna privi cu atenţie la ceilalţi pasageri : fiecare era aşteptat de o rudă, un prieten sau un iubit ori iubită, revederea fiind întotdeauna emoţionantă. Inspiră adânc noul aer, obişnuindu-se cu noua ei casă. Îşi potrivi de-abia în interiorul aeroportului ceasul după fusul orar de-acolo şi ieşi din aeroport.
      Afară, un băiat al aeroportului îi chemă un taximetru şi ea spuse adresa la care doreşte să fie dusă. Maşina se lansă în traficul matinal al marii metropole, care era de-a dreptul infernal la acea oră. Pe geamul de la maşina în care se afla, Anna privea la clădirile imense din dreapta şi din stânga ei. Ar fi trebuit să scoată capul pe geam ca să se uite spre vârful uriaşilor aceia, dar  nu o făcu, pentru că nu dorea să se trezească accidentată. Se mulţumea doar să le vadă atât de înalte cât permitea geamul taxiului.
      Anna se gândea la acele clădiri înalte ca la nişte baobabi uriaşi care-şi înălţau trunchiurile de-a dreapta şi de-a stânga ei, iar ea era ceva mic, ce călătorea printre trunchiurile masive. Zâmbi în sinea sa, căci se gândise la sine ca la Gulliver în Ţara Uriaşilor. După vreo două-trei ore de mers pe străzile mai largi sau mai înguste ale New York-ului, taximetrul se opri în faţa unei clădiri, iar Anna înţelesese că ajunsese la destinaţie. Plăti taximetrul şi apoi coborî din el, luându-şi şi bagajul. Privi clădirea, la fel de uriaşă ca mai toate din acel cartier, dar incomparabila la înălţime cu giganţii din mijlocul New Yrok-ului. Acea clădire, unde ea-şi închiriase un apartament, era mai mică de înălţime. Intră înăuntru şi se îndreptă spre lift. Urcă la etajul 78, unde-şi avea apartamentul. Descuie uşa cu ajutorul cheilor ce le primise chiar cu câteva ore înainte de a se fi urcat în autobuz în Dortmund şi pătrunse în apartament.
      Un hol mic, o întâmpină încă de la intrare. Avea un cuier pentru haine, un suport pentru umbrele şi două scăunele. Îşi puse pardesiul în cuier, lăsă trolerul acolo şi se duse să-şi vadă apartamentul. Din acel hol, intră într-o încăpere uriaşă, ce era sufrageria, care avea un geam imens ce dădea spre un balcon. În sufragerie exista doar o masă mare, ovală, de 12 persoane, cu scaune, o canapea unde puteai sta la conversaţii şi un televizor mai mare. Deschise uşa de la balcon şi ieşi afară. Panorama, îi tăie respiraţia Annei : zgârâie nori peste tot. Anna avu impresia că se uită la o pădure împietrită, dar undeva, la o distanţă considerabilă, se afla un părculeţ, singura oază de verdeaţă între blocurile masive din jurul ei. Intră înapoi în sufragerie. Din sufragerie, pătrunse într-o camră decorată simplu, ce se putea numi cameră de oaspeţi. Apoi, tot din sufragerie, intră în bucătăria mică, dar utilată cu tot ceea ce era necesar, iar  apoi avea să descopere o altă cameră unde era dormitorul. Şi camera de oaspeţi şi dormitorul ei aveau propria lor baie. Modern utilată, cu toate ustensilele, baia era un loc unde te puteai şi relaxa în voie. Dormitorul ei avea drept mobilier un pat de mijloc, un şifonier, o măsuţă cu oglindă, o noptieră şi o măsuţă pe care se afla un alt televizor.
      Anna se reîntoarse în hol, îşi luă trolerul şi începu să-şi ordoneze hainele în şifonier. După aranjatul hainelor, Anna se gândi să-i sune pe soţii Doneck pentru a le spune că ajunsese cu bine la destinaţie. Nu ştia cât era ceasul acolo, dar nu avea importanţă, din moment ce cei doi îi spuseseră că poate suna la orice oră din zi sau noapte, fie la Dortmund, fie la New York. Anna, ce avusese grijă ca în aeroport să-şi procure o carte de telefoane, formă numărul de la informaţii pentru a se interesa unde putea cere legătura cu exteriorul.
   ─ Alo ? Aici serviciile de telefonie din New York, se auzi vocea unei funcţionare
   ─ Bună ziua, zise Anna. Aş dori şi eu o legătură cu Germania, Dortmund.
   ─ Unde locuiţi ?
      Anna spuse adresa unde se afla, iar funcţionara îi spuse că nu era nevoie să ceară legătura că avea linie directă cu exteriorul şi îi dădu prefixul Germaniei şi al Dortmundului. Anna mulţumi de informaţii şi formă numărul de telefon al soţilor Doneck. Îi răspunse chiar Martha.
   ─ Alo ? Aici familia Doneck. Cu ce vă putem fi de folos ?
   ─ Aici Anna. Am ajuns în New York !
   ─ Anna ! Ce bine ! Care este adresa ta ?
      Anna le-o dădu.
   ─ La ce vă trebuie adresa ?
   ─ Pentru a ştii unde-ţi trimitem banii după apartament, atunci când îl vom vinde.
   ─ Bine. Voi ce faceţi ?
   ─ Bine, Anna. Mă bucur că ţi-am auzit vocea.
   ─ Bine. Şi eu mă bucur că te-am auzit. Mai ţinem legătura.
   ─ La revedere, Anna !
   ─ La revedere !
      Anna închise telefonul şi-şi propuse se odihnească. A doua zi, avea să facă o plimbare prin New York.

And... Bonus !

                                   5. Aventuri în metropolă

      A doua zi, Anna se sculă în noul ei apartament din New York. Îşi încropi micul de jun din cele câteva alimente pe care le procurase cu o zi în urmă de la un magazin din apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. După micul de jun, cu un rucsac mic în spate, cu portofelul cu mărunţiş bine ascuns, Anna îşi începu aventura în marea metropolă. Trebuia să se obişnuiască, să vadă împrejurimile. Luna septembrie, în New York era mult mai călduroasă decât în Dortmund, oraşul ei natal.
      Porni voiniceşte pe străzile metropolei, uitându-se în jurul ei la ceea ce New York-ul putea oferi. Posibilităţile erau aproape nelimitate : de la magazine elegante, cu vitrine luxoase, până la cele de sex-shopping. Totul se afla acolo, într-o aparentă „armonie” de divertisment. N-o interesau vitrinele luxoase, în care erau expuse mărfuri ale căror preţuri ridicau adrenalina pe loc, ci mai mult vitrinele care aveau expuse obiecta vechi. Era fascinată de obiectele vechi, căci fiecare obiect avea o istorie a lui aparte.
      Mergând aşa ea pe străzile New York-eze, îi atrase atenţia o librărie ce era şi anticariat. Intră în ea, începând să se plimbe printre rafturile pline de cărţi. Erau cărţi acolo pentru toate gusturile : de la cele mai recente apariţii editoriale, până la cele mai „vechi”, retipărite. Până şi colecţia „Harry Potter” era acolo, evident, până la cea mai recent apărută sau controversata carte a lui Dan Brawn, „Codul lui Davinci”. Beletristca o lăsă rece, aşa că Anna trecu la sectorul de cărţi istorice, dedicate civilizaţiilor sau cărţi geografice. Se opri la câteva mai fascinante şi alese vreo două de-acolo : într-una era istoria New York-ului, iar în alta se vorbea despre sculptură şi arhitectură.
      Mergând ea aşa printre rafturi, îi atrase atenţia o carte despre Egipt. Titlul ei era pe cât de simplu, pe atât de plin de promisiuni : „Fascinaţia Egiptului”. Anna deschise cu grijă acea carte, iar mirosul cernelii o împresură. Fotografiile, minuţios realizate şi din cele mai diverse unghiuri îi dădeau impresia că deja se află în Egipt. O luă şi pe aceea. Noroc că nu era prea scumpă. Se îndreptă spre tejgheaua unde se afla o doamnă între două vârste. Avea părul legat într-un coc elegant, o faţă albă şi luminoasă, plină de bunătate. Anna puse cărţile pe tejghea pentru a le plăti. Doamna aceea se uită la ele şi o întrebă :
   ─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Sunteţi studentă la istorie ?
      Anna surâse şi-i răspunse :
   ─ Nu. Am terminat demult o facultate. Am studiat Artele Plastice. Mă fascinează cărţile despre istorie, geografie şi civilizaţii. Atâta tot.
   ─ Sunteţi un client mai ciudat, decât ceilalţi ! Veniţi cu mine. Să lăsăm cărţile aici. Nu le va lua nimeni.
      Anna o urmă pe acea doamnă misterioasă până într-un loc ce se afla, undeva în spatele librăriei. Acolo era anticariatul.
   ─ Uitaţi-vă în linişte. Poate vi se va părea ceva interesant de-aici. Nu aduc mulţi clienţi în zona aceasta, dar nu ştiu de ce, ceva mă face să cred că în această zonă veţi găsi mult mai multe lucruri care să vă fascineze decât în faţă. Sunteţi un client rar pentru o librărie-anticariat. Am ştiut asta din momentul în care mi-aţi pus cărţile pe tejghea.
   ─ Mulţumesc, zise ea.
      Doamna plecă, lăsând-o pe Anna să se uite în acea zonă numită anticariat. Acolo domnea un aer trist, impregnat cu mirosul cărţilor mai vechi, dar nu mucegăite. Cărţile erau ţinute în cele mai optime condiţii. Unele erau foarte vechi şi se păstraseră uluitor de bine. Parcă timpul uitase să mai curgă acolo. I se părea că pătrunsese într-o lume fascinantă, unde mirosul filelor îngălbenite de trecerea vremii crea o atmosferă mistică. Începu să meargă încet printre rafturile pline de cărţi vechi, privind cu atenţie titlurile care mai de care mai interesante. Unele cărţi aveau titluri fascinante. Doar ce citeai titlu şi-ţi închipuiai lumea ce ţi-o ofereau ele de le deschideai şi începeai să le lecturezi. Anna nu alesese nimic de-acolo, deşi văzuse multe cărţi pe care şi-ar fi dorit să le aibă, să le cumpere, dar nu-şi permitea încă acele cărţi. Trebuia  să-şi găsească mai întâi ceva de lucru pentru a şi le permite.
      Când doamna care o dusese în spate văzuse că iese cu mâinile goale, fusese oarecum dezamăgită, dar nu o mai întrebă nimic pe clienta ei şi-i dădu cărţile pe care le alesese ea. Anna le plăti şi ieşi din librărie, parcurgând drumul înapoi spre apartamentul ei. Avu grijă să se oprească la un fast food pentru o mâncare rapidă şi să se ducă la apartament. În drumul ei, după ce mâncă, îşi mai procură şi alimente pentru seara şi a doua zi de dimineaţă, plus un ziar pe care avea să-l răsfoiască în căutarea unui loc de muncă.

ohhh... :P felicitarile mele,te adooor :kk

he he ..interesant. Continua

                                    6. Noul loc de muncă

      Ajunse în cele din urmă din nou în apartamentul ei, încărcată. Se opri mai întâi la bucătărie, unde descărcă toate alimentele, apoi în sufragerie, unde avea să-şi pună cărţile. Se schimbă de ţinuta de oraş, într-o ţinută mai comodă şi se afundă în canapeaua din sufragerie, pentru a profita de soare, atât cât mai rămăsese până la apusul lui. Începu să răsfoiască ziarul cu anunţuri pentru diverse locuri de muncă. Nu era pretenţioasă în privinţa jobului pe care-l căuta, pentru că atâta vreme cât era onorabil plătită, ar fi muncit orice. Bineînţeles, avea şi ea o limită, în sensul că nu se băga la anunţurile unde era de cărat, de ridicat, căci nu putea să ridice lucruri multe şi grele.
      Răsfoind ziarul, ea-şi încercui o mulţime de anunţuri, urmând ca a doua zi să înceapă aventura căutării noului ei loc de muncă. Îşi pregăti cu grijă CV-ul şi portofoliul pe care trebuia să-l prezinte la interviuri şi un simplu CV pentru orice eventualitate. Erau încercuite două tipuri de anunţuri : unele pe care Anna le considera mai serioase şi unde presupunea că un CV urmat de un portofolui ar fi arătat mult mai bine, iar altele unde era de ajuns să-şi arate doar CV-ul. Anunţurile din zona mai serioasă erau şi mai bine plătite, decât cele din cealaltă zonă.
      După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni negri mai eleganţi şi un sacou, o mapă în care-şi pusese documentele, portofelul cu bani, bine pus şi o geantă în care-şi pusese un mic port-fard, ruj şi batiste de nas, apoi se pieptănă, legându-şi părul într-o coadă simplă la spate, se fardă şi ieşi din apartamentul său spre primul anunţ. Noroc că încercuise foarte multe anunţuri, căci altfel ar fi fost dezamăgită încă după primul interviu.
      După mai bine de 30 de interviuri, care se desfăşuraseră în incinta unui zgârâie-nori, plin de birouri, Anna era oarecum dezamăgită : ba nu era potrivită pentru slujbă, pentru că avea diplomă în Arte Plastice, ba era prea deşteaptă pentru alte joburi. În fine, după încă o clădire, încă un cârd întreg de interviuri, Anna epuizase toate anunţurile din ziarul cumpărat cu o zi în urmă. Era dezamăgtă şi surprinsă de cererea de pe piaţa New York-ului. Îndreptându-se ea spre apartament, trecu printr-o zonă unde se efectua în acea zi o demolare. Călătorii erau redirecţionaţi spre alte străzi, iar cei care nu puteau ajunge în locul dorit decât traversând zona restricţionată, erau rugaţi stea pe loc, la mare distanţă de locul demolării.
      Anna se opri şi ea în loc. Vroia să vadă o demolare prin implozie, pe viu. Văzuse multe demolări de genul aceleia, dar la televizor. Întâmplarea făcu să se oprească chiar lângă persoana care ordonase demolarea.
   ─ Ce se dărâmă ? întrebă Anna pe un domn la vreo 47-50 de ani, care se afla lângă ea.
   ─ Un vechi atelier de sculptură. Patronul vrea să construiască altul nou, mai modern pe locul celui vechi.
   ─ Un atelier de sculptură ? Şi cu lucrările din el ce s-a întâmplat ?
   ─ Au fost mutate toate, în afară de o piatră mai mare, care ocupa loc mult în vechiul atelier. Patronul speră să poată distruge acea piatră nefolositoare.
      Anna nu mai întrebă nimic, ci privi demolarea. Implozia nu ridică praf prea mult. Mormane uriaşe de moloz erau împrăştiate care încotro. Anna observă o piatră înaltă, cam cât o statură umană, care rămăsese intactă după explozie. Auzi o voce care cerea dinamită pentru a distruge acel bloc de piatră.
   ─ Nu-l distrugeţi, ţipă Anna.
      Domnul de lângă ea, le făcu semn oamenilor să se oprească, iar ea înţelesese că el era şeful.
   ─ Vă rog să mi-o daţi mie, zise ea. Vi-o plătesc, dacă e nevoie.
   ─ Ce faci tu cu o bucată inutilă de piatră ?
   ─ Orice piatră este bună la ceva. Aceasta este cât se poate de „vie”. Nu pot să explic mai bine de atât.
   ─ Înţeleg. Eşti sculptor.
   ─ Da, răspunse ea surprinsă.
   ─ Ai unde să modelezi bucata de piatră ?
   ─ Nu, dar voi găsi o locaţie pentru ea.
   ─ Îţi dau două săptămâni ! Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă eşti în stare să scoţi ceva din piatra asta, atunci o voi expune la mica galerie de sculpturi pe care o deţin. Galeria se numeşte „Stone Age”. Aceasta este adresa unde va fi depusă bucata asta de piatră. Dacă ai uneltele necesare, vino mâine, la ce oră doreşti dumneata, vom face cunoştinţă şi-ţi voi arăta unde poţi lucra. Consideră-te angajată !
   ─ Dar...
   ─ Nici un cuvânt în plus ! La revedere şi pe mâine.
      Anna plecă foarte uimită din acel loc, punând cartea de vizită a necunoscutului în poşeta ei şi îndreptându-se spre apartamentul său.

Bonus:
                             7. Piatra „vie”

      Ajunsă în apartamentul său cochet, Anna se schimbă la haine de casă şi coborî să vadă dacă nu cumva avea corespondenţă. Poştaşul tocmai sosise şi Anna îl întrebă de corespondenţă. Acesta se uită atent printre documentele lui şi văzu un mandat poştal pe numele Anna Andersen. Anna îl semnă şi apoi primi nişte bani. Probabil soţii Doneck reuşiseră să vândă apartamentul ei din Germania şi-i trimeseseră banii. Erau în mărci, aşa că se întoarse în apartament, se îmbrăcă şi se duse să schimbe banii în dolari. Cu suma luată la casa de schimb, Anna-şi mai procură nişte ustensile pentru sculptat, iar seara se duse pe balconul ei pentru a privi apusul de soare ca în fiecare zi.
      Nu era un apus de soare spectaculos printre zgârâie norii aceia, dar o liniştea. Se culcă adormind deîndată, fiind frântă de oboseală. A doua zi, Anna se pregăti pentru noul ei loc de muncă. Scoase cartea de vizită din poşetă şi citi pe ea : Atelierul Maxwell. Urma adresa, apoi un nume : Kirk Maxwell. Anna presupuse că era proprietareul atelierului. Se îmbrăcă mai comun, îşi luă cu ea haine de lucru, uneltele şi plecă din apartamnet.
      Merse pe jos spre adresa unde se afla atelierul respectiv pentru a vedea cât de departe este de apartamentul ei. Merse aproximativ o oră pe străzi mai mici sau mai largi şi ajunse la adresa cu pricina. Era un atelier cochet, cu un aer boem şi liniştit. Intră înăuntru. Acolo o tânără o întrebă cu ce îi poate fi de folos.
   ─ Îl caut pe domnul Maxwell.
      Tânăra dădu un telefon şi dintr-o încăpere ieşi chiar domnul ce stătuse de vorbă cu ea când privise demolarea clădirii.
   ─ Dumneavoastră ? întrebă ea surprinsă
   ─ Bună ziua. Kirk Maxwell, zise el politicos. Încântat de cunoştinţă, îi întinse acesta mâna în semn de salut şi bun-venit
   ─ Bună ziua, zise Anna. Anna Andersen, continuă ea întinzând la râdul ei mâna.
      Cei doi îşi strânseră prieteneşte mâinile.
   ─ Nemţoaică, nu ?
   ─ Da. Are vreo importanţă ?
   ─ Nu. Nici una !
   ─ Îmi pare bine să aud asta.
   ─ Urmaţi-mă, continuă el.
      Anna îl urmă pe domnul Maxwell în tăcere. Acesta pătrunse într-o cameră spaţioasă. Aprinse luminile şi în mijlocul camerei era acea piatră pe care Anna o văzuse în ziua demolării. Pe jos erau ae plastice. Ea observă că în acea încăpere existau multe geamuri, astupate de jaluzele destul de dese.
   ─ Se pot da la o parte jaluzelele ?
   ─ Dacă doreşti să ai spectatori din blocurile vecine, da, se pot da la o  parte, dar presupun că vreţi să lucraţi în linişte.
   ─ Cum de vă daţi seama dinainte de lucruri pe care eu nici nu vi le spun ?
   ─ Să spunem că intuiesc. Atât ! Nimic altceva mai mult.
   ─ Aha. Când mă pot apuca de lucru ?
   ─ Când doreşti. Camera îţi aparţine. Ai şi o canapea pe care te poţi odihni când oboseşti.
   ─ Mulţumesc. Mă apuc de treabă îndată.
      Anna se schimbă la haine de lucru, şi le puse pe cele bune într-un soldat de lemn şi se apropie de bucata aceea nedefinită de piatră. O privi îndelung, o studie pe toate feţele, căutând cea mai bună faţă a pietrei, de unde ar fi putut să-şi înceapă sculptura. Se gândea la ce formă să-i dea acelei pietre. Puse mâna pe ea ca s-o simtă. Mângâind acea piatră Anna intra în contact cu noul ei teren, putea să „vadă” ce formă avea să capete acea bucată de piatră.
      La început, ea nu „văzu” nimic, temându-se puţin, că nu ar putea scoate nicio sculptură din acea piatră. Se apropie mai mult de ea, îmbrăţişând-o aproape şi avu un fel de viziune : îi apăru în minte chipul mamei ei. Îbi căută ustensilele potrivite, şi le pregăti lângă piatră, apoi ieşi din încăpere.Îl rugă pe domnul Maxwell s-o lase să se întoarcă la apartamentul ei pentru a căuta o fotografie, lucru ce i se îngădui pe dată. Ajunsă la apartament, Anna căută o poză de-a mamei ei din tinereţe. Găsi una foarte uzată, dar suficient de bună pentru a se putea inspira din ea şi se întoarse la atelier, ducându-se direct în camera de muncă.
      Se uită la fotografia aleasă de ea, încercă să memoreze chipul acela şi apoi începu să lucreze. Zi de zi, acea piatră neuniformă la început, o formaţiune nedefinită, începea să capete contur în mâinile dibace ale Annei. În mod curios, îi luă o săptămână şi două zile dintr-a doua săptămână să termine sculptura. O înveli cu un cearceaf şi se duse în biroul lui Kirk.

      8. „Chipul împietrit” – primul succes al Annei

      Se opri în faţa biroului lui Kirk şi bătu la uşă.
   ─ Da ? auzi ea vocea lui inconfundabilă.
      Ea deschise uşa şi intră.
   ─ Am terminat sculptura. Am acoperit-o şi aş vrea să nu te uiţi la ea decât în ziua în care va fi pusă în expoziţia de care mi-ai vorbit, parcă.
   ─ S-a făcut ! Mâine, pe la ora 900 să fii aici, ca să le dai băieţilor mei indicaţii cum s-o ridice şi unde s-o pună în expoziţia ce va găzdui această operă a ta de artă.
   ─ De ce faci toate astea ?
   ─ Soţia mea, Dumnezeu s-o odihnească, a fost sculptor. După ce a murit, am fost cam răvăşit şi nu-mi găseam locul nicăieri. Veneam foarte des la acest atelier, unde lucra ea şi-i simţeam lipsa. Într-o zi, a venit la mine un sculptor care m-a întrebat dacă nu puteam să-i închiriez atelierul. La început   n-am vrut, dar el mi-a zis că a mai fost la multe altele şi că toate îl refuzaseră. Ceva m-a făcut să accept să-i închiriez atelierul şi de câte ori lucra aici, parcă simţeam prezenţa soţiei mele şi de atunci mi-am propus să fac asta pentru cei care nu au unde să-şi creeze operele de artă, în special sculpturile. Eu am o avere frumuşică şi nu mă interesează banii chiar atât de mult. Mai am şi nişte afaceri şi nu vreau să scot profit de pe urma faptului că închiriez atelierul. De când am început să închiriez atelierul sau să mă ocup de expunerea unor opere de artă, nu mă mai simt chiar atât de singur. E adevărat, că nu eu personal le expun, ci am legături cu diverse locuri de expoziţie. La două dintre expoziţii sunt client obişnuit. Acum se ţine o expoziţie mai mare cu multe opere de artă şi am obţinut şi eu un loc în ea. Cred că soţia mea, de acolo de unde e, e foarte mulţumită de acestă preocupare a mea.   
   ─ Înţeleg, zise Anna. Ştiind un sculptor care lucrează în acest atelier, nu mai te simţi singur. Cel care lucrează, cinsteşte cumva memoria soţiei tale, nu ?
   ─ Cam aşa ceva. Ai devenit psiholog peste noapte ?
   ─ Nu cred. Ne vedem mâine la ora stabilită ! zise Anna
      Anna se întoarse la apartamentul său, făcu un duş pentru a-şi da jos praful de pe ea şi apoi începu să se relaxeze ascultând muzică clasică, favorita ei sau citind de pe cărţile cumpărate de la acea librărie. Ziua în care sculptura avea să fie expusă veni. Anna se trezi dis de dimineaţă, se pregăti pentru a ajunge la ora 900 la atelier pentru a da indicaţiile necesare.
      Ajunsă la atelier, Anna supraveghe îndeaproape manevrele de transportare a sculpturii ei spre locul în care avea să fie expusă spre vânzare. Ea plecă împreună cu Kirk şi din nou se dădură alte instrucţiuni pentru amplasarea sculpturii. În cele din urmă, opera Annei fusese aşezată, iar ea dădu învelitoarea la o parte, dezvelind o sculptură impresionană. Kirk rămase mut la acea operă. Nu mai văzuse până atunci o asemenea sculptură „vie” din toate punctele de vedere.
      Lui Kirk Maxwell îi trecuseră prin mâini foarte mulţi artişti, care mai de care mai diferiţi. Unii care aveau posibilităţi materiale ce le permiteau să sculpteze în propriul lor atelier, alţii fără, dar niciunul nu adusese o sculptură ca aceea. Deşi sculptura reda chipul unei femei, pe care Kirk nu avea de unde s-o cunoască, acea statuie era vie. Când te uitai la chipul ei, vedeai parcă liniile trasate, locul pe unde uneltele speciale de sculptat trecuseră, dând acele trăsături ale feţei. Probabil Anna zăbovise cel mai mult la chip, decât la statuie ca ansamblu, lucru ce era cât se poate de adevărat. Reuşise prin migală să dea chipului împietrit toată mimica unei feţe vii. Fiecare muşchi al feţei era scos în evidenţă cu grijă, fiecare ridicătură era finisată la cel mai înalt nivel. Când se uită la ochii statuii, Kirk avu impresia că ei sunt vii, parcă cineva privea din spatele lor, cu blândeţe, dar şi cu o mare tristeţe. Statuia „respira”, vibra, avea un aer trist, dar şi vesel în acelaşi timp. Lui Kirk i se păru că persoana sculptată, mai avea puţin şi prindea viaţă şi cobora de pe soclul rece pe care stătea. Niciun sculptor, din câţi cunoscuse, nici răposata sa soţie, nu ajunsese la un nivel atât de sus ca Anna. O performanţă asemănătoare era de observat numai în sculpturile lui Michelangelo.
   ─ Felicitări, draga mea, se smulse din reverie Kirk. Ai reuşit ceva impresionant. Cred că opera ta de artă, va fi cea mai căutată din toată expoziţia.
      Kirk avusese dreptate. Mulţi se opreau la acea statuie, admirând-o mai mult decât orice alt obiect expus acolo. Fie că era vorba de tablouri, ţesături rare sau sculpturi, un obiect se remarca şi acel obiect nu era altul decât sculptura ei. Din toată mulţimea strânsă în jurul statuii, se remarcau dou bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi la costume elegante, unul blond şi unul brunet, ce se uitau în toate părţile, vrând parcă să ştie cui aparţinea acea operă de artă.
   ─ Se pare că ai doi clienţi, Anna, îi zise Kirk, arătându-i pe cei doi.
   ─ Să ne apropiem, propuse ea.
      Cei doi se apropiară de bărbaţii aceia.
   ─ Vă putem fi de folos ? întrebă Kirk
   ─ Cui aparţine opera ? întrebă cel brunet
   ─ Mie, îi răspunse Anna
   ─ Cât costă ? întrebă blondul
   ─ Nu are un preţ prestabilit.
   ─ Eu vă fac o ofertă pentru ea, zise brunetul. Vă ofer 200.000 $.
   ─ Iar eu, zise blondul, ofer 400.000 $
   ─ Se pare că va fi o licitaţie ! zise Kirk.
   ─ Suntem de acord, ziseră cei doi într-un glas.
   ─ Deci, cine dă suma mai mare, acela câştigă, concluzionă Kirk
   ─ Cum se numeşte opera ? întrebară cei doi la unison
   ─ Chip împietrit, răspunse Anna simplu.
   ─ Interesant nume, ziseră aceştia.
   ─ Pentru opera de artă Chip împietrit, ce aparţine acestei domnişoare, începu Kirk cu voce ridicată, se va ţine o licitaţie. Avem două oferte deja făcute, iar ultima ofertă a fost 400.000 $. Oferă cineva mai mult ?
   ─ Ofer eu 600.000, zise un domn între două vârste în costum alb.
   ─ Iar eu 800.000, interveni o doamnă.
   ─ Eu dau 1.300.000, zise blondul.
   ─ Eu 1.500.000 zise brunetul.
   ─ 2 milioane, ridică doamna preţul.
      Când brunetul tocmai se pregătea să supralicite, Anna făcu semn cu mâna să se oprească.
   ─ 2 milioane mi se pare un preţ mare pentru o statuie. Totuşi este prima mea statuie. Nu sunt un artist cunoscut şi acest ultim preţ mie îmi convine. Vreau să vă pun o întrebare tuturor celor care au licitat până în momentul acesta. Preţul ei va fi de 2 milioane şi o voi da celui care îmi răspunde cât mai bine la întrebarea : de ce anume vreţi această statuie ?
   ─ Eu, zise blondul, am o colecţie mare de opere de artă şi-mi lipseşte o statuie pentru a-mi întregi colecţia.
   ─ Eu, zise brunetul, vreau s-o expun într-un muzeu.
   ─ Eu, zise domnul între două vârste, o vreau dintr-un capriciu.
   ─ Mie, zise doamna, această statuie îmi aminteşte de cineva. Cu mulţi ani în urmă, am pierdut o fiică. Avea doar 19 ani când a murit într-un accident stupid. Atunci a fost o perioadă neagră în viaţa mea, pe care am reuşit s-o depăşesc cu ajutorul băieţilor mei. Aceştia din urmă s-au aşezat la casa lor şi şi-au întemeiat familii. Am venit la ei în vizită, căci casa mea este în Anglia unde locuiesc. Această statuie, mie îmi aminteşte de fata mea şi aş dori s-o duc în Anglia, unde va mai umple golul de-acolo şi-mi va lumina bătrâneţile. Sunt singură, căci şi soţul meu a decedat acum trei ani şi mi-ar prinde bine o statuie. Ştiu că o piatră nu poate înlocui o persoană, dar...
   ─ Vă înţeleg perfect ! zise Anna. Eu am sculptat statuia având în minte chipul mamei mele care nu mai este lângă mine şi aveam senzaţia că odată finisată, aceasta lucrare îmi va umple golul rămas, dar am înţeles că mama mea este alături de mine în inimă şi că nu-mi trebuie o statuie ca s-o înlocuiesc. Ştiu ce simţiţi şi o să vă dau dumneavoastră această operă.
   ─ Mulţumesc, zise doamna. M-aţi ajutat foarte mult.
   ─ Sper să vă lumineze viaţa măcar un pic.
   ─ Nici nu ştii cât de mult o să mi-o lumineze ! Iată aici un CEC cu cele 2 milioane oferite. Puteţi să încasaţi banii de la orice bancă.
   ─ Mulţumesc.
      Femeia plecă mulţumită. Ea urma să ia legătura cu cei care fuseseră de acord cu expunerea acelei staui acolo, pentru a vedea cum poate face rost de oameni cu ajutorul cărora s-o transporte în Anglia. Anna era uimită. Nu-şi închipuise niciodată că stauia ei ar putea să mai reprezinte şi pe altcineva, prin viziunea pe care o oferea. Ea văzuse în acea statuie chipul blând al mamei ei, iar doamna aceea chipul fiicei sale. Culmea era că ambele persoane erau moarte.

waw..a inceput sa devina interesant :D putin cam sad dar vad ca acum iese soarele si pe strada ei :lol: sper sa continui ca-i ff frumos :D
 btw,<După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni> cred ca trebuia sa fie Anna dar fie :P

9. Comanda, apartamentul şi librăria


      Anna încă mai privea statuia, când o voce străină o trezi din visare.
   ─ Bună ziua, zise un străin.
      Anna se dezmetici şi observă un bărbat ce după straiele ce le purta era un om de afaceri arab.
   ─ Vă pot ajuta cu ceva ?
   ─ Am fost martor la mica licitaţie desfăşurată şi la explicaţiile pe care doamna căreia i-a revenit sculptura le-a dat, aşa că m-am gândit să vă abordez într-o problemă similară.
   ─ Adică ?
   ─ Aş dori o statuie.
   ─ Adică îmi comandaţi o statuie ?
   ─ Da.      
   ─ Va trebui să aşteptaţi până voi face rost de o nouă bucată de piatră. Contează şi mărimea şi calitatea pietrei.
   ─ Aţi mai lucrat în marmură ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci o să vă trimit eu materialul ce va consta din două bucăţi de marmură. O să vă dau explicaţii atunci de ce două şi tot atunci o să vă dau şi poza persoanei ce vreau să fie sculptată.
   ─ Poza ?
   ─ Da, pentru că Raisha, una din soţiile mele nu se află aici. Vreau să-i fac o surpriză şi să-i ofer o statuie care o s-o reprezinte.
   ─ Cealaltă soţie nu se supără ?
   ─ Cealaltă soţie are deja o statuie ce-o reprezintă.
   ─ Înţeleg.
      Kirk, ce fusese puţin plecat se apropiase de cei doi şi auzise mare parte din conversaţie. Era mulţumit că Anna primea o comandă. Prima ei comandă.
   ─ Deci, unde să vă aduc bucăţile luni ?
   ─ Le veţi aduce la mine la atelier, interveni Kirk. Aceasta este cartea mea de vizită şi adresa unde se află atelierul.
   ─ Bun. Luni o să fiu acolo. Aveţi aici un CEC cu 3 milioane de dolari, avansul pentru comandă. Restul o să vi-l dau când e gata statuia.
   ─ Mulţumesc.
   ─ O zi bună în continuare.
      Bărbatul se îndepărtă şi Anna căută ceva să se aşeze jos. Nu-i venea să creadă : într-o singură zi făcuse 5 milioane de dolari. Era ameţită de-a dreptul, dar îl întrebă pe Kirk
   ─ De ce ai dat adresa ta de atelier.
   ─ Până îţi vei găsi altul.
   ─ Să ştii că m-am ata de acel loc.
   ─ Atunci poţi să foloseşti atelierul cât doreşti.
   ─ Dar îţi plătesc chirie pe el.
   ─ Nici nu intră în discuţie !
   ─ Bun. Acum trebuie să ridic şi să mă duc la o bancă să văd ce fac cu CEC-urile astea două. Dar mai înainte trebuie să-mi ridic documentele care atestă că sunt cetăţean american !
   ─ Bravo, Anna. Permite-mi să-ţi recomand o bancă foarte bună.
      Kirk îi recomndă Annei o bancă bună, apoi Anna plecă pe traseul ce-l avea de parcurs. Trecu şi-şi luă actele, apoi se duse la banca recomandată de Kirk pentru a-şi încasa CEC-urile şi a-şi deschide un cont. Îşi opri o sumă de bani cu ajutorul cărreia să-şi achiziţioneze apartamentul în care locuia cu chirie şi se duse la Agenţia care închiria şi vindea apartamente în blocul unde stătea şi ea şi-şi achiziţionă apartamentul. Puse în ordine toate actele, apoi ieşi din nou din apartament, pentru a se duce să mănânce ceva şi să mai facă o vizită la librăria aceea de unde-şi procurase primele ei cărţi.
   După ce termină de mâncat, se îndreptă agale spre librărie, intră înăuntru şi se îndreptă direct spre tejgheaua unde stătea aceeaşi doamnă de atunci.
   ─ Bună ziua, salută ea respectuos.
   ─ Clienta mea favorită ! îi zâmbi aceeaşi doamnă. Nu te-am mai văzut demult !
   ─ Evenimente multe. Acum am venit să-mi mai cumpăr nişte cărţi.
   ─ De aici sau de acolo ?
      Anna înţelese că „acolo” era vorba despre anticariatul aflat în spatele librăriei şi făcuse semn că vrea „acolo”. Doamna o conduse ca şi data trecută, iar Anna zăbovi foarte mult timp acolo. În ciuda faptului că nu-i plăceau cărţile de beletristică, o atrase una care avea următorul titlu : „Viaţa printre străini”. La început, ea nu dori s-o ia şi pe aceea, dar o întoarse pe spate, pentru a vedea preţul ei şi de cine fusese scrisă şi constatase că autoarea cărţii era de naţionalitate arabă. Deschisese cartea şi răsuflase uşurată când văzuse că este în limba engleză. O răfoi puţin şi o atrase un fragment prin care se descria lumea Arabiei, iar pe Anna o fascinase şi o puse lângă celelelte. Ieşi din spate cu un morman de cărţi. Doamnei de la tejghea îi străluciră ochii când o văzu.
   ─ Să înţeleg că astăzi ai gsit mai multe.
   ─ Da. Am mai văzut eu şi altele, dar deocamdată le iau pe acestea. Măcar să apuc să le citesc pe-astea, căci eu nu pun o carte în bibliotecă până n-o citesc mai întâi !
      Doamna îi zâmbi şi îi împachetă cu grijă acele cărţi, apoi Anna plecă spre apartamentul său.

                               10.  În week-end

      Întoarsă în apartament, Anna se duse în sufragerie, unde lăsă cărţile, apoi la bucătărie, unde puse alimentele ce le procurase pentru         week-end. Avea de gând să iasă în parcul pe care-l văzuse de la balconul ei în ziua sosirii sale, să citească măcar o carte din cele cumpărate şi să se relaxeze.
      A doua zi, Anna se sculă, dar constată cu părere de rău că afară ploua. Îşi pregăti micul de jun, îl mâncă în linişte şi apoi, se îmbrăcă, îşi luă o pelerină de ploaie şi o umbrelă mare şi ieşi afară. Octombrie, era răcoros în New York, iar ploia cădea pe trotuarele pline de praf. Anna merse până în parcul din apropiere, inspirând aerul de-acolo. Deşi ploua, ea se simţea recomfortant. Nu era nimeni în parc şi părea gol şi pustiu la acea oră. Era şi firesc, fiindcă ploua afară. Se întoarse la paratamentul său.
      Se dezbrăcă de pelerină în holul apartamentului, îşi puse umbrela la scurs şi se duse să se schimbe. La vreo câteva minute după, ea intră în bucătărie. Dădu drumul la muzică şi se apucă de gătit. Gătitul pentru ea era o altă pasiune de-a ei, ca şi sculptura. Îşi pregăti la îndemână incredientele necesare şi obiectele de lucru şi se apucă de gătit. Din mâinile ei ieşi o mâncare apetisantă, iar Anna când văzu cât de mult gătise zise cu voce tare :
   ─ Bravo, Anna ! Eşti singură, dar ai gătit de parcă ai da o petrecere ! Acum cine o să mănânce toate astea ? Gata ! Am găsit ! O să-i duc şi lui Kirk. Pun pariu că o să-l găsesc la atelier !
      Anna puse mâncare în nişte castroane vidate şi apoi într-o sacoşă impermeabilă, se îmbrăcă şi porni spre atelier. Ploaia încetase şi Anna văzu cel mai frumos curcubeu ce părea că ţâşneşte dintr-un zgârâie-nori şi că se termină în altul. Ajunse la atelier, unde îl găsi pe Kirk. Uşa de la biroul lui era deschisă, căci ştia că nu este nimeni acolo sâmbăta şi el era cu nasul în nişte hârtii.
   ─ Bună ! îl trezi Anna
   ─ Anna ! Ce faci aici ? E sâmbătă.
   ─ Aş putea să te întreb acelaşi lucru !
   ─ Am avut ceva de făcut. Deci, ce vânt te aduce pe-aici ?
   ─ Am adus ceva. M-am apucat să gătesc şi mi-a rămas mâncare. De fapt, am gătit prea mult şi ţi-am adus şi ţie !
   ─ Ha, ha, ha ! râse Kirk.
   ─ De ce râzi ?
   ─ Ai luat documentele care dovedesc că eşti cetăţean american ?
   ─ Da, dar ce legătură are ?
   ─ Păi, din moment ce găteşti, nu eşti un american tipic. Noi batem mai mult în restaurante şi fast-food-uri, iar tu găteşti !
   ─ Păi vin din Germania. Acolo găteam. Aici de ce n-aş face-o ?
   ─ Cum spuneam : americanul atipic ! zise Kirk râzând
   ─ Probabil voi deveni unul tipic, când timpul nu-mi va mai permite să şi gătesc ! concluzionă Anna.
      Din nou Kirk râse. Anna scoase cutiile vidate din sacoşă şi le puse pe biroul lui Kirk. Acesta deja deschisese una dintre cutii şi înarmat cu o ligură,savură din supa făcută de Anna.
   ─ Mmm ! zise el. Excelentă. Cine te-a învăţat să găteşti aşa ?
   ─ Când eram la facultate, am avut ideea să mă înscriu şi la un curs de bucătărie, mai ales că majoritatea colegilor mei din grupă se înscriseseră.  Asta-i tot.
   ─ Interesant !
   ─ Ţi-a plăcut ?
   ─ La nebunie.
   ─ Te las în pace acum. Mă duc să citesc ceva. Mă aşteaptă nişte cărţi.   ─ Bine, Anna ! Lectură plăcută !
   ─ Mulţumesc, zise ea ieşind din birou.
      Se întoarse în apartamentul său. Se schimbă, se aşeză pe canapeaua din sufragerie şi începu să cerceteze cărţile pe care le cumpărase gândindu-se cu ce să înceapă. Cum ştia că luni aveau să sosească cele două bucăţi de marmură şi că trebuia să sculpteze un personaj feminin din lumea arabă, Anna se apucă să lectureze cartea „Viaţa printre străini”. Începu s-o citească pagină cu pagină, rând cu rând. La început nu i se părea prea interesantă, căci persoana ce-o scrisese zugravea mai mult latura violentă a lumii arabe. La un moment dat, Anna chiar se gândise să renunţe, dar ceva lăuntric o îndemnase să întoarcă filă cu filă.
      Spre mijlocul cărţii, acţiunea se intensifică, deveni foarte interesantă, că Anna mâncă ceva în grabă de seară şi se apucă de lecturat de unde rămăsese. Cartea o fascină pur şi simplu şi nu se lăsă până ce nu o termină chiar în ziua aceea, chiar dacă pierduse aproape toată noaptea. La 3 dimineaţa, Anna reuşise să citească întreaga carte. Trăise aproape cu odată cu acea carte. Evenimentele ce ea le citea, le văzuse curgând în mintea ei asemenea unei pelicule de film. Trăise fiecare moment la maxim : răsese atunci când personajul îşi împlinea destinul, plânsese ori de câte ori personajul pierduse pe cineva drag, se cutremurase când citise prin câte greutăţi trecuse până ce ea, personajul feminin central al cărţii, îşi găsise în cele din urmă fericirea. Trăise fiecare moment din viaţa personajului. Nicio carte nu mai avusese acel efect până atunci asupra ei.   
      Ziua de duminică, se dovedi a fi una frumoasă. Deşi se sculase târziu, Anna ieşi în parcul din apropiere, aându-se pe o bancă, privind în zare, copacii ce începeau să rămână cât mai golaşi.

frumooos...incepe sa-mi placa si mai mult..Iulia..niste poze,ceva? :D

Nu am poze, din pacate. Am decis sa fie o poveste fara poze. urmarea :

                        11. Bucăţile de marmură. Ieşire în bazar


      Ziua de luni sosi pe nesimţite şi Anna se sculă, se pregăti de plecare şi ajunse la telierul lui Kirk. Acesta supraveghea îndeaproape amplasarea celor două bucăţi de marmură.
   ─ Bună dimineaţa ! salută Anna
   ─ Bună, Anna, zise Kirk
   ─ Bună dimineaţa, domnişoară, o salută arabul.
   ─ Cum vă numiţi, domnule ? Vreau să ştiu pentru cine voi lucra.
   ─ Mustafa, răspunse el simplu.
   ─ Bine. Văd că aţi venit cu bucăţile. De ce totuşi două ?
   ─ Din moment ce aţi spus că nu aţi mai lucrat în marmură, e firesc să mai şi greşiţi.
   ─ Asta aşa e.
   ─ Bucata ce este plană v-am adus-o pentru a face încercări pe ea. se poat face cel puţin 4-5 chipuri pe ea, iar cea înaltă este rezervată statuii propriu-zise. Aceasta este poza Raishei. O să observaţi că noi, arabii, avem trăsături ceva mai aspre datorită vântului deşertic. Am o bănuială : cred că o să fie mai greu să redaţi aceste trăsături. De aceea m-am gândit să vă ofer două bnucăţi.
      Anna privi poza Raishei : ochii ei, linia nasului, buzele, trădau trăsături nobile şi delicate, iar chipul privit în ansamblul lui avea trăsături aspre dădeau impresia de maturitate, deşi Raisha părea copilăroasă. Anna îşi dădu seama că domnul Mustafa avusese dreptate şi că nu-i va fi chiar atât de uşor să facă acea sculptură să pară „vie”.
   ─ Aţi avut dreptate, domnule Mustafa. O să-mi ia mai mult timp această statuie decât cealaltă. Cum vă anunţ când este gata ?
   ─ I-am lăsat domnului Kirk Maxwell datele mele de contact. Îi spuneţi lui când sunteţi gata şi apoi dânsul mă anunţă pe mine.
   ─ Am înţeles. Acum, dacă nu vă supăraţi, am nişte terenuri de studiat !
      Oamenii lui Mustafa, Kirk şi Mustafa părăsiră atelierul, lăsând-o pe Anna singură cu cele două bucăţi. Ea se apropie de cele două bucăţi pentru a le studia. În comparaţie cu alte materiale furnizate pentru realizarea statuilor, marmura cerea atenţie mai mare. Fiind o rocă de natură calcaroasă, cristalină, ce avea diverse culori, marmura se putea ciopli şi lustrui mai uşor decât alte materiale.
      Se ştia că, datorită impurităţilor, marmura putea fi colorată în roz, cenuşiu, verde sau negru. Bucăţile Annei erau albe şi nu era exclus ca ele să fi provenit direct din Carrara. După studierea bucăţilor, Anna puse fotografia Raishei pe un suport pentru a o putea privi mereu şi se apucă de încercări. După vreo trei încercări se opri ca să vadă ce făcuse. Niciunul dintre cele trei chipuri miniaturale sculptate nu i se păru Annei „viu”. Ieşi din atelier şi se duse în biroul lui Kirk, intrând direct, fără să mai bată.
   ─ Bună, Kirk, zise ea.
   ─ Hei, Anna ! o salută el
   ─ Am făcut trei încercări până acum şi niciuna nu mi se pare „vie’. Nu ştiu ce-aş mai putea încerca : am citit o carte despre lumea rabă, am fotografia, dar nu-mi iese ! Ce mă fac ? Lipseşte ceva şi nu ştiu ce anume.
   ─ Dă praful jos de pe tine, schimbă-teşi ieşim !
   ─ De ce ?
   ─ Te duc într-un bazar. Acolo vin mulţi negustori, unii chiar arabi. Se perindă multă lume pe-acolo şi multe chipuri. Unii spun că acel bazar redă foarte bine pieţele arăbeşti. Te duc în el. Poate vei găsi acolo ceea ce lipseşte.
   ─ Bine. În cinci minute vin.
      Peste cinci minute, Anna şi Kirk erau deja într-un taxi ce-i ducea spre locul unde era amplasat bazarul. Acel loc era compus dintr-o zonă de străzi înguste, unde maşinile nu puteau pătrunde, fiind o zonă idea,lă pentru un bazar. Ajunseră la unul dintre capetele bazarului, coborâră şi pătrunseră în acea atmosferă.
      Bazarul cuprindea fântâni, bănci, buticuri, prăvălioare, o lume pestriţă care se târguia la fiecare colţ, într-un sos de zgomote, de unde ieşeau la rampă ariile ibricelor, talgerelor lovite, ale paharelor ciocnite, ale zarurilor aruncate cu fermitatea destinului, toate pe fondul olfactiv al cafelei, siropurilor, ceaiurilor şi tutunului. Se înşirau ca în poveştile 1001 nopţi covoare persane, lanţuri, lanţişoare, coloane, aur de cea mai bună calitate şi aur la îndemâna oricui nenorocos, pielărie cum numai în Florenţa şi Cordoba puteai găsi, mătăsuri naturale, caşmiruri, pietre preţioase, tablouri, cărţi rare, porţelanuri, catifele, inimi, parfumuri, baclavale, cataifuri şi tot ceea o lume întreagă îşi putea imagina şi dori.
      Făcând abstracţie la sosul zgomotos, Anna observa mai mult chipurile ce se perindau pe-acolo, dar şi mărfurile expuse. Se uita uneori mai mult şi mai lung la chipurile de femei, dar acolo în acel bazar Anna găsi elementul lipsă. După vreo două ore îi zise lui Kirk :
   ─ Gata ! Ne întoarcem ! Am găsit ce căutam acum ştiu ce am de făcut.
   ─ Bine, zise el.
      Ieşiră prin alt cap de stradă, chemară un taxiu şi se întoarseră la atelier.

ohh..de ce?vreau pozee :cry: anyway,super si cap asta :P

                                12. Onorarea comenzii. Febra sărbătorilor


      Întoarsă la atelier, Anna se apucă de lucru. Îşi luă o scăriţă şi începu să cureţe blocul de marmură rezervat pentru statuia Raishei. Lucra direct pe acel bloc, căci nu mai avea nevoie de încercări. Lustrui bine bucata de marmură, o pregăti şi apoi începu s-o cioplească. Lucra cu migală, pentru a reda trăsăturile feţei acelea. Vroia ca statuia să pară atât inocentă, cât şi matură. După multă trudă, ea se odihni, mâncând ceva. Kirk se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare când observase că nu mai iese din atelier, căci altfel, ea ar fi rămas nemâncată. Noaptea o prinse pe Anna la atelier, ea dormind pe canapeaua aflată acolo. A doua zi, după micul de jun, se apucă din nou de treabă.
      Chipul acelei statui îi răpi şi acea zi, dar seara îl termină şi acoperi bucata cu ceva, urmând ca a doua zi să se ocupe de corpul statuii. În seara aceea, ea ieşi din atelier şi se duse la apartamentul său. Făcu un duş lung, apoi se relaxă ascultând muzica ei preferată, după care se duse la culcare. Ziua următoare, reveni la atelier, apucându-se de restul statuii. După încă vreo două zile în atelier, statuia era gata. Se duse la Kirk, pentru a-l anunţa.
   ─ Bună, zise ea intrând în birou.
      Se dezobişnuise să mai bată la uşă.
   ─ Bună, Anna, o salută el.
   ─ Sunt gata. Poţi să-l anunţi pe domnul Mustafa.
   ─ Impresionant, Anna. Credeam că o să-ţi ia mai mult de-o săptămână.
   ─ Şi eu am crezut asta, dar nu s-a întâmplat aşa.
   ─ Bine. Chiar azi îl sun. Mâine este vineri. Poate vrea deja s-o ducă acasă.
   ─ Ok, răspunse ea. Atunci pe mâine.
   ─ Pe mâine !
      Anna se întoarse la apartamentul său. Avea de gând să nu mai primească o vreme comenzi, pentru a putea să se ducă să cumpere cadouri. Vroia să petreacă Crăciunul acasă, în Germania, la soţii Doneck. Îi sunase deja şi aceştia fuseseră încântaţi de vestea ce le-o dăduse Anna. Abia aşteptau s-o revadă.
      Ziua de vineri sosi şi Anna îl găsi pe Mustafa deja acolo când veni la atelier.
   ─ Bună ziua domnilor, îi salută ea pe toţi
      Mustafa, Kirk şi oamenii lui Mustafa o salutară din cap pe Anna. Ea intră în atelier şi dezveli statuia finisată pentru a fi inspectată de către clientul ei. Şi Kirk şi Mustafa rămăseseră uimiţi de fineţea cu care erau redate trăsăturile Raishei, de liniile trasate.
   ─ Aţi făcut o treabă excelentă, domnişoară, zise Mustafa.
   ─ Să înţeleg că sunteţi mulţumit de rezultat ?
   ─ Încântat, de-a dreptul ! Am venit pregătit deja. Un CEC cu restul de bani pentru statuie.
   ─ Mulţumesc şi eu !
   ─ Vreau să mai faceţi una !
   ─ Nu se poate. Pentru un timp, nu mai primesc comenzi. Vreau să-mi petrec sărbătorile acasă în Germania şi am o mulţime de treburi de făcut.
   ─ Înţeleg. O să vă mai caut, dacă mai vreau şi a doua stauie.
   ─ Ştiţi unde şi prin cine mă găsiţi.
      Ea plecă de la atelierul lui Kirk şi se duse la banca unde avea cont deschis pentru a încasa CEC-ul. Statea liniştită la coadă la ghişeul unde se făceau încasările, urmând ca apoi să se mute la cel unde se puteau depune banii în cont, dacă aveai unul la acea bancă. Sosi rândul ei şi zise :
   ─ Am de încasat un CEC.
      Întinse CEC-ul funcţionarei. Aceasta, fiind nou-angajată şi ne mai lucrând până atunci cu sume mari de bani, făcu nişte ochi mari când văzu suma de bani de pe CEC şi întrebă :
   ─ Aveţi cont la această bancă ?
   ─ Da, răspunse Anna
   ─ Vă sugerez să vă duceţi la biroul pentru conturi cu acest CEC.
      Anna luă CEC-ul înapoi şi se îndreptă spre biroul cu pricina, neînţelegând ce era înneregulă. La ghişeu nu era nimeni la rând.
   ─ Bună ziua, zise ea.
   ─ Bună ziua. Vă pot ajuta ?
   ─ Funcţionara de la încasări CEC-uri, m-a trimis la dumneavoastră să rezolv cu acest CEC. Nu mi s-a întâmplat. E prima dată.
      Funcţionara, amabilă, luă CEC-ul şi zise :
   ─ Este nou-angajată şi nu a mai văzut o sumă de bani până acum, iar asta este destul de mare.
   ─ Cât de mare poate fi ? întrebă ea uimită. Am încasat într-o zi 5 milioane !
   ─ Pe acest CEC este trecută suma de 3 milioane, dar este mai complicat.
   ─ De ce ?
      Anna era uimită. „Ce poate fi complicat la 3 milioane ? Atât mi-a dat avansul Mustafa pentru statuie, iar acum restul. Deci statuia a valorat 6 milioane ! Ce e complicat în asta ?” gândi Anna
   ─ De ce este complicat ? îşi exprimă ea uimirea cu voce tare.
   ─ Cele trei milioane nu sunt în dolari, ci în aur. Va trebui să fac o operaţiune mai înainte ca să vă spun cât este suma de fapt. Asta este tot, răspunse funcţionara calmă.
      Anna era surprinsă, dar văzu că funcţionara tasta ceva şi cu mausul, din câteva click-uri era gata să-i spună suma.
   ─ Aveţi cont la noi ? o întrebă ea
   ─ Da, răspunse Anna arătându-şi Cartea de Identitate.
      Alte click-uri, alte tastări.
   ─ Într-adevăr, confirmă funcţionara. Deci transfer cele 12 milioane în acest cont, zise ea
   ─ Da, îi răspunse Anna, puţin neatentă.
      După cinci minute de tăcere Anna întrebă :
   ─ Cât aţi spus că transferaţi ?
   ─ 12 milioane !
   ─ Nu fusesem atentă.
   ─ Tranzacţia a fost efectuată. Vă doresc o zi bună în continuare !
   ─ Mulţumesc, zise ea.
      Anna se aşeză pe un scaun şi inspiră şi expiră, căci avusese impresia că vede stale verzi, apoi ieşi din bancă. Noroc că decembrie al acelui an la New York era mai rece, căci Anna simţise nevoia de răcoare. Se aventură apoi în marea metropolă pe la magazine şi mall-uri pentru a cumpăra cadouri. Se ducea în Germania de sărbători.

                       13. Crăciunul în Germania


      Cu două săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, Anna urma să se urce în avionul spre Berlin, apoi să coboare la aeroport, unde Fritz îi promisese că o aşteaptă.
      Sosi ziua plecării şi ea, încărcată de bagaje, majoritatea fiind cadouri, ajunse la aeroport. Avu timp să-şi cumpere reviste şi apoi se îndreptă spre poarta spre care ajungea la avion, căci auzise deja anunţul de „îmbarcare”. Locul ei, luat tot la clasa a II-a, era de data aceea la margine. Îşi ordonă bagajul mai mic în cuşeta lui şi îşi ocupă locul, începând să răsfoiască o revistă. Îşi relaxă picioarele întinzându-le în faţă şi se apucă de lectură. O voce masculină o deranjă din lectura ei :
   ─ Îmi daţi voie, domnişoară ? Am loc la geam.
      Ea-şi retrase picioarele şi privi la cel ce-i ceruse permisiunea. Era un bărbat înalt şi nu-i vedea chipul prea bine, deoarece ei îi bătea o lumină în ochi.
   ─ Desigur, cedă ea trecerea.
      Străinul îşi puse bagajul în compartimentul său, apoi îşi ocupă locul. Când se aşeză jos, ea observă că este un bărbat brunet, în jur la vreo 30-32 de ani, ce avea nişte ochi violeţi fascinanţi. Irisul violet al ochilor era străbătut de mici raze de albastru, ceea ce le sporea misterul şi farmecul. Chipul lui avea trăsături masculine ce-i ofereau maturitate, dar şi un dram de inocenţă. Mai observă şi tristeţe.
   ─ Ne cunoaştem ? întrebă străinul care se simţi studiat
   ─ Nu cred. E un obicei de-al meu prost să studiez chipurile. Îmi cer scuze.
   ─ Nu face nimic, îi răspunse el zâmbindu-i.
      Străinul îşi pregăti şi el o revistă, dar mai înainte studie şi el chipul partenerei lui de călătorie. Avea un păr lung blond, împletit cu grijă într-o coadă la spate, un chip fin, micuţ sau cel puţin aşa i se părea lui, cu trăsături feminine. Chipul ei era când inocent, când matur, când trist şi el fusese uimit de aceste trăsături. Ochii ei erau de-un verde ce-l făcuse să aibă impresia că se afundă în Pădurile Virgine.
   ─ Mă scuzaţi, zise el din nou. Am o curiozitate.
   ─ Da ? îi răspunse ea
   ─ De ce studiaţi chipurile ?
   ─ Sunt sculptor.
   ─ Acum înţeleg. Sunt Jack Austen. Încântat de cunoştinţă.
   ─ Vă cheamă ca pe celebra scriitoare Austen ! exclamă ea uimită.
   ─ Nu am nicio legătură cu ea, îi zâmbi el
   ─ Anna Andersen. Tot fără legătură !
      El râse mai întâi, apoi îi sărută politicos mâna.
   ─ Mergeţi în Germania ?
   ─ Da, la rude.
      Conversaţia celor doi, începută din neant fusese întreruptă de căpitanul zborului care anunţa decolarea. Pasagerii îşi puseră centurile şi avionul decolă. În spaţiul aerian, Anna reluă conversaţia :
   ─ Şi dumneavoastră în Germania ?
   ─ Spune-mi Jack, te rog. Da. Merg la sora mea care s-a căsătorit acolo. Abia aştept să-mi văd nepotul în vârstă de 3 ani.
   ─ Mă bucur ! zise ea
   ─ Dumneavoastră ?
   ─ Anna, te rog. La rudele din partea fostului logodnic.
   ─ Ah, zise el cu dezamăgire. Înţeleg.
   ─ Abia aştept să-i revăd. Mai ales că trebuie să fac o vizită şi pe la mormântul mamei şi al logodnicului.
   ─ Oh, îmi pare rău. Am devenit indiscret.
   ─ Nu-i nimic.
      Anna îşi reluă lectura. Nu mai vorbiră între ei. A doua zi de dimineaţă, ajunseră în aeroportul din Berlin. Fritz şi Martha Doneck deja o aşteptau pe Anna. Şi Jack era aşteptat de către sora sa şi nepoţel. Cei doi coborâseră împreună, căci el se oferise s-o ajute cu bagajele.
   ─ Uite-i, îi zise Anna
   ─ Ai zărit deja grupul care te aşteaptă ? întrebă Jack
   ─ Da. Tu ?
   ─ Şi eu.
   ─ Atunci, la revedere, zise Anna
   ─ La revedere ! zise Jack
      Anna se îndreptă spre cei doi soţi Doneck, cărora nu le scăpase faptul că Anna îşi luase la revedere de la un necunoscut.
   ─ Se pare că ai un prieten ! o tachină Fritz
   ─ Coleg de zbor ! răspunse ea. Ce prieten ? Nici nu ştiu dacă-i liber !
   ─ Lasă fata în pace, Fritz, îl dojeni Martha
      Anna şi cei doi soţi Doneck se urcară în maşina lui Fritz.
   ─ Frumoasă maşină, zise ea
   ─ Da. Am cumpărat-o de curând
   ─ Se vede !
      Drumul spre Dortmund, la casa familiei, dură vreo câteva ore bune, timp în care se mai şi opriseră din drum să facă pauză. Ajunse la casa familiei. Ei erau singuri.
   ─ Unde e studenta ? întrebă Anna făcând referire la Eliza
   ─ Într-o tabără în Elveţia. A aşteptat-o cu mare interes. S-a dus cu prietenele ei.
   ─ Am impresia că şi-a găsit pe cineva, zise Fritz.
   ─ Oau ! exclamă Anna
      Bagajele ei fuseseră duse în camera ce era rezervată doar pentru ea ori de câte ori ar fi venit acolo, iar Anna se schimbă, apoi ieşi din casă şi prima ei grijă fusese să se ducă la piaţa flori şi apoi la cimitir. Ajunse la cimitir, dar nu mai zăbovi la fel de mult ca în seara aceea înainte de plecarea ei. Observă că ambele morminte erau bine îngrijite, semn că cei doi Doneck îşi ţinuseră promisiunea de a avea grijă de ele. Se întoarse repede la casa gazdelor, mai ales că în Germania era mai frig ca în New York.
      În următoarea săptămână Anna şi Martha fuseseră ocupate cu a face casa curată de scrbători, de a cumpăra mâncare, unele cadouri. Anna nu mai cumpăra nimic, doar o ajuta pe Martha. În săptămâna de dinaintea Crăciunului începu nebunia : prepararea mâncării, cumpărarea bradului de Crăciun, prima ninsoare, împodobirea bradului, decorarea casei. În casa familiei Doneck era tradiţie ca în seara de ajun să se deschidă cadouri.
      Ajunul sosi, iar cei doi soţi, împreună cu Anna se strânseră în jurul bradului, sub care erau deja aranjate cadourile pentru a doua zi, ca să deschidă fiecare un cadou. Anna primi din partea celor doi soţi nişte unelte noi-nouţe de sculptat. Ea le era profund îndatorată, căci o parte din uneltele ei vechi se tociseră. Fritz primi de la Martha, soţia lui, un pulover, iar de la Anna un ceas elegant.
   ─ Nu trebuia să-mi iei un ceas, Anna, mai ales că ăsta pare destul de scump.
   ─ A fost un fleac ! N-a costat prea mult !
   ─ Mulţumesc. Apreciez cadoul tău.
      Martha primi de la soţul ei o breţară, iar de la Anna un set: cercei şi colier. Cei doi mai depănară o vreme amintiri, iar Anna le povesti de cele două statui, ne menţionând şi sumele fabuloase pe care le câştigase de pe urma lor.

                               14. Anul Nou în New York


      A doua zi, de Crăciun, în Germania ningea. Fulgii de diverse mărimi cădeau acoperind trotuarele şi grădinile cu o pătură albă, pufoasă. Anna şi ceilalţi se treziră şi-şi desfăcură cadourile, lăsându-le sub brad pe cele ale Elizei ce urma să se întoarcă şi să-şi petreacă Anul; Nou acasă. Anna mai zăbovi câteva zile, iar în week-end se duse din nou la aeroport pentru a se întoarce acasă în New York. Din nou în aeroport şi din nou în avion. Anna îşi rezervase loc din timp la clasa I de data asta. Fusese nevoită să aleagă acea clasă, deoarece biletele la clasa a II-a fuseseră epuizate. Ea luase ultimul bilet. Avea noroc : era din nou la margine. Îşi ocupă locul, constatând pe loc diferenţa între cele două clase şi se afundă în lectura unei cărţi de data aceea. Găsise într-o librărie o carte aparţinând aceleiaşi autoare ce scrisese „Viaţa printre străini” ce-o fascinase.
   ─ Ar trebui să nu ne mai întâlnim prin avioane ! o trezi din lectura ei o voce familiară.
   ─ Jack ! îl recunoscu ea. avea memoria figurilor.
   ─ Bună, Anna.
      Rămase plăcut surprinsă când văzu că şi el îşi aminteşte numele ei.
   ─ Din nou la geam ?
   ─ Din nou ! Şi tot lângă tine.
   ─ Ultimul bilet presupun ?
   ─ Penultimul !
   ─ Aha ! Multă lume spre New york, de data asta.
   ─ Da. Unii la rude, alţii vor să-şi petreacă Anul Nou în piaţă. Vin pentru artificiile ce se dau atunci din plin.
   ─ Aha. Eu cred că le voi privi din apartamentul meu din balcon. Stau la etajul 76. ce-mi mai trebuie sa ies în stradă ?
   ─ Ha, ha, ha, râse el. În stradă e mai palpitant. Se pot întâmpla multe : de la a-ţi revedea o rudă despre care nu mai ştii nimic, până la aţi găsi un iubit. Pentru cei deja cuplaţi este frumos, pentru că îşi peţesc jumătatea la lumina artificiilor.
   ─ Frumos. Dar cred că mă mulţumesc cu balconul.
   ─ Hm ! Ciudată alegere ! Mai bine ai veni şi tu în piaţa aceea.
   ─ Îmi dai cumva o întâlnire ?
   ─ De ce nu ?
   ─ Bine. S-a făcut !
      Cei doi nu mai vorbiră nimic de-a lungul zborului. Coborâră împreună la aeroport şi când o întrebă în ce zonă stă, iar ea-i spuse, el se oferi s-o ducă acolo cu taxiul, pentru că el stătea mai departe, dar putea face un ocol special pentru ea..   
   „Oau, îşi zise ea. Nu-l cunosc bine, n-am vorbit prea mult cu el şi deja accept o întâlnire ! Oare dragostea pluteşte prin aer ?” Ridică din umeri şi acceptă propunerea lui de-a fi condusă spre casă. Taximetrul ajunse la clădirea unde-şi avea ea apartamentul şi ea-şi plăti drumul până acolo, apoi merse în apartament. Se odihni toată ziua, apoi, a doua zi se duse la Kirk pentru a-i da şi lui cadourile cu ocazia Crăciunului. El observă că ea este schimbată în bine.
   ─ Ţi-a priit întoarcerea acasă. Arăţi mai bine ! Cumva ai cunoscut pe cineva acolo ?
   ─ Am cunoscut pe cineva, dar nu acolo, ci în avion. E american presupun. Nu l-am întrebat.
   ─ O, o ! zise el. Dragostea pluteşte în aer !
   ─ Şi tu crezi asta ?
   ─ Da.
      Anna îi dădu cadourile, apoi plecă spre casă. În loc s-o ia spre apartament, ceva o făcuse s-o ia spre librăria ei favorită. Intră înăuntru şi nu o zări pe doamna aceea drăguţă, dar la o vreme o vşi o auzi zicănd :
   ─ Jack, alegeţi ce vrei de-acolo !
      „Jack ? îşi zise ea. Probabil cineva cu nume asemănător !”
   ─ Bună, salută ea
   ─ Clienta mea favorită !
   ─ Mă cheamă Anna.
   ─ Anna ! Ce plăcere ! Alte cărţi de-acolo ?
   ─ Şi de-aici şi de-acolo !
   ─ Uită-te în linişte.
   ─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Mai devreme aţi pomenit numele unui oarecare Jack. Presupun că dânsul este acum acolo, că o să rămân eu aici.
   ─ Jack Austen, da. Un alt client de-al meu. Mereu vine aici.
      „Nu se poate ! Coincidenţa este mult prea mare !”
   ─ Atunci mă duc şi eu tot acolo !
   ─ Cum doreşti, Anna. Eşti ca la tine acasă !
   ─ Aş putea ştii cum vă numiţi ?
   ─ Gretta Parker.
   ─ Mă bucur că v-am cunoscut. Anna Andersen.
   ─ Şi eu mă bucur !
      Anna se duse în spate. Într-adevăr, Jack era cel care se uita la nişte cărţi cercetându-le şi neştiind pe care din cele două alese s-o cumpere. Îl recunoscuse din profil văzându-l şi observase că alesese unul din cele două exemplare ale unei cărţi despre Egipt, unul dintre exemplare fiind la Anna şi o carte despre Grecia.
   ─ Îţi recomand cu mare căldură cartea despre Egipt ! îi zise ea.
   ─ Nu se poate ! zise el uimit
   ─ Bună. E librăria de unde mă aprovizionez.
   ─ Şi eu !
   ─ Să nu îndrăzneşti să spui din nou că nu mai trebuie să ne întâlnim aşa !
   ─ Nici nu vroiam să spun asta !
      Râseră amândoi cu poftă.
   ─ Deci, îmi recomanzi cartea despre Egipt.
   ─ Da. Este fascinantă. Am citit-o deja.
   ─ Citeşti cărţi de civilizaţie ?
   ─ Da.
   ─ Interesant. Şi eu, câteodată.
   ─ Ce meserie ai ?
   ─ Sunt arhitect. Arhitect restaurator.
   ─ Aha.
      Cei doi ieşiră din spatele librăriei, fiecare cu porţia lui de cărţi.
   ─ Ia te uită, zise Gretta. Ţia-i făcut o prietenă !
   ─ Se poate spune şi aşa.
   ─ Mă bucur. Erai un adevărat şoarece de bibliotecă. Anna, poate-l mai scoţi tu cu nasul din cărţi !
   ─ Nicio şansă ! Şi eu tot şoarece sunt !
      Gretta râse amuzată de gluma Annei. Cei doi îşi plătiră cărţile şi se despărţiră, fiecare ducându-se spre apartamentul său. În noaptea de Revelion, Anna se decise să stea în apartamentul ei. Privi focurile de artificii de la balconul ei, apoi se culcă, în timp ce restul new york-ezilor îşi petreceau mai departe Revelionul pe străzi sau în casele lor.

super povestea

                              15. Alte comenzi

      După ce Anul Nou trecu, Anna se întoarse la atelierul lui Kirk.
   ─ Bună. La mulţi ani !
   ─ La mulţi ani şi ţie !
   ─ Sunt cu chef de muncă azi !
   ─ Atunci hai la triat oferte ! Se pare că doamna din Anglia, care a luat prima ta statuie şi Mustafa ţi-au făcut publicitate mascată. Ai primit nişte oferte tare interesante.
   ─ Nu le-ai sortat tu pentru mine ?
   ─ Nu. Te-am aşteptat. În fond, tu-ţi cunoşti propriile limite, nu eu !
   ─ Aşa este. Mai am cumva oferte cu avans ? Că nu mai primesc din acelea.
   ─ Sunt câteva.
   ─ Să vedem despre ce e vorba.
      Anna începu să-şi sorteze ofertele. Două dintre ele erau cu avans şi le lăsă primele. În ciuda afirmaţiei că nu va mai primi oferte cu avans de bani, prima o atrase deoarece persoana solicita o statuie a unui bărbat, iar Anna o considerase un fel de provocare, pentru că ea sculptase nişte chipuri feminine până atunci, iar alta o fascinase doar prin provocare : să sculpteze „Marile Lacuri’. Era o provocare demnă, mai ales că acestea se aflau în Canada. Apoi alte oferte veneau după acestea două.
      Anna le consemnă pe toate într-o agendă pe care şi-o cumpărase şi apoi zise :
   ─ O să lucrez la asta. Mi se oferă 2 milioane avans pe o statuie masculină. Uite poza.
   ─ Interesant bărbat.
   ─ N-am ami sculptat bărbaţi până acum.
   ─ De unde facem rost de material ?
   ─ Căutăm un furnizor pentru aşa ceva.
   ─ Nu prea sunt în New York.
   ─ Mai ai telefonul domnului Mustafa ?
   ─ Sigur. Uite-l !
      Anna formă numărul de telefon, care era din America, nu din Arabia şi-i răspunse chiar Mustafa.
   ─ Alo ? Aş dori cu domnul Mustafa. Anna Andersen la telefon. I-am făcut o...
   ─ Bună, domnişoară Anna. Eu sunt la telefon. Cu ce vă pot ajuta ?
   ─ I-a plăcut Raishei sculptura ?
   ─ Nu numai că i-a plăcut ! A pus-o într-un loc de cinste.
   ─ Nu cunoaţi un furnizor pentru materiale de sculptură ? Am înţeles că aici nu prea sunt. Aş avea nevoie de un furnizor.
   ─ Vă recomand eu un furnizor. Nu este prea cunoscut, dar calitatea materialelor furnizate de acesta este impecabilă. Numele lui este Robertson. Să-i spuneţi că vi l-am recondat eu.
   ─ Bine, zise ea în timp ce-şi nota adresa domnului Robertson şi numărul de telefon al acestuia.
      După ce închise telefonul, formă noul număr şi vorbi cu domnul Robertson, care se arătă încântat să fie furnizorul Annei. Odată rezolvată partea cu furnizorul, ea luă legătura cu noul client, ce cerea statuia masculină. Află cu ocazia aceasta că dorea doar chipul, nu şi corpul stauii, ceea ce-i dădu posibilitatea să comande bucata dorită.
      Când furnizorul îi aduse bucata, ea se apucă imediat de treabă, lucrând mai repede decât la o statuie întreagă. În trei zile onoră prima comandă, apoi se interesă de comanda cu Marile Lacuri. Acea comandă era o adevărată provocare, căci era vorba de natură, nu de oameni.
      Plecă de la atelier, după ce află că cel care comandase „Marile Lacuri” nu se grăbea deloc şi plecă spre librăria Grettei.
   ─ Bună, Gretta, o salută ea intrând în librărie.
   ─ Alte cărţi ?
   ─ De data aceasta nu. Vreau să te întreb ceva.
   ─ Spune.
      Când s-o întrebe, Anna îl observă pe Jack.
   ─ Iar a venit şoarecele ? glumi ea
   ─ Anna, zise el observând-o
   ─ Ce vroiai să mă întrebi ?
   ─ Vine multă lume aici ?
   ─ Suficient de multă.
   ─ Atunci nu ştii pe cineva care ar putea să mă ducă şi pe mine în Canada să văd marile Lacuri ? Am o nouă comandă la o sculptură intitulată chiar aşa.
   ─ Normal că ştie, răspunse Jack. Eu !
   ─ Tu ?!?
   ─ Am o casă de vacanţă chiar foarte aproape de Marile Lacuri ! Te invit eu la casa mea.
   ─ Mulţumesc. M-ai salvat !

Bonus

                                    16. În Canada la Marile Lacuri

      Neştiind câtă vreme va sta la Jack, la casa lui de vacanţă din Canada, Anna îşi pregăti bagajele şi vorbi în prealabil cu Kirk, ce devenise între timp un fel de manager pentru afacerea Annei, iar în ziua stabilită, Jack veni s-o ia de la apartament. Cum ea-i dăduse adresa completă, el urcă cu liftul până la etajul 78 unde stătea ea şi sună la uşa apartamentului. Ea-i deschise.
   ─ Bună, Jack. Sunt gata.
      Îşi luase un singur troler cu ea ce nu era nici prea mare.
   ─ Numai un troler iei ? În ianuarie este destul de frig în Canada, mai ales în zona Marilor Lacuri.
   ─ Am tot ce-mi trebuie în interiorul lui !
   ─ Bine. Mergem ?
   ─ Gata.
      Anna verifică încă o dată toate obiectele electrocasnice din apartament să fie închise, gazele la fel şi apoi încuie uşa şi plecă împreună cu Jack. Un taximetru îi aştepta afară. Amândoi urmau să ia un avion de la New York şi să ajungă la Ottawa. Călătoria celor doi fusese lipsită de peripeţii şi ajunseră la casa de vacanţă a lui Jack. Aşa cum îi spusese, era foarte rece în ianuarie acolo, iar Anna nu fusese mult prea interesată de casă sau împrejurimi. Nu vroia să zăbovească acolo decât timpul necesar pentru a vedea obiectivul  ce-o interesa. Aventura ei la casa aceea de vacanţă fusese una scurtă, iar ea se întoarse repede la lucru după ce văzuse obiectivul şi-l fotografiase.
      În timp ce cei doi se întorceau în New York, ea-l întrebă pe Jack
   ─ Ce-ar fi să repetăm experienţa mai la vară când este totul înverzit şi este mai cald ?
   ─ Cu ceam mai mare plăcere. Asta-i cartea mea de vizită, cu numărul de telefon unde mă poţi găsi.
   ─ Trebuie să-mi fac şi eu urgent cărţi d’astea !
      În fine, cei doi se reîntoarseră la joburile lor şi timpul trecu precum vântul, deoarece Anna fusese ocupată cu noile comenzi, iar Jack cu firma lui. Se mai întâlneau din când în când la librăria de unde amândoi îşi procurau cărţi. În cele din urmă, vara sosi, iar Anna îşi luă concediu. La fel şi Jack şi amândoi plănuiseră o vacanţă în Canada, după care aveau să se ducă în Caraibe, la plajă.
      Ziua în care trebuia să revină în Canada sosi pentru Anna, care era nerăbdătoare să plece în primul ei concediu. Avea ocazia să vadă casa lui de vacanţă mai bine, să vorbească mai mult timp cu el, să-l cunoască mai bine. Ca şi data trecută, Jack o luă pe Anna din faţa apartamentului ei, căci era mai pregătită ca niciodată pentru acea vacanţă. Spre prânz, într-o zi superbă de iulie, ajunseră acasă la Jack.
      Anna era acum atentă la fiecare detaliu, aşa că observa totul. După ce Jack deschise o poartă monumentală din fier forjat, pe ea o întâmpină o alee din beton mozaicat ce avea peluze de-a dreapta şi de-a stânga. Cea din stânga avea plantaţi din loc în loc diverşi arbori pitici, iar cea din dreapta era foarte interesantă. În ea se ascundeau figurine de porţelan colorat, de dimensiuni destul de mari, reprezentând diverse figurine vesele ori serioase. Puţin mai încolo, ghiulele de piatră pentru catapulte erau îngropate în iarbă, oferind privirii un aspect straniu de sol selenar inundat însă de viaţă. Cosmosul întreg părea că şi-a găsit în acel loc liniştea. Nişte lampioane pitic puneau în evidenţă fiecare loc, iar noaptea, când se aprindeau, probabil luminau feeric.
      Aleea conducea spre o casă monumentală, ce era veche de 100 de ani, dar care fusese recondiţionată la fel ca atunci, reconstituind un univers parcă magic : ceva între vis şi realitate. Având aspectul de poveste al unui castel, faţada prezenta „coloane contraforţi”, ce păreau metamorfozate de vrejuri vegetale uriaşe. Ferestrele în acoladă, caracteristice stilului gotic, erau numeroase şi generoase ca dimensiuni. Crenelurile ce străjuiau cornişa completau fericit aspectul istoricist al clădirii. Întregul aspect exterior al ansamblului te copleşea prin „forţa” impactului vizual datorat decoraţiei
      Jack descuie uşa casei, ce era dezvoltată atât pe parter, cât şi pe etaj. Intrând în casă, îi întâmpină holul central, dezvoltat pe lungime, format din trei compartimente de-a lungul cărora erau dispuse saloanele casei. Impresionant prin echilibrul volumelor şi armonia dispunerii elementelor decorative, acel spaţiu era întunecos. Arcadele de trecere dintr-un segment în altul erau de asemnea în acoladă, formă reluată ca într-o suită de oglinzi la cadrele uşilor, ferestrelor şi nişelor întregii case. Unele dintre arcuri prezentau ornamente florale din piatră, dând uşii un aspect magnific. Coloanele impozante din stuc susţineau aceste profile şi încadrau fericit dantelăria de lemn a deschiderilor profilate pe geamuri mate. Plafoanele celor trei compartimente ale holului erau pictate în frescă.    Consolele-pitici din segmentul al doilea al holului surprindeau în acest aspect interior sobru şi misterios.
      Gazdă bună, Jack începu să facă un tur al casei cu Anna. În primul salon al casei, stucatura de la îmbinarea peretelui cu tavanul fusese modificată prin scafe ce permiteau difuzarea luminii fără a se vedea sursa directă de iluminat. Al doilea salon beneficia de o bogată stucatură în partea superioară a peretelui : creneluri puternic profilate şi mascheroane, vrejuri decorative şi panouri în care vegetalul era nota specifică; toate acestea într-un sistem ce părea că străjuieşte  cocori ascunse.
      Al treilea salon, nu se putea numi „salon”, deoarece era o sufragerie de aproape 30 m2, ce era dominată de mobilierul stil Empire, finisat cu lac vişiniu, compus dintr-o comodă şi un bufet ce avea coloane de alabastru, o masă de 12 persoane cu scaunele corespunzătoare. Covorul, cu model pe nuanţe albastru şi vişiniu se asorta cu tapiţeria scaunelor. Încăperea era luminată de o lustră foarte veche.
      Revenită în holul central după ce văzuse şi bucătăria ce era modern utilată, pe Anna o copleşiră impresiile ce le trăia : o scară monumentală de marmură albă de Carrara, cu balustrade din fier forjat lucrat cu arabescuri şi forme vegetale, se urca la etaj. Stucatura aurită, luminatoarele, plafoanele pictate, fastuoasele candelabre de Murano, oglinzile veneţiene, toate creau un cadru opulent. Jack consideră că dormitorul lui era neinteresant pentru a putea fi prezentat, aşa că deschise o uşă pentru a-i arăta Annei dormitorul unde avea să stea.
      În dormitor, mobilierul era tot stil Empire şi consta în piese masive cu linii rafinate, un pat încadrat de două tăblii, două noptiere, un şifonier placat cu oglindă şi o oglindă de toaletă cu dulăpioare încorporate şi un săcunel. Husa patului, pe fond bleumarin, cu imprimeuri moderne, înviora atmosfera sobră instaurată prin mobilierul stil. Obiectele decorative erau presărate cu discreţie, unele devenind astfel ad-hoc : vaze din loc în loc, aplice în formă de sfeşnice, sticle de parfum. Anna deja se simţea ameţită. Ceru să se odihnească puţin, iar Jack o lăsă în intimitatea dormitorului ei, utilat, de asemenea, cu o baie modernă. Ea se odihni puţin pentru a-şi reveni din ameţeala ce i-o produse acea casă impresionantă. Nu uitase de invitaţia lui adresată înainte de a ieşi pe uşă de a vizita şi grădina din spatele casei.
      După odihnă, ea-l găsi pe el la bucătărie, gătind
   ─ Nici tu nu eşti american tipic ?
   ─ Poftim ? tresări el.
   ─ E o glumă a lui Kirk. Am gătit într-o seară mâncare mai multă decât trebuia şi i-am dus şi lui, iar el mi-a zis că americanii tipici sunt : restaurante sau fast-food-uri !
   ─ Aha, înţeleg, râse el. Gătesc pentru că îmi place să fac asta. Consideră că sunt unul dintre specimenele pe cale de dispariţie : un bărbat care găteşte.
   ─ Ha, ha, ha ! râse ea cu poftă. Nu ştiam că mai există şi astfel de „specii” !
      Râse şi el odată cu ea, apoi mâncară ceva şi ieşiră în spatele casei unde se afla grădina. De pe veranda deschisă aflată în spatele casei, trei trepte realizate din piatră de râu coborau spre nivelul grădinii. Pătrunse într-un spaţiu unde rolul principal îi revenea gazonului. Urcând potecile aflate acolo, se trezi într-o grădină ce îmbina mai multe culturi la un loc. Blocuri neregulate de piatră ofereau mediul propice dezvoltării vegetaţiei ascetice, căderi mici de apă, imaginând cascade, alimentau un iaz, zone plane alternau cu denivelări line, podeţe de lemn erau ascunse în spatele unor arbori decorativi. Piatra de râu, adusă special pentru acea grădină, era un element decorativ ce evidenţia cadrul creat. Astfel, fusesră realizate adevărate jardiniere, alăturarea cu verdele plantelor dădea naştere unor compoziţii încântătoare. Decorul era completat de prezenţa apei : un mic bazin decorativ oferea clipe de răsfăţ pentru peştii multicolori aflaţi în el.
      Totul era minunat, iar ea se bucură şi de un apus de soare sublim : soarele îmbrăca în purpură şi aur câţiva nori ce alcătuiau cortegiul său în apus.

super capitol :P

                       17. Peripeţii în Caraibe

      După ce văzu acel apus sublim de soare, fiecare se duse la culcare, a doua zi de dimineaţă, fusese rândul lui Jack s-o găsească pe Anna preparând micul de jun şi cafeaua.
   ─ Bună dimineaţa, o salută el.
   ─ Bună. Cafea, ceai, suc sau lapte cu cereale ?
   ─ O cafea, mulţumesc.
      Cei doi îşi serviră cafelele şi începură o conversaţie.
   ─ Tot ne întâlnim accidental în librăria Grettei, dar habar n-am ce cărţi îţi plac, începu el.
   ─ Pune-mi în mâini o carte de istorie sau de geografie ori despre civilizaţii şi o citesc aproape pe nerăsuflate.
   ─ Interesant. N-am mai auzit până acum pe cineva să fie pasionat de astfel de gen de cărţi.
   ─ Tu ?
   ─ Eu mai citesc şi beletristică ocazional, dar mai mult caut cărţi prin care să fiu la curent cu noutăţile apărute în domeniul meu, arhitectura. Dacă găsesc cărţi mai vechi în care se vorbeşte despre arhitectură, le iau şi pe acelea.
   ─ Aha. Îmi permiţi să întreb câţi ani ai ?
   ─ Desigur. Am 31 de ani.
   ─ Iar eu am 28 ! Ai firma ta de arhitectură sau lucrezi pentru altcineva ?
   ─ Am propria firmă.
   ─ Pari destul de tânăr în comparaţie cu vârsta !
   ─ Şi tu !
      Ea-i zâmbi, apoi se ocupă de spălarea ceştilor de cafea şi a farfuriilor.
   ─ N-ar trebui să faci treabă. Doar eşti oaspete în casa mea !
   ─ Nu-i nimic. Mă simt utilă.
      În ziua aceea şi-n următoarele, până la plecarea în Caraibe, cei doi vizitaseră foarte multe lucruri. Anna văzuse Marile Lacuri pentru a doua oară, apoi   într-una din zile el o dusese să vadă Niagara, iar ea făcuse o mulţime de poze. Într-o zi de sâmbătă ei plecară spre Caraibe. Aveau rezervare la un hotel modest. Nu căutau luxul, deşi amândoi şi-l permiteau.
      Zborul din Canada spre Caraibe fusese foarte antrenant în dialog, cei doi vorbind despre nimicuri. Până a-şi deschide inima complet unul faţă de celălalt, mai era cale lungă, dar din nimicuri se clădea o frumoasă prietenie.    Într-adevăr, atât Gretta, cât şi Kirk, avuseseră dreptate : dragostea plutea undeva în aer. Ajunşi în Caraibe, cei doi se duseră direct la hotel, apoi se odihniră.
      A doua zi, Anna, înarmată cu obiectele necesare pentru plajă, ieşi pe nisipul care începea să se înfierbânte încetul cu încetul de la razele toride ale soarelui. Îşi căută un loc mai retras pe plajă, apoi îşi întinse prosopul, îşi descheie rochiţa de vară la naturi şi rămase într-un costum de plajă verde închis, care îi accentuau ochii şi culoarea părului. Pentru a nu avea probleme cu părul ei, îl strânsese într-un coc şi-şi luase şi ceva pentru cazul în care ar fi dorit să înnoate. Se aşeză pe prosop şi începu să profite de soarele Caraibelor. În ziua aceea apa oceanului era propice pentru înnot sau „bătăi cu apă”, deoarece valurile erau domoale şi nu era niciun steag de avertisment ancorat. Era o zi ideală din toate punctele de vedere.
      În timp ce Anna profita de soare, la câteva minute după ea, sosi şi Jack. Nu ştia unde să se aşeze cu prosopul lui, iar zona Annei era prielnică şi pentru el. Cum nu o recunoscuse pe ea în costumul acela verde de baie, se apropie şi întrebă :
   ─ Domnişoară, spaţiul de lângă dumneavoastră este revendicat sau e liber ?
      Anna începu să râdă cu poftă când auzi vocea lui, iar el era foarte uimit ce găsea necunoscuta aceea atât de amuzant.
   ─ Poţi să te aşezi, Jack, că nu muşc !
   ─ Anna ? recunoscu el vocea
   ─ Da, chiar ea.
   ─ Nu te-am recunoscut, zise el întinzându-şi prosopul.
   ─ Nu m-ai văzut niciodată aşa, zise ea.
      Când el se aşeză pe prosopul de plajă, ea obseră că are un trup bine clădit, care ar atrage orice personaj feminin de pe acea plajă. În ziua aceea arăta seducător.
   „Atată seducător ! îşi zise ea. Oare chiar arată sau mi-l închipui eu aşa ? Anna ! Alo ? Eşti acasă ? îşi întrebă ea raţiunea. Se pare că nu ! Gretta avea dreptate ! Dragostea începe să plutească undeva prin aer. E adevărat că atunci când l-am cunoscut pe Franz, amândoi am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Eram două jumătăţi ale aceluiaşi măr, dar cu Jack este diferit. Nu ştiu dacă să mă hazardez încă să numesc dragoste ceea ce simt pentru el. Poate ar fi mai nimerit termenul de respect reciproc, de apreciere. Cu Franz, cred că a fost vorba despre dragoste la prima vedere, dar cu Jack nu ştiu. Am început deja   să-mi pun anumite probleme. Habar n-am dacă el simte ceva pentru mine ! Anna ! Trezeşte-te ! Bucură-te de viaţă ! Lasă lucrurile să vină de la sine şi apoi mai vedem ce-o fi !”, îşi încheie ea şirul gândurilor, hotărându-se să se ducă în apă.
      Nici Anna nu arăta mai prejos. Avea un trup zvelt, mlădiu, dând senzaţia că este tras printr-un inel, iar Jack putu să observe că trecerea Annei printre cearceafurile, prosoapele sau şez-long-urile de pe plajă ce aveau persoane masculine pe ele, nu trecea neobservată. Văzuse la un moment dat, că unul chiar fluieră admirativ după ce ea trecuse pe lângă el, iar altul fusese mai îndrăzneţ din fire şi se oferise s-o „conducă” până în apă, deşi mai erau doar câţiva paşi până în ea. Jack văzu că Anna refuzase politicos prezenţa bărbaţilor. Nu-i plăcea să fie luată drept păpuşă sau un corp bine-proporţionat care să fie cel mult un obiect al unor mici fantezii de vară.
   „Anna..., începu Jack să gândească. Eşti misterioasă. Uneori mi se pare că ascunzi o mare durere. Hm ! Încep să mă gândesc la tine într-un mod special. Mi-aş dori uneori să fiu eu confidentul tău. Am început să ţin la tine, deşi am iubit foarte mult pe cineva. Am pierdut persoana iubită de lângă mine şi nu mai vreau să-mi deschid inima chiar atât de repede. Totuşi, tu, cu firea ta, ai ajuns să te strecori în gândurile mele pe nesimţite. Îi dau dreptate Grettei : dragostea începe să plutească undeva în aer”, îşi încheie şi el şirul gândurilor. Observă că Anna se întoarse la prosopul ei.
   ─ Scuză-mă, Jack, dar mă duc mai în faţă. Am văzut nişte puşti care construiesc un castel de nisip şi le-am propus să facem o fortăreaţă, iar eu m-am oferit să le fac păzitorii fortăreţei. Au acceptat încântaţi, iar eu abia aştept să mă joc cu nisipul ! Pa, pa !
      Ea-şi luă prosopul şi dispăru rapid din faţa lui, lăsându-l cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva. Trebuia neapărat s-o vadă şi pe-asta ! Îşi strânse prosopul şi plecă în căutarea ei. O găsi repede, căci grupul de puşti ce lucra la o adevărată fortăreaţă mare era numeros, iar figurile Annei, făcute din nisip, atrăseseră mulţi gură-cască acolo. Se îndreptă şi el spre terenul care era urmărit îndeaproape de foarte mulţi spectatori. Ea, în mijlocul puştilor, făcând figuri din nisip, părea foarte copilăroasă. Rădea şi se bătea uneori cu apa din găleţi cu ceilaţi „muncitori”.
   ─ Hei ! zise Jack. Mă primiţi şi pe mine ?
   ─ Tu ce ştii să faci ? întrebă un puşti
   ─ Ne va face arhitectura fortăreţei, nu-i aşa domnule arhitect ? îl întrebă ea veselă
   ─ S-a făcut, acceptă el, trecând deja la treabă.
      Cei doi, împreună cu puştii de-acolo, lucrau de zor. Se strângea tot mai multă lume şi era evident că opera de artă ce avea să rezulte, urma să fie admirată şi eventual fotografiată, chiar dacă existenţa ei avea să fie cât se poate de efemeră. După ce realiză figurile din nisip, Anna trecu la zidurile fortăreţei. Lucra cu sârg şi nu mai era atentă decât la lucrarea ce-o făcea, pentru ca opera de artă să nu se ruineze înainte de finisarea ei. Deodată, mâinile ei, pline de nisip, se întâlniră cu mâinile lui Jack. Fusese de ajuns să se atingă doar vârfurile degetelor, ca pe ei să-i treacă un fior rece pe şira spinării şi să-i facă să se oprească din lucru uitându-se unul în ochii celuilalt preţ de câteva minute, ca apoi să-şi reia fiecare treaba. Opera de artă fusese finisată, iar privitorii aplaudară creaţia aceea măreaţă, ba chiar o şi fotografiaseră unii, căci pe plaja aceea nu se mai făcuse niciodată aşa ceva.

Hmmmm !!! intresting  :cool:

sunt cu jane

                                 18. Mărturisiri şi un sărut sub clar de lună

      După finisarea operei de artă, Anna se retrase în camera ei de hotel, urmând să iasă mai spre seară din cameră, pentru a putea să vadă apusul de soare la malul oceanului. Seara sosi, şi ea se duse pe plajă. Găsi un loc prielnic : se putea vedea apusul de soare foarte bine de-acolo. Plaja era pustie, căci nu mai erau doritori. Îşi întinse pe nisip un prosop mai gros, împăturit, pentru a nu-i fi rece, apoi începu să aştepte apusul de soare. Lângă ea veni şi Jack.
   ─ Pot să-ţi ţin companie ?
   ─ Sigur.
      Priviră amândoi apusul de soare. O minge roşie apunea în ocean, dând o senzaţie de sângeriu apelor verzi-albastre. Ochii ei se umeziră de lacrimi, ceea ce-l uimi pe el.
   ─ Nu ştiam că apusurile de soare te fac să plângi.
   ─ Îmi amintesc de două lucruri importante din viaţa mea.
   ─ Îndrăznesc să te întreb : care ?
   ─ Era acum mult timp în urmă. Mama mea era încă sănătoasă pe-atunci, iar eu eram mică. M-a dus la ocean şi am văzut un apus de soare împreună. Când am împlinit 20 de ani, am pierdut-o. Doctorii îmi spuneau că nu mai aveau ce-i face. Când eu întrebam de ce suferă mama mea toţi imi spuneau că nu ştiu sau că e vorba de o boală incurabilă. Nu am crezut. Boală incurabilă ! Termenul acesta trebuia să fi avut un nume. Numele lui era leucemie avansată. Mama refuzase tratamentul, iar boala se agravase atât de mult, că medicii n-au mai avut ce-i face. Apoi, îmi mai amintesc tot de ocean, pe vremea când îl cunoscusem pe Franz, logodnicul meu. Amândoi plănuiam cu mare vervă nunta noastră. El îmi spunea că este supărat că procesul clientului lui se amână într-una, deşi juriul ar fi trebuit să formuleze un verdict. Îmi spunea că procesul se mutase din Dortmund la Frankfurt şi că spera că se va da verdictul cât mai repede. S-a dus la Frnkfurt şi apoi m-a sunst pe când se întorcea acasă, că se terminase procesul şi era nerăbdător să mă întâlnească. Apoi, un nebun de vitezoman, ce mergea pe contrasens, l-a obligat să încerce să-l ocolească, acest ocol, costându-l viaţa pe Franz. De aceea mi se umeziseră ochii. Mi-am amintit două momente de neuitat din viaţa mea. Asta-i tot.
   ─ Îmi pare rău să aud asta. Credeam că sunt singurul care suferă la pierderea unei persoane iubite.
   ─ Toţi suferim într-un fel sau altul. Unii mai mult, alţii mai puţin.
   ─ Aici ai dreptate. Şi eu am pierdut o logodnică, dar ea nu a murit ca logodnicul tău. Am iubit-o enorm de mult pe Marry, dar ea şi-a cam bătut joc de sentimentele mele. Eu nu iubesc doar de dragul de a iubi. Eu vreau ceea ce vor toţi : o soţie, un căţel, o casă cu gard alb şi copii. Nu chiar în ordinea asta, dar ea nu a înţeles. Considera că eu o manipulez. Când am cerut-o de soţie, mi-a răspuns în faţă că ea este o femeie independentă. Nu doreşte să devină sclava unui bărbat, făcându-i de mâncare, spălând rufe sau gătind. Nici nu o vedeam aşa, adică femeia la cratiţă şi atât. O vedeam ca pe o parteneră a mea, o extensie a mea, cineva care să mă ajute. Să vorbesc cu ea despre nimicuri erau cele mai valoroase momente din viaţa mea, dar ea m-a părăsit. În mod ciudat, în ciuda concepţiilor pe care le avea despre căsătorie, a ajuns o femeie care îmbină succesul afacerilor ei cu o căsnicie minunată. M-am întâlnit odată cu ea şi mi-a mărturisit că a fost tare oarbă când mi-a refuzat cererea în căsătorie. Are un soţ minunat acum şi doi copii. M-am bucurat pentru ea. Pe vremea în care mă părăsise, însă, credeam că toată existenţa mea încetase în ziua refuzului ei. Sincer, mă crezi că mai păstrez şi acum inelul pe care i-l cumpărasem atunci ?
   ─ Te cred, zise ea. Şi eu l-am păstrat pe-al lui Franz o vreme, dar pe urmă mi      l-am scos de pe deget când am hotărât să plec în America şi să încep o viaţă nouă. L-am lăsat în casa de unde am plecat, soţii Doneck, părinţii lui, care au devenit într-un fel şi ai mei de când am rămas singură, au vândut acea casă. Sincer, nu ştiu ce-or fi făcut cu acel inel şi nici nu-mi pasă. Ar trebui să te rupi de trecut ! Şi ruperea ta de trecut va veni odată cu momentul în care eşti pregătit să renunţi la acel inel pe care zici că-l mai păstrezi.
   ─ Oare ?
   ─ Da. Gândeşte-te că pentru fiecare fir de iarbă de pe pământ există umbra lui. Aşa şi pentru oameni. Undeva pe pământul acesta mare, există pentru fiecare dintre noi o jumătate, o extensie a celuilalt. Nu e exclus ca tu să-ţi întâlneşti mai devreme sau mai târziu jumătatea. Nu cred că ea ar vrea să ştie că inelul pe care-l foloseşti s-o ceri de soţie, a mai fost folosit pe cineva care te-a refuzat !
      Jack tăcea. O privea pe Anna. La cei 28 de ani ai ei avea o maturitate aparte. Probabil moartea mamei, pierderea logodnicului, o făcuseră să devină atât de matură sau poate că fusese matură şi el nu ştia şi ea doar acum îşi dezvăluia maturitatea. Ea se uită la el.
   ─ S-a întâmplat ceva ?
   ─ Nu, nimic.
   ─ Uite luna ! Vai, ce mare este ! Pare atât de aproape, zise ea visătoare.
      Razele argintii ale lunii se reflectau parcă în părul ei blod, dându-i o senzaţie de albeaţă şi lumina chipul ei delicat mângâindu-l încet.
   ─ Anna ? o întrerupse el din visare
   ─ Da ? îi răspunse ea întorcându-se spre el.
      El se trase mai aproape de ea şi-i luă chipul în mânile lui calde. Avea degete lungi, de parcă nu ar fi fost făcute pentru un arhitect. Ochii lui violeţi, cu raze albastre deveneau şi mai profunzi, mai misterioşi în lumina lunii. El se aplecă spre ea şi o sărută pe buze. Nu se împotrivi, lăsându-se sărutată de acele buze moi şi fine. Îi răspunse la sărut din toată inima, dar el se retrase curând.
   ─ Îmi pare rău, zise el
   ─ Nu-i nimic ! îi răspunse ea. Mă întorc în camera mea. Ar fi mai bine să uităm ce s-a întâmplat. Ne-a luat pe-amândoi valul.
   ─ Da, aşa este.
   „Nu cred că m-a luat valul, Jack, când te-am sărutat. Eu, cel puţin nu voi uita această seară, cu siguranţă !” îşi zise ea.
   „Ce m-a apucat ? Jack, revino-ţi !” îşi zise el.

Bonus

                                           19. Un nou artist la atelierul lui Kirk

      Vacanţa petrecută în Caraibe se termină şi Anna împreună cu Jack reveniră fiecare la cotidian : ea la sculpturile ei, el la arhitectura lui. Când ea se întoarse la atelierul lui Kirk, constată cu uimire că marea hală unde lucrase până atunci singură, mai era închiriată de către cineva.
      Anna pătrunse în hala cea mare şi văzu cu uimire o tânără, ce părea apropiată ca vârstă cu ea şi care lucra de zor la nişte sculpturi. Tânăra avea părul potrivit de lung, de culoarea castanelor. Lucra în piatră, dar lucra mai mult peisaje, ci nu persoane aşa ca ea. Se opri s-o privească.
      Tânăra se simţi privită şi se întoarse spre privitoarea ei.
   ─ Bună, zise ea veselă. Tu trebuie să fii Anna, cea despre care Kirk mi-a vorbit. L-am convins tare greu să-mi închirieze şi mie măcar un sfert din hala asta mare !
   ─ Bună, zise Anna politicos. Da, eu sunt Anna. Pot şti care este numele   tău ?
   ─ Îmi cer scuze. Mă numesc Kate Roberts.
   ─ Aha. Sculptor ca şi mine !
   ─ Da, dar am înţeles că tu lucrezi cu chipuri, pe când eu...
   ─ Lucrezi cu natură. Felicitări ! Ştii să surprinzi foarte bine în piatră imaginea de ansamblu după care te ghidezi. Modul în care lucrezi, face ca natura sculptată de tine să para vie, lucru ce mie nu mi-a reuşit chiar atât de bine !
   ─ Mulţumesc. Este o onoare pentru mine că mă apreciaţi.
   ─ Termină ! Ai lucrări ? Pardon, comenzi ?
   ─ Nu. De-abia l-am convins pe Kirk să mă lase să exersez.
   ─ Gata cu exersatul ! Am multe comenzi de sculpturi de natură. Eu vreau să mă ocup mai mult de chipuri. Aşa că mi-ar prinde bine un asociat sau partener de lucru. Te interesează ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Bun. Atunci să ne apucăm de treabă. Kirk ! strigă ea.
      Kirk, care auzise că este chemat sosi în atelier.
   ─ Văd că aţi făcut cunoştinţă. Ce e Anna ?
   ─ Vreau să-mi aduci toate ofertele. Le triez acum. Kate va fi partenera mea !
   ─ Bun. Vin acum ofertele.
      Aşa se face că cele două deveniră partenere de lucru. Anna îi mai dădea sfaturi lui Kate, iar Kate Annei. Munceau de zor, cu mare spor şi vorbeau vrute şi nevrute. Conversaţiile cele mai „suculente” erau bârfele despre bărbaţi. Comenzile pe care Anna le primise şi care la început fuseseră multe, începeau să se împuţineze văzând cu ochii. Alte şi alte comenzi soseau şi ea nu se mai simţea chiar atât de singură în hala aceea mare.
      Într-o zi, Kate îi zise :
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Bineînţeles. Ne cunoaştem de ceva vreme.
   ─ Au trecut 6 luni de când ne tot cunoaştem.
   ─ Ouau ! Acum vine din nou Crăciunul !
   ─ Crezi în magie ?
   ─ Ce fel de întrebare e asta ?
   ─ Îmi place de un bărbat. E cu doi ani mai mare ca mine, dar sunt prea timidă ca să fac eu primul pas.
   ─ Aşa. Şi ?
   ─ M-am gândit să mă duc la o ghicitoare să văd dacă voi fi cu el sau nu.
   ─ Eşti nebună ? N-am mai auzit una ca asta până acum ! Să te duci la o ghicitoare să-ţi zică dacă o să fii sau nu cu cineva anume !
   ─ Dar ce să fac ?
   ─ Simplu ! Dacă îţi place de el, acţionează !
   ─ Nu e a uşor precum spui.
   ─ Şi o ghicitoare va rezolva problema ?
   ─ Nu ştiu. Nu vrei să mergi cu mine să aflu ?
   ─ Vrei să spui că ai găsit o ghititoare ?
   ─ Da. Kirk mi-a recomandat-o !
   ─ Şi mai vrei să spui că deja ai o programare la ea ?
   ─ Da.
   ─ Şi vrei ca eu să te însoţesc ?
   ─ Te rog !
   ─ Ouau ! Ce s-au schimbat mentalităţile ! Bine ! Du-te şi te schimbă. Merg cu tine. Sunt curioasă !
   ─ Mulţumesc.
      În timp ce Kate se schimba, iar Anna se pregătea s-o însoţească, ea se gândi :
   „Felicitări, Anna ! Auzi la tine ! «Dacă-l placi, acţionează !» Dar tu ce faci în cazul lui Jack ? Trebuie să admiţi că îţi place de el, dar după ce te-ai întors din Caraibe, unde el te-a sărutat, n-ai mai trecut nici măcar pe la librăria Grettei, de teamă să nu te întâlneşti cu el şi să te ruşinezi de ceea ce s-a întâmplat în vacanţă între tine şi el ! Şi de când gândeşti că s-au schimbat mentalităţile ?  Las-o baltă ! Eşti în America !”
      Se opri din şirul gândurilor sale, pentru că partenera sa de lucru era gata de mers la ghicitoare. Aşa că amândouă porniră într-o aventură.

povestea ii faina continua tot asa

                                         20. La ghicitoare

      Cele două tinere parcurseră o mulţime de străzi întortocheate din New York spre locul unde-şi avea „cabinetul’ ghicitoarea. Anna era ferm convinsă că cea care îşi zicea „ghicitoare” era o persoană care profită la maxim de firi influenţabile ca şi Kate şi, bazându-se doar pe 3% adevăr şi pe restul de 97% invenţie, spuneau ceea ce doritorul ar fi vrut să audă. În cele din urmă, după o oră şi jumătate, timp de mers pe jos, cele două ajunseră la „cabinet’.
      Un panou viu colorat, luminat intens anunţa trecătorii „Aici pătrundeţi în lumea magică a Cassandrei”. Cele două intrară într-un hol luxos, unde o secretară îmbrăcată la cel mai sexy costum posibil, cu unghii mari, lăcuite, întreba persoanele ce intrau înăuntru dacă aveau programare.
   ─ Aveţi programare la legendara Cassandra ?
   ─ Poate în mitologia greacă o fi fost legendară, dar nu ştiu cât de legendară este şi în prezent, răspunse Anna cu o notă de ironie. Nu eu am programare, ci domnişoara Kate Roberts. Eu doar o însoţesc.
      Secretara verifică agenda şi confirmă programarea, iar Anna află că prietena ei era următoarea persoană care trebuia să intre.
   ─ Eşti următoarea la rând după ce iese persoana aflată înăuntru.
   ─ Mulţumesc. Mă însoţeşti şi înăuntru ?
   ─ Las-o baltă ! Am venit până aici ! Nu mă încred eu în chestii d’astea ! Te duci singurică ! În fond, tu eşti cea care vrea să afle ceva, nu eu ! În plus am făcut o remarcă destul de ironică în ceea ce priveşte „numele” ghicitorii, iar secretara mi-a aruncat o privire...
   ─ Bine, dar mi-e frică.
   ─ Păi atunci de ce ai mai venit ?
   ─ Pentru că vreau să aflu !
   ─ Cine să te mai înţeleagă ?
      Secretara îmbrăcată sexy, veni să o anunţe pe Kate că este rândul ei să intre.
   ─ Hai, Kate ! Curaj, îi zise Anna
   ─ D-na Cassandra a zis să intraţi şi dumneavoastră.
   ─ Cine ? Eu ? zise uimită Anna
   ─ Da.
      Cele două intrară într-o cameră luminată mai mult de lumănări puse în fel de fel de sfetnice, răspândite peste tot. La o masă rotundă, cu nişte cărţi de tarot în mână, se afla o doamnă plinuţă. Nu era excesiv de grasă. Avea unghii mari, date cu ojă roşie, buzele erau rujate din plin cu un roşu strident aproape în semi-întunericul acela, cu haine viu-colorate pe ea, pline de sclipici, cu nişte ochi albaştrii spre verde, uşor spalăciţi, cu o faţă rotundă şi cercetătoare. Atmosfera din interior, ţinuta ei, îi dădu senzaţia Annei de grotesc. Îşi auto-sugestionă, că totul era acolo de decor, de impresie şi luă loc împreună cu prietena ei, când Cassandra le făcu semn să se aşeze.
      Femeia ce-şi zicea Cassandra, o puse pe Kate să amestece pachetul de cărţi de tarot şi începu să-i zică ce „vede”. Aşa cum bănuise Anna, tot ceea ce ghicitoarea îi spunea prietenei sale, i se părea cam tras de păr. Când se termină ghicitul, Anna deja se ridicase şi vroia să plece.
   ─ Ai însoţit-o pe prietena ta, dar nu crezi nimic din ce i-am zis, o auzi ea pe acea femeie. Eşti sculptoriţă. Te cheamă Anna şi eşti nemţoaică de origine !
      Anna înţepeni locului, „Cum de ştie despre mine atâtea fără să-i fi spus nimic ?” Se uită la Kate, dar aceasta avea o moacă de inocent, cu ochi mari şi gura căscată, aproape salivând la ceea ce zicea Cassandra. Era clar că nu Kate era cea care furnizase informaţiile despre ea.
   ─ În momentul acesta te gândeşti cine mi-a furnizat informaţii despre tine ! Nimeni ! Ştiu că ai cunoscut un bărbat pe nume Jack. El ţi-e ursitul ! Dar până ce veţi fi împreună, veţi trece amândoi prin proba înşelăciunii. Minciuna întotdeauna are „haine frumoase”. Minciuna poate lua chipul unui înger, dar sub aspectul ei frumos, rămâne tot o minciună. Vei cunoaşte o persoană de sex opus, frumoasă la chip, dar neagră la inimă. Te va ademeni în mrejele lui cu vorbe meşteşugite. Te vei lăsa accaparată de el, dar nu uita : trezeşte-te înainte să fie prea târziu şi să pierzi adevărata ta dragoste ! Va întâlni şi el pe cineva, dar la el va fi invers : îl va umili pe faţă, deşi el încearcă s-o apere şi să se apropie de ea ! Veţi fii până la urmă împreună, dar stă în puterea voastră să vreţi asta !
   ─ Aţi terminat ? zise Anna sâsâit
   ─ Da !
      Anna ieşi din camera aceea tulburată, dar nu arătă nimănui. Nu avea să se gândească tocmai ea la spusele acelei femei ! Mergea hotărât înspre atelier şi mai repede decât mersese înspre ghicitoare. De îndată ce ajunse la atelier, se apucă de lucru fără să mai zică nimic altceva.


                                           21. „Îngerul” din faţa minciunii

      Zilele se scurgeau repede şi Anna cot la cot cu Kate lucrau de zor. Niciuna dintre ele nu mai aduseseră în discuţie ziua în care merseseră la ghicitoare. Anna îşi luase într-o zi inima în dinţi şi se duse la librăria Grettei, pentru a-şi procura cărţi. Sperase să-l vadă pe Jack, dar nu fusese aşa. În plus, mai aflase de la Gretta că făcuse cunoştinţă cu cineva chiar în librăria ei. Îi povestise Annei chiar cum cei doi se mai întâlniseră de câteva ori acolo, dar de la o vreme încoace nu-l mai văzuse pe Jack.
      Fusese foarte tulburată în ziua aceea şi treburile îi merseseră pe dos tot timpul. Nu putuse să-şi reprime un gând fugar care-i zburase spre spusele ghicitoarei şi de aceea pierduse concentrarea în ziua aceea şi-şi luase liber.
      Pe când ea şi Kate lucrau împreună, aceasta din urmă o abordă :
   ─ Anna, unde-ţi petreci Crăciunul anul acesta ?
   ─ În apartamentul meu. Anul trecut am fost în Germania, acasă, dar anul acesta nu am chef să mă duc !
   ─ Eu mă duc la verişoara mea. Acolo mă întâlnesc cu Leo al meu ! De ce nu vii şi tu ? Te invit eu. Mai cunoşti şi tu altă lume !
   ─ Da, dar tu vei fi cu Leo, verişoara ta o să fie cu cineva, iar eu o să mă nimeresc precum nuca în perete !
   ─ Leo a zis că-l aduce pe prietenul lui cel mai bun, pe nume Tom Fritzgerald, cred că e de origine germană.
   ─ Încerci cumva să mă cuplezi ?
   ─ Nu.
   ─ Hm ! Ştii ceva ?
   ─ Ce ?
   ─ Fie ce-o fi ! Dă-mi adresa, ora la care trebuie să fiu acolo şi voi veni şi eu la verişoara ta ! În fod, nu am alte planuri !
   ─ Bine ! Nu ai să regreţi !
   ─ Deja regret ! zise ea în glumă
      Kate îi scrise adresa verişoarei ei şi ora la care trebuia să fie la petrecere, apoi se reapucară de lucru amândouă.
      A doua zi, Anna se duse la cumpărături. Nu se cuvenea să vină la o petrecere de Crăciun cu mâna goală. Timpul trecu precum vântul pe lângă cele două prietene şi Anna se trezi cu trei zile înaintea Ajunului că ea nu are cu ce să se îmbrace de Crăciun, când se va duce seara la verişoara lui Kate. În ziua în care îşi dăduse seama de asta, se duse să-şi cumpere o rochie. Nu vroia ceva elegant, ieşit din comun. Se mulţumea cu ceva obişnuit. Nu vroia să atragă atenţia asupra ei ! Alese în cele din urmă, după lungi căutări, o rochie simplă, dar elegantă şi apoi se duse la apartamentul său.
      În Ajunul Crăciunului, ea-şi pregăti rochia, accesoriile, cadourile şi trusa de machiaj, apoi se odihni. Dimineaţa Crăciunului, şi-o petrecu singură, mai mult pe telefon, sunându-i pe puţinii ei cunoscuţi. După prânz, începu să se îmbrace de seară, să se aranjeze la păr şi să se îmbrace, lăsând la urmă fardurile.
      Îşi comandă un taxi şi apoi porni spre casa unde urma să participe la petrecere. Ajunsă la destinaţie, plăti taxiul şi urcă la etajul 107 al unui zgârâie-nori cu ajutorul liftului. Acolo se ţinea petrecerea. Sună la uşa apartamentului unde-i spusese Kate să vină. Îi răspunse chiar Kate.
   ─ Anna ! Ai venit !
   ─ Bună, Kate ! Îmi rămâi datoare că am acceptat !
   ─ Da, da ! Cum spui tu ! Intră, te rog !
      Anna intră în apartamentul spaţios, fiind condusă spre sufragerie, unde se ţinea petrecerea. Nu era o petrecere zgomotoasă, ci una la care prieteni vechi stăteau la bârfă despre nimicuri. Kate îi fău Annei cunoştinţă cu verişoara ei, cu logodnicul acesteia, cu Leo al ei, cu alţi prietenei şi cu prietenul lui Leo, Tom. Tom era un tip înalt de statură. Blond, cu ochi albaştrii-verzi, dând impresia de splălăcit. Arăta frumos la chip şi părea un gentelmen desăvârşit. El era „îngerul” din faţa minciunii de care îi atrăsese atenţia Cassandra. Dar Anna uitase de spusele ei şi se lăsase acaparată de acel chip frumos.

ohooo...ce dor mi-a fost de "Strada vietii" :P hopa..Sarut sub clar de luna?omg..ce sweet :D dar Iulia,dc fara poze? :cry:

                               22. Aburul minciunilor

      Anna se integră uşor în atmosfera petrecerii, mai ale că era una restrânsă, unde muzica era în surdină, nu se dănţuia fără rost şi mai mult se purtau conversaţii. Masa era sub formă de bufet, având pe ea expuse felurite bucate. Existau farfurii, pahare şi tacâmuri de unică folosinţă, astfel că fiecare musafir putea să-şi aleagă ce dorea de pe masa aceea.
      Veni timpul împărţirii cadourilor. Erau la petrecerea aceea trei fete şi trei băieţi : verişoara lui Kate şi logodnicul ei; Kate şi Leo; ea şi Tom. Pentru Kate, Anna cumpărase un set de bijuterii pe care aceasta i-l arătase într-o vitrină, iar pentru verişoara ei un pandativ de aur pe care să şi-l pună la lanţ sau breţară. Pentru cei trei bărbaţi se hotărâse să le ia câte un ceas de mână elegant.
      Kate fusese cea mai fericită când îşi văzuse cadoul luat de Anna, mai ales că primise de la Leo al ei mult promisul şi râvnitul inel de logodnă. Anna primi şi ea partea ei de cadouri care constau fie din cercei eleganţi, fie brăţări, lănţişoare sau o agendă nou-nouţă. Veni şi rândul lui Tom să-i dea cadoul lui Annei.
   ─ Nu am ştiut ce să iau, având în vedere că Leo nu mi te-a descris şi mi-a spus doar ceea ce ştia de la Kate, aşa că m-am gândit să-ţi iau asta.
      Anna desfăcu hârtia ce ambala o cutie de catifea. Deschise cutia, iar înăuntru erau : un colier de perle cu cercei asortaţi. Ea rămase uimită şi mirată, căci un astfel de cadou costa foarte mulţi bani, iar Tom prea cheltuise mulţi dintr-o dată şi pentru a face un cadou unei necunoscute cum era ea. Uită de mirare şi-i mulţumi lui Tom, iar acesta îi sărutase mâna politicos.
      În jur de ora 3 dimineaţa, petrecerea se încheie, iar Tom se oferi s-o conducă pe Anna până în faţa apartamentului. Aceasta acceptă.
      Cei doi comandară un taximetru, pe care-l găsiseră cu greu la acea oră şi ea spuse adresa unde vrea să fie lăsată. Pentru a nu pierde taxiul, Tom se scuză că nu o conduce până la uşă şi îi cere o a doua întâlnire, a doua zi. Ea este de acord şi-i dă cartea ei de vizită, mergând singură spre apartamentul ei.
      Era mult prea obosită, aşa că nu mai putu decât să se descalţe de pantofi şi să se trântească îmbrăcată în pat, adormind pe dată. A doua zi, se sculă mult după ora prânzului şi-şi văzu realizarea : rochia ei de petrecere era boţită, iar machiajul se întinsese. Se dezbrăcă de rochie, o puse într-un loc ferit, de unde urma s-o ia şi s-o ducă la spălat şi călcat, când ar fi avut timp şi intră direct sub duş. Uitase probabil că acceptase o a doua întâlnire cu Tom, chiar în acea zi. Se uscă la păr liniştită, când auzi soneria de la uşa apartamentului ei. Tresări, dar nu se impacientă.
   „Cine o fi sunând la mine la uşă, azi, a doua zi de Crăciun ? Probabil Kate !” îşi zise ea.
      Se duse spre uşa apartamentului şi se uită prin vizor să vadă cine este persoana care a deranjat-o. Îl văzu pe Tom şi deschise uşa.
   ─ Bună, zise ea.
   ─ Bună, zise el.
   ─ Îmi cer scuze pentru ţinuta mea, dar m-am sculat destul de târziu.
   ─ Nu face nimic. Probabil că ai şi uitat că ai acceptat o întâlnire cu mine  azi !
      Ea făcu nişte ochi mari, semn că uitase.
   ─ Îmi pare rău !
   ─ Nici o problemă.
   ─ Dar dacă tot ai venit până aici şi am acceptat o întâlnire cu tine, măcar intră să te servesc cu ceva, zise ea dându-se din dreptul uşii pentru a-i face loc să intre.
   ─ Mulţumesc, zise el intrând înauntru.
      Ea-l pofti în sufragerie, se scuză făţă de el şi se duse până în dormitorul ei pentru a se îmbrăca degrabă, căci era doar cu halatul de baie pe ea. Noroc că avusese timp să-şi usuce părul ! Nu-şi lăsă musafirul să aştepte prea mult timp şi se întoarse :
   ─ Spune-mi, cu ce te servesc ?
   ─ O cafea ar fi de ajuns.
      Ea se duse repede în bucătărie şi puse de-o cafea, apoi reveni în sufragerie, când aceasta era gata, servindu-şi musafirul.
   ─ M-ai găsit complet dezorganizată.
   ─ Nu trebuie să-ţi faci probleme din nimicuri ca astea. Şi eu sunt dezorganizat câteodată.
   ─ Şi ce ar fi trebuit să facem azi? Sau mă rog, ce mi-ai propus şi eu am aceptat ? Nu mai ţin minte !
   ─ Te-am invitat la o plimbare prin New York şi ai fost de acord, dar asta poate aştepta, căci nu-i o vreme tocmai de plimbare afară.
   ─ Aha.
   ─ Putem să stăm şi înăuntru dacă vrei !
   ─ Poate în altă zi, mai organizată, am să mă revanşez şi cu plimbarea.
   ─ Nu-i neapărată nevoie.
      Îşi băură amândoi în linişte cafeaua şi apoi el o întrebă :
   ─ De unde eşti tu de fel ?
   ─ Din Germania.
   ─ Interesant ! Ce oraş, dacă nu sunt prea indiscret ?
   ─ Dortmund.
   ─ Eu sunt din Frankfurt. Părinţii mei au plecat în America, luându-mă cu ei, pe când eu aveam 7 ani. Pot spune că sunt American get-beget, îi zâmbi el.
   ─ Înţeleg. Eu sunt de doi ani aici. Ăsta e al doilea an. M-am decis să-mi petrec sărbătorile aici, căci anul trecut mi le-am petrecut acasă.
   ─ Părinţii tăi sunt acolo ?
   ─ Pe tata nu am apucat să-l cunosc pentru că a părăsit-o pe mama şi nici nu vreau să-l cunosc. Pe mama am pierdut-o când aveam 20 de ani. Sunt părinţii fostului logodnic acolo. La ei mi-am petrecut sărbătorile.
   ─ Şi cum de te lasă logodnicul singură aici ?
   ─ Şi el a murit.
   ─ Oh, îmi pare rău. Acum am devenit indiscret.
   ─ Dar tu ?
   ─ Eu ? Am un apartament aici, deşi părinţii mei sunt în Canada, căci le-a plăcut mai mult acolo, spuse el.
      Şi această afirmaţie era una dintr-un şir lung de afirmaţii pe care el avea să le facă, majoritatea neadevărate. Lungul şir al minciunilor deja începuse.

      23. Minciuna descoperită

      Tom îşi contiuă nestingherit conversaţia avută cu Anna, minţind-o pe faţă, cu atâta elegenţă, că nu ştiai că el minţea. Tom era un as in materie de minciuni. Era un mitoman notoriu.
      După acea întâlnire din apartamentul ei, Anna se mai întâlnise cu Tom şi chiar ieşiseră amândoi la o plimbare prin New York, iar Tom o invită la o petrecere, la care, o minţise el, nu putea veni neînsoţit. Ea acceptase şi-şi cumpărase o rochie potrivită cu ocazia aceea. Cea pe care o purtase la verişoara lui Kate nu era potrivită.
      Petrecerea la care ea merse însoţită de către Tom sera ţinută într-un local privat elegant, unde numai anumiţi oameni intrau. Cum de obţinuse Tom o invitaţie la acea petrecere privată nu se ştia. Anna, îmbrăcată într-o rochie de tul verde, cu cercei asortaţi, o coafură elegantă : îşi prinsese părul în coc, cu o agrafă, cu un machiaj discret care-i puneau în evidenţă liniile finuţe ale feţei şi ochii, arăta pur şi simplu senzaţional în acea seară.
      Cei doi se integrară în atmosfera petrecerii, iar Tom se purta cu ea ca un adevărat gentelman. La un moment dat, cam prin mijlocul petrecerii, când Anna purta o conversaţie importantă cu un specialist în sculptură, Tom dispăru. După încheierea conversaţiei, Anna îşi căută însoţitorul. Cum nu ştia lumea venită la acea petrecere şi cum toţi forfoteau în jurul ei, nu avu pe cine întreba unde să-l caute pe Tom. Parcurgând ea aşa coridoare şi încăperi ale clădirii unde se ţinea petrecerea, ajunse în dreptul unei uşi întredeschise, unde zări o femeie elegantă, cu păr negru ca abanosul şi nişte ochi albaştrii-sticloşi. Când ea vru să crape uşa mai mult pentru a o întreba pe acea necunoscută dacă-l văzuse pe Tom, însoţitorul ei, Anna urmând să-i facă o mică descriere, auzi următoarea propoziţie :
   ─ Bună, draga mea soţie !
      Se opri în a mai deschide uşa, căci recunoscuse vocea lui Tom.
   „Cum ? îşi spuse. Este însurat ? De ce m-a minţit spunându-mi că nu?”
      Un imbold necunoscut o făcu să rămână pe loc.
   ─ Bună, Tom, o auzi pe femeia aceea răspunzându-i
   ─ Cum merge fraierirea marelui afacerist ? îl auzi pe el întrebând-o
   ─ Merge foarte bine, dragul meu. Dar la tine ?
   ─ A, la mine e sculptoriţă. O cheamă Anna Andersen. A vândut nişte statui din câte mi-a spus ea.
   ─ Deci are nişte bani.
   ─ Nu ştiu dacă are bani, dar în seara asta am de gând să o impresionez cu o presupusă operaţie de care are presupusa mea mamă nevoie şi îi voi spune că mai am nevoie de o sumă la cea inexistentă pe care am strâns-o eu până acum şi o s-o întreb dacă mă poate ajuta.
   ─ Cât ai de gând să-i pretinzi ?
   ─ Vreo 2 milioane de dolari.
   ─ Şi crezi că o să ţină ?
   ─ La cât de naivă este, o să ţină garantat. Dacă mai pun şi nişte lacrimi de crocodil pe-acolo, o să mă şi consoleze.
   ─ Adică ai de gând să te culci cu ea în seara asta ?
   ─ Da. Tu ?
   ─ La mine treaba a avansat. Deja l-am consolat şi am scos vreo 3 milioane de la el. Urmează partea în care-i dau papucii !
   ─ Bravo, draga mea !
      Prin crăpătura uşii ea văzu cum el îşi  îmbrăţişează soţia şi o sărută pătimaş, apoi amândoi râd cu poftă. Cu lacrimile curgându-i şiroaie, Anna ieşi din acea clădire. Nu comandă niciun taxi, ci plecă pe jos pe străzi. Avea nevoie să se calmeze. În capul ei răsunau vorbele celor doi şi râsul lor ironic. Merse ea pe străzi necunoscute ei şi se rătăci. Ajunse într-un alt parc, aflat departe de locul unde-şi avea ea apartamentul situat şi pe o pistă de biciclişti, văzu un pui de căţel, iar un motociclist, care se vedea că era beat, era cât pe ce să dea peste bietul pui, dacă nu ar fi intervenit ea la timp şi ar fi salvat puiuţul, rănindu-se la un braţ, atunci când căzuse. Cineva văzuse toată scena şi sunase la poliţie şi la salvare. Poliţia şi salvarea veniseră la timp, iar cel care urmărise scena, le relată totul poliţiştilor, indicându-le locul unde motociclistul se rostogolise, pentru că pierduse controlul din cauza alcoolului şi a faptului că Anna îi sărise practic în faţă.
      Se dovedi şi că puiul era al unui băieţel ce fusese sfătuit ca data viitoare să mai multă grijă de el şi să nu-l mai lase nesupravegheat, apoi ea fusese transportată la spital pentru a i se acorda îngrijirile cuvenite la braţ.

uuu...ce tampiti :| :evil: si ce faza cu cutzu.. :cry: acum m-ai lasat in aeeeeeer..Nefeeee,urm cap :D

                               24. La o cafea cu Jack

      Anna ajunse la spital, unde cineva se ocupă de braţul ei. Stătea într-un salon, pe un pat, iar o asistentă aflată în faţa ei îi curăţa rana de la braţ, apoi urma să-i pună câteva copci. În timp ce ea stătea pentru a i se îngriji braţul, în acel salon intră un bărbat înalt, pe care ea-l recunoscu pe dată, în ciuda faptului că arăta mai obosit şi mai tras la faţă.
   ─ Jack, zise ea cu uimire.
   ─ Anna ! îi răspunse el. Ce faci aici ?
   ─ Domnişoara a salvat un căţeluş şi s-a rănit la braţ, îi răspunse asistenta.
   ─ E grav ? o întrebă el
   ─ Nu, doar o rană care trebuie pansată acum, căci a trecut greul, răspunse Anna.
   ─ Putem merge la o cafea după ce doamna sau domnişoara asistentă termină cu tine ?
      Anna o privi pe asistentă.
   ─ Nu văd nimic împotrivă. E doar o rană, domnişoară, deci după ce termin de pansat aici, puteţi pleca. Nu aveţi de ce rămâneţi aici !
   ─ Atunci accept, Jack.
   ─ Bine, te aştept afară. Ştiţi cine se ocupă de pacientul din salonul P97 ?
   ─ Domnul doctor Williams şi eu ca asistentă.
   ─ Thomas Williams ?
   ─ Da.
   ─ Unde-l pot găsi ?
   ─ În camera sa de gardă, la etajul numărul 4. Numărul camerei este 496.
   ─ Mulţumesc. Anna, când termini, aşteaptă-mă, te rog, dacă întârzii prea mult după ce ieşi de aici.
   ─ Bine.
      Jack plecă spre liftul care avea să-l ducă la etajul 4, iar ea rămase în grija asistentei.
   ─ Cum te cheamă ? o întrebă ea.
   ─ Michelle Jones.
   ─ Am o curiozitate. Cine este pacientul de la P97 ?
   ─ Ooo ! zise ea. E o poveste tare lungă.
   ─ Nu poţi să-mi zici pe scurt ?
   ─ Ba da. Numele pacientului este Alice Swift. Domnul doctor Williams o cunoaşte foarte bine căci are probleme grave.
   ─ Ce fel de probleme ?
   ─ Cu alcoolul şi drogurile. Acum a făcut-o lată rău de tot. Va fi transferată la o clinică de dezintoxicare privată. Alice mereu a avut astfel de probleme. Din păcate, este verişoara domnului doctor. Şi el şi domnul Austen au încercat s-o aducă pe drumul cel bun. Persoana pe care aţi strigat-o pe numele mic, a    iubit-o. O vreme, Alice nu a mai pus gura pe băutură şi nici nu s-a mai drogat. Domnul doctor era foarte mulţumit. S-a împrietenit foarte uşor cu domnul Austen. Îmi amintesc că îl numea „salvatorul’, pentru că reuşise s-o facă pe Alice să uite de viciile ei, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, pentru că a fost adusă întrun hal fără de hal de nişte necunoscuţi la spital. Domnul Williams era şi atunci de gardă şi îndată ce a auzit numele persoanei ce fusese adusă la spital, a preluat-o dânsul imediat. Apoi, l-a chemat pe domnul Austen. Mai de parte nu mai ştiu.
   ─ Am înţeles.
   ─ Gata, domnişoară. Am terminat.
   ─ Atunci, mă duc pe hol, pentru a-l aştepta pe Jack. Ne cunoaştem şi abia aştept să mai aflu ce mai face.
   ─ De unde-l cunoaşteţi ?
   ─ Poveste...
   ─ Lungă. Ştiu. Nu mă interesează. Puteţi aştepta unde doriţi. Eu trebuie să fac ordine aici.
      Anna ieşi din salonul unde fusese bandajată şi se aşeză pe una dintre banchetele goale răspândite din loc în loc pe holul spitalului. Nu aşteptă prea mult timp, că apăru Jack.
   ─ Văd că Michelle a terminat cu tine.
   ─ Da.
   ─ Mergem la cafea ?
   ─ Sigur că da.
      El o ajută pe ea să se ridice de jos, deşi nu era invalidă, ci doar o durea puţin mâna bandajată. Jack împreună cu ea se duseră la o cafea. În apropierea spitalului era o cafenea. Se aşezară la o masă mai retrasă şi apoi comandară o cafea şi nişte brioşe.
   ─ Ce e cu tine prin zona spitalului ? Eşti departe de locul unde-ţi ai apartamentul !
   ─ Am fost cu cineva la o petrecere. L-am însoţit, apoi la petrecere am aflat ceva rău despre persoana respectivă şi am fugit. Cred că m-am rătăcit. Apoi am văzut căţeluşul, motocicleta, iar restul e istorie !
   ─ Ce concis !
   ─ Tu ?
   ─ La mine e un întreg roman. Din luna iunie de când am mers amândoi în Caraibe şi apoi n-am mai ştiut nimic de tine până acum, în ianuarie, am avut parte de atâta aventură, cât pentru câţiva ani buni !
   ─ În şapte luni de zile ai trăit romanul vieţii tale ?
   ─ Da.
   ─ Trebuie să-mi povesteşti !
   ─ Te-ai plictisi !
   ─ Nu cred. Află că nici povestea mea nu-i mai brează. Eu am cunoscut pe cineva a doua zi de Crăciun, iar azi am aflat că acea persoană nu e cum credeam eu ! De mine ce să mai zic !
   ─ Anna...
   ─ Da ?
   ─ Chiar simt nevoia să mă descarc. Simt că eşti singura persoană care m-ar înţelege fără să mă judece.
   ─ Atunci ce-ar fi să ne vedem mâine, în jur de ora 10 ca să stăm de vorbă ?
   ─ Unde ?
   ─ Apartamentul meu ?
   ─ E bine. Aduc eu ceva de mâncare. Cred că ne va lua o zi întreagă la amândoi.
   ─ Bine. Atunci ne vedem mâine, zise ea ridicându-se de la masă.
   ─ Hai să te conduc. Mi-am cumpărat maşină.
   ─ Ştii să conduci ?
   ─ Ştiam, dar nu am avut timp să-mi cumpăr şi maşina. Acum am şi maşina.
   ─ Bine.
      Amândoi se întoarseră în parcarea spitalului, unde el îşi lăsase maşina parcată şi se urcară amândoi în ea, el ducând-o pe ea la apartament. O conduse până în faţa uşii, apoi îşi spuseră la revedere şi se despărţiră.

            25. Conversaţia

      Anna intră în apartamentul său şi se pregăti de culcare. Îi era greu să se servească doar de mâna care nu era bandajată, dar nu vroia să facă mişcări bruşte ca să nu i se deschidă rana. După aproape o jumătate de oră era la pijama şi apoi în pat. Adormi repede, căci era obosită, dar şi răvăşită de evenimente.
      A doua zi se dădu jos din pat pe la ora 9 dimineaţa, pentru a avea timp să se îmbrace, să-şi ia micul dejun şi să facă puţină ordine până la venirea lui Jack. La ora 10 auzi soneria şi se duse să deschidă uşa, căci ştia că îl aştepta pe Jack. Când deschise uşa avu parte de o surpriză : în faţa uşii stătea atât Jack, cât şi Tom. Nu ştia cum de se aflau amândoi acolo, dar rămase puţin blocată. Îşi reveni repede şi se aruncă în braţele lui Jack, luându-l pe nepregătite.
   ─ Ce bine că te-ai întors din călătoria de afaceri, iubitule. Mi-a fost dor de tine !
      Jack, care nu ştia ce se întâmplă, o prinse pe Anna în braţele lui, iar aceasta reuşi să-i şoptească la ureche, fără să fie uzită de Tom :
   ─ Scapă-mă de individul de lângă tine. Din cauza lui am fost ieri răvăşită.
      Jack înţelese atitudinea ei şi răspunse intrându-i în joc :
   ─ Şi mie mi-a fost tare dor de tine.
   ─ Unde-ţi sunt bagajele ?
   ─ Le-am lăsat la un hotel azi-noapte. O să le iau azi, dar mai întâi am venit la tine, că mi-era dor de tine !
   ─ Ce bine ! zise ea desprinzându-se din braţele lui. Ah, Tom ! Nu te-am observat ! îi zise celuilalt cu uimire.
   ─ Nu-i nimic, răspunse Tom. Văd că eşti ocupată. Eu o să plec.
   ─ Eşti sigur ?
   ─ Da.
   ─ intră, Jack, îi fău ea loc lui.
      În timp ce el intra înăuntru, Anna observă că Tom chemase liftul şi că urcă în el. Intră şi ea în apartament, încuie uşa şi se propti de ea, lăsându-se pe vine şi începând să plângă în hohote, tremurând. Jack, ce ajunsese în sufragerie, o auzi pe ea şi o văzu acolo lângă uşa de intrare mică, tremurând ca varga şi plângând în hohote.
   ─ Anna ! veni el lângă ea, lăsându-se pe vine şi îmbrăţişând-o. Tremuri toată !
   ─ Îmi pare rău, Jack. Iartă-mă că te-am târât într-o minciună.
   ─ Hai ! Să ne ridicăm de-aici şi să mergem în sufragerie.
      O ajută să se ridice şi merseră în sufrageria apartamentului ei. Se aşezară amândoi pe canapea. Ea observă pe măsuţa din sufragerie nişte pungi. Îşi aminti că el promisese că aduce mâncarea şi zise :
   ─ Să mergem la bucătărie, ca să pun astea.
      El o urmă în tăcere. Acolo ea luă dintr-o cutie de batiste una, îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi apoi aranjă alimentele care se aflau în pungă.
   ─ Să ne întoarcem.
      Se întoarseră înapoi.
   ─ Îmi cer scuze pentru situaţia neplăcută în care te-am pus, Jack.
   ─ Ce ţi-a făcut individul ?
   ─ L-am cunoscut prin intermediul lui Kate. Ea şi cu mine lucram amândouă în atelierul lui Kirk. M-a întrebat unde-mi voi petrece anul acesta Crăciunul şi i-am răspuns că aici în apartament. Atunci, ea mi-a propus să merg la o petrecere dată de verişoara ei, unde urma să-i cunosc logodnicul. Am acceptat, pentru că nu aveam nimic plănuit. Am cumpărat cadouri şi am ajuns la petrecere cu un taximetru. Am intrat înăuntru şi logodnicul lui Kate mi l-a prezentat pe Tom. Leo, logodnicul lui Kate îl adusese pe Tom acolo deoarece era singur. Verişoara lui Kate avea pe cineva, Kate era cu Leo, iar eu urma să am în compania mea pe Tom. Am făcut cunoştinţă, am stat de vorbă şi ne-am simţit bine. M-a condus acasă şi mi-a cerut a doua întâlnire. Am acceptat. Urma să mă întâlnesc a doua zi de Crăciun cu el. M-a găsit într-o dezordine cât un munte. Uitasem de întâlnirea cu el. L-am invitat înăuntru şi am stat de vorbă. În altă zi am ieşit la o plimbare prin metropolă şi apoi m-a invitat la petrecerea în urma căreia m-am ales cu asta. Deci, ieri am fost cu el la petrecere. Ne-am simţit bine împreună şi apoi a dispărut de lângă mine. Am început să-l caut peste tot până am ajuns la o uşă ce dădea într-un birou şi care era întredeschisă. Am văzut o femeie prin crăpătură înăuntru şi mă pregăteam să pun mâna pe clanţă pentru a intra şi a o întreba de Tom. Atunci l-am auzit pe el cum plănuia să mă fraierească de 2 milioane de dolari, pe care eu, în generozitatea mea, ar fi urmat să-i dau lui pentru o presupusă operaţie a mamei lui şi aceea presupusă. L-am auzit spunându-i acelei femei soţie. Am plecat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji şi am mer pe străzi cam de nebună. Am ajuns la parcul acela, am văzut căţelul, apoi motocicleta şi m-am aruncat dintr-un imbold să salvez biata fiinţă. M-am rănit în căderea mea şi am ajuns la spital, iar restul îl ştii !
   ─ Cum îl mai cheamă pe Tom ?
   ─ Tom Fritzgerald.
   ─ Eşti sigură ?
   ─ Da. De ce ?
   ─ Pentru că eu am ajuns după el. El sunase deja la uşa apartamentului tău când eu am ieşit din lift. M-a surprins să văd un necunoscut în faţa uşii tale şi am vrut să plec, dar m-am apropiat şi i-am recunoscut figura. Este un infractor mărunt, pe care un bun amic de-al meu, ce lurează la poliţie, încearcă de multă vreme să-l prindă în plasa lui. Îl cheamă Peter Moore. Nicidecum aşa cum ţi-a fost ţie prezentat. L-am recunoscut pentru că amicul de care ţi-am spus mi-a arătat o poză recentă a lui.
   ─ A avut dreptate ! zise ea îngânat, dar suficient de tare ca el s-o audă
   ─ Cine ?
   ─ Asta-i altă poveste. Ţi-o spun altă dată. Acum e rândul tău.
   ─ Da, trase el aer în piept. După ce ne-am întors din Caraibe, începusem să vin zilnic pe la librăria Grettei, în speranţa că te voi vedea, dar nu te-am mai văzut. Pe când venisem într-o zi, din obişnuinţă, la librărie, am cunoscut-o pe Alice. Era îndrăzneaţă, dar nu în sensul obraznica al cuvântului, aşa că am făcut cunoştinţă cu ea şi văzând că nici în ziua aceea nu veniseşi, am acceptat să mă întâlnesc cu ea. Ne-am dat întâlnire tot în librărie, urmând ca apoi să plecăm prin oraş. Ne-am plimbat, am discutat, am stabilit o nouă întâlnire  şi tot aşa până când mi l-a prezentat pe Thomas vărul ei. Ne-am împrietenit repede, iar la o vreme, cam prin iulie, mi-a vorbit deschis despre problemele lui Alice cu băutura şi cu drogurile. Nu m-am speriat, ci doar am început să fiu ceva mai vigilent. Am invitat-o şi pe ea în Caraibe şi n-am observat urme de ace de siringă pe braţele ei. M-am gândit că poate doar inhalează prafuri. În august, mi-a propus să ne mutăm împreună în apartamentul ei spaţios şi elegant, ca să ne cunoaştem mai bine. Nu ştiu ce m-a făcut atunci să accept, pentru că eu nu sunt aşa. Am acceptat. Am dormit în camere separate şi nu am observat în apartamentul ei prezenţa drogurilor sau a alcoolului. I-am spus şi lui Thomas şi amândoi am sperat că era pe calea cea bună. Mas a îndrăznit să afirme chiar că datorită mie Alice era aşa. Eu eram totuşi sceptic. Nu ştu de ce, dar prea mi se păreau toate lucrurile în roz. Într-o seară, a primit un telefon dubios, în urma căruia a devenit nervoasă, ceea ce mi-a întărit suspiciunea. Apoi telefoanele au început să se înmulţească şi ea era din ce în ce mai nervoasă. Într-o seară,    m-am întors mai înaintea ei acasă şi am auzit pe robot vocea unui bărbat care îi cerea să-i aducă o sumă de bani pe care o datora aceasta, că dacă nu i se va întâmpla ceva urât. Nu am întrebat-o despre asta, dar i-am zis că o pot ajuta dacă are nevoie. Ea mi-a răspuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Ascultase mesajul de pe robot şi propunerea mea venise ca şi nuca în perete. Când m-a sunat Thomas să-mi spună că fusese adusă la spital, m-am dus într-un suflet acolo. Am aflat că fusese băgată în operaţie. Mas mi-a zis că făcuse tot ce-i stătuse în puteri s-o salveze şi că avusese noroc, dar dacă vroia să supravieţuiască pe viitor, trebuia să accepte internarea într-o clinică de dezintoxicare. Ieri, am fost în salonul ei pentru a o convinge să accepte tratament. Fusese adusă la spital drogată, băută şi bătută. Am aflat că se înhăitase cu o bandă ce-şi pierdea timpul prin Manhattan şi făcea trafic de droguri. S-a dat mai mare ca şeful şi l-a păcălit la bani. Acesta a observat, a păsuit-o, dar apoi a început să-şi ceară partea înapoi, cu dobândă. Pentru că ea n-a plătit, i s-a întâmplat nenorocirea. I-am garantat intrarea într-un program de protecţie a martorilor, cu condiţia să spună tot ce ştie despre traficanţii de droguri pentru care lucra şi dacă se duce la clinica de deintoxicare. A acceptat şi am lăsat-o cu amicul meu ca să-i spună tot ceea ce ştia. Cam asta a fost. Partea proastă pentru mine a fost aceea că începusem să ţin la ea, ba chiar începusem s-o iubesc.
   ─ Din nou a avut dreptate ! zise ea.
   ─ Cine Anna ?
      Ea se apucă şi-i povesti întâmplarea de la ghicitoare.
   ─ Nu-mi vine să cred ! zise el.
   ─ Da, răspunse ea. Vreau sog ceva.
   ─ Te rog.
   ─ Vreau să-l ajut pe amicul tău de la poliţie să-l prindă pe Tom, dar mai întâi trebuie să mă întâlnesc cu el şi să-i explic strategia mea.
   ─ Păi chiar acum îi dau un telefon şi-i spun unde să vină şi gata. Vrei ?
   ─ Sigur. Cât timp tu dai telefonul, eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare, că mi-e foame !
   ─ Bine.

                                             26. Planul Annei


      În timp ce Anna se afla la bucătărie, pregătind ceva de mâncare, Jack se ocupă să-l contacteze pe amicul lui poliţist aşa cum îi sugerase Anna. Acesta sosi repede, iar cei doi deja îl aşteptau. În timp ce ea îi servi cu ceva de mâncare, amicul lui Jack se prezentă. Anna începu să-şi expună planul poliţistului. La sfârşit, acesta spuse :
   ─ Dar este un mare risc să vă expuneţi la aşa ceva.
   ─ Ştiu, dar vreau să mi-l asum. Nu mi-e frică de el.
   ─ Dar va trebui să te protejez într-un fel sau altul. Eşti prietenă cu Jack, iar el m-a ajutat foarte mult odată şi i-am rămas şi acum dator.
   ─ Nu contează. Nu vreau să intru în vreun program de protecţie a martorilor sau altceva de genul ăsta. V-am spus : nu mi-e frică de Tom sau cum l-o mai fi chemând !
   ─ De când începem ?
   ─ Cât mai curând. Dacă aveţi tot ce vă trebuie, mă refer la aparatura de urmărire sau înregistrare, chiar de azi. Prânzul a trecut de mult şi după plecarea lui Jack, deja intru în acţiune. Nu numai Tom ştie să mintă. Voi şti şi eu ! Voi fi cea mai bună actriţă !
   ─ Aveţi curaj, nu glumă. O să pun un microfon la telefonul tău şi o să-ţi dau o mini cameră video, pe care te învăţ cum s-o foloseşti.
   ─ Bine ! Atunci, îi dăm drumul. Nu vreau să mai pierdem nicio clipă. Altfel, cine ştie câte victime ca mine o să mai facă !
   ─ Anna, ştii în ce te bagi ? o întrebă Jack
   ─ Da.
   ─ Anna ! zise el.
   ─ Nu o să mi se întâmple nimic ! Voi fi bine !
      Poliţistul, amic cu Jack îi spuse Annei cum să folosească      mini-camera, unde e microfonul de la telefon şi unde va fi el amplasat pentru urmărirea individului, iar ea înţelese.
   ─ Domnilor, acum o să vă rog să ieşiţi şi să mă lăsaţi singură. Am de „prins” un infractor mărunt !
   ─ Anna, o să te descurci ?
   ─ Da, Jack, îi răspunse ea fermă.   
      Cei doi ieşiră din apartament şi se îndreptau spre lift, lăsând-o singură. Ajunşi amândoi în lift, Jack îi zise :
   ─ Albert...
   ─ Da, Jack.
   ─ Nu am nimic de făcut momentan. Lasă-mă şi pe mine să particip împreună cu tine la urmărire. Vreau să fiu lângă ea când va da semnalul că trebuie să acţionezi.
   ─ Chiar mă întrebam când o să-mi ceri asta !
   ─ Sunt chiar aşa de previzibil ?
   ─ Jack, ai uitat că eu şi Mas suntem singurii în care ai încredere şi singurii care nu ţi-am trăda încrederea niciodată ?
   ─ Ştii cum se spune cu niciodată ăsta !
`   ─ Ştiu !
   ─ Mersi, Albert. Şi eu ştiu că am cei mai buni prieteni !
   ─ Să ştii că o să-i spun şi lui Mas ce vrei să faci !
   ─ Nu-i nevoie. Îl sun chiar acum ca să-i zic. Ar trebui să pui aparatura deja în funcţiune. Am o bănuială că Anna doar s-a schimbat de hainele ei şi acum îi dă telefon lui Tom.
   ─ Bine.
      Între timp, în apartamentul ei, ea chiar făcuse ceea ce presupusese Jack. Se schimbase de hainele ei şi formase numărul lui Tom. La telefon îi răspunse o voce de femeie. Anna bănuia că era chiar soţia lui.
   ─ Familia Fritzgerald ? întrebă ea.
      O pauză lungă, după care ea auzi în receptor :
   ─ Da.
   ─ Cu domnul Tom Fritzgerald, dacă se poate. Sunt Anna Andersen.
   ─ Imediat.
      Anna auzi în receptor :
   ─ Tom ! Coboară ! Te caută Anna, frăţioare !
   „Mincinoşilor ! îşi zise ea. Am să vă vin eu de hac la amândoi. O să-mi cădeţi uşor în capcană. Avantajul meu este că nu sunt un mitoman ca Jack. La mine, minciunile nevinovate o să ţină mai mult decât la Tom”.
   ─ Da, Anna ! auzi ea.
   ─ Bună, Tom. Iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar am nevoie de sprijinul tău.
   ─ Păi nu ştiu de ce ai avea nevoie de mine, când logodnicul tău este cu tine ! îi răspunse el oarecum ironic.
   ─ Tom ! zise ea plângăreţ, nu mi-e de ajuns unul ? Tu vrei să fii al doilea ?
   ─ Anna ? Plângi ? întrebă Tom
   ─ Tom ! Dacă nu vii la mine în 20 de minute, nu ştiu ce pot face !
   ─ Anna. Să nu faci nimic. Vin îndată.
   ─ Bine ! zise ea închizând receptorul. Perfect ! zise mai departe. Peştele a muşcat momeala !
      În 20 de minute, ea se pregăti pentru faza a doua a rolului ei. Tom, chiar venise la ea în 20 de minute. Când ea auzi soneria, văzuse că trecuse exact timpul pe care i-l oferise.
   ─ Profitorule ! zise ea singură. Se vede cât de mult eşti interesat să obţii bani de la mine ! 20 de minute ţi-am dat, 20 de minute au fost !
      Se îndreptă spre uşă, abordă o moacă tristă şi obosită şi deschise uşa.
   ─ Mulţumesc că ai venit ! zise ea.
   ─ Anna, arăţi rău. Ce s-a întâmplat cu tine ?
   ─ Intră, te rog. Nu vreau să-ţi zic din uşă.
      Tom intră înăuntru. Leul era în cuşca ei. Urma ca ea să-l „dreseze”. Ajunşi amândoi în sufragerie, ea-l invită să ia loc.
   ─ Îţi aminteşti de tipul de azi-dmineaţă ?
   ─ Dacă-mi amintesc ? zise el ironic.
   ─ Uite, ce e Tom, dacă ai chef de ironii, mai bine spune-mi ca să ştiu ce să fac !
   ─ Nu. Iartă-mă. Spune, te rog.
   ─ A venit la mine ca să-mi spună că el a găsit pe altcineva acolo unde a fost în misiune. Pe cineva care urmează să-i facă un copil ! zise ea izbucnind într-un plâns actoricesc.
      Îl luase pe nepregătite pe Tom. Camera de filmat funcţiona, microfoanele la fel.
   ─ Ştie să joace, îi zise Albert lui Jack.
   ─ Nu-mi place de loc că o văd implicată în asta, îi răspunse el.
   ─ Lasă, că după ce se termină, eu şi Mas v-am pregătit o surpriză !
   ─ Vă strâng pe amândoi de gât !
   ─ Şşş ! Uite, o strânge-n braţe. I-a câzut în capcană.
      Tom o strânse pe Anna în braţe consolând-o.
   ─ Tom, trebuie să uit de tipul de azi dimineaţă. Nu vrei să mă ajuţi să uit ? Nu vrei să mai mergem împreună la o petrecere ceva ? Trebuie să fac ceva...
   ─ De fapt... Am putea merge la o petrecere. O să ţi-o prezint pe sora mea Lisa acolo. I-am spus despre tine şi abia aşteaptă să te cunoască !
   ─ Bine. Când e petrecerea ?
   ─ Păi, dacă mă laşi să plec să mă schimb, în seara asta.
   ─ Bine. Du-te şi te schimbă. Ne vedem peste... să zicem... o oră ?
   ─ Mai bine o oră şi jumătate !
   ─ Bine.
   ─ Te descurci singură ?
   ─ Da. Deja am început să uit. Ne vedem după o oră şi jumătate, Tom, îi zise ea, în timp ce-l conducea către uşă
   ─ Da, îi răspunse el ieşind.

         27. Arestarea

      Anna rămase singură în apartament şi se pregăti de petrecere. Pe de altă parte şi Albert îşi chemase nişte oameni, iar Jack era şi el pregătit.
      Peste o oră şi jumătate, Tom se întoarse la apartamentul Annei pentru a o lua la petrecere. Aceasta era pregătită. Amândoi chemară un taximetru şi merseră la o clădire impunătoare, unde se ţinea o petrecere. Intrară înăuntru clădirii, se aşezară la o masă şi se integrară amândoi în atmosferă. La un moment dat, Tom se scuză faţă de Anna, spunând că se duce s-o caute pe sora sa.
   ─ Bine, îi răspunse ea. Dar dacă nu o găseşti într-un sfert de oră, o să te caut eu !
   ─ Bine, îi răspunse el, ferm convins că ea nu o să facă asta.
      Vigilentă, Anna îl urmări din priviri, încotro o ia şi la vreo câteva minute după ce el dispăru din vizorul ei, ea trimise un anumit semnal către Albert şi Jack, căci bănuia că aceştia se aflau acolo şi se ridică de la masa unde era şi se duse după Tom. Urmă aceeaşi rută cu el şi zări o uşă întredeschisă.
   „Aceeaşi greşeală ca şi atunci ! îşi zise ea. Mare neatenţie, Tom ! O să te coste scump ! Să ne aporpiem !”
      Se aporpie de uşa întredeschisă şi se uită discret înăuntru, pentru a nu fi observată. O recunoscu pe femeia de data trecută, căreia el îi spusese soţie şi auzi următoarea conversaţie :
   ─ Ei ! Ai reuşit să te desprinzi, „frăţioare” ? zise ea cu ironie
   ─ Mda, îi răspunse el plictisit. Am venit să te caut, „surioară”, îi mai zise el.
   ─ Unde este ?
   ─ Jos. Am lăsat-o la masă. Mi-a zis că dacă nu te găsesc, într-un sfert de oră, vine şi mă caută.
   ─ Păi m-ai găsit !
   ─ Stai liniştită. Crezi că se ţine de cuvânt ?
   ─ Poate ! Cine ştie !
   ─ Nu e genul, draga mea ! îi zise el îmbrăţişând-o
      Anna inspiră adânc şi deschise uşa, prefăcându-se uimită :
   ─ Ah ! Mă scuzaţi ! Nu ştiam că e cineva în camera asta.
      Era mai mult decât evident că cei doi fuseseră luaţi prin surprindere
   ─ Anna, zise Tom. Am găsit-o ! Ea este sora mea, Lisa.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc, îi zise ea. Tom mi-a vorbit mult despre tine.
   ─ Da ? Mă bucur, zise ea. „Sunt sigură că ţi-a vorbit de mine, continuă în gând. Poate de cum să mă fraieriţi amândoi de bani !”
   ─ Deci ? Ce-i cu tine aici ? întrebă Tom
   ─ Păi am zis că dacă nu te întorci într-un sfert de oră, vin după tine.
   ─ Da, ştiu ce-ai zis, dar nu credeam că o să te ţii de cuvânt.
   ─ Dacă vrei, eu pot să plec.
   ─ Nu, zise Lisa. Dacă tot ai venit după el, rămâi. Tocmai vroiam să-ţi spun ceva. Ia loc, te rog !
      Anna se aşeză jos, dând şi semnalul de riguare. Deja Albert se afla împreună cu Jack la uşa de intrare. Nu mai era nicio altă ieşire pe nicăieri.
   „Ia să vedem, îşi zise Anna. Pentru ce o să-mi ceară acum bani ?”
   ─ Anna, începu Lisa.
   ─ Da ?
   ─ Am să îţi spun ceva, dar nu îndrăznesc.
   ─ Spune !
   ─ Fratele meu nu a îndrăznit, dar eu încerc. Mama noastră nu se simte prea bine, începu ea.
   ─ Da ? se prefăcu Anna uimită şi interesată.
   ─ Am vrea să-ţi cerem ajutorul dacă se poate.
   ─ Cu ce pot să vă ajut ?
   ─ Ai putea să ne împrumuţi o sumă de bani. Ţi-am da-o înapoi, fireşte, după ce operaţia mamei noastre reuşeşte. Crezi că sunt prea îndrăzneaţă ?   ─ Nu, deloc, răspunse Anna. De fapt, eu îţi mulţumesc. Mi-ai oferit toate indiciile necesare !
      Pe uşă intră Albert, împreună cu oamenii săi. Cei doi fuseseră arestaţi şi li se citiseră drepturile, apoi li se puseră cătuşi la mâini. Când Tom trecu pe lângă Anna o întrebă :
   ─ Unde am greşit ?
   ─ Ai greşit atunci când ai crezut că sunt prea naivă !
      Oamenii lui Albert ieşiră şi Anna îi înapoie camera de filmat.
   ─ Anna, îţi mulţumesc !
   ─ Plăcerea a fost a mea, Albert.
      Albert plecă şi el, iar Anna se aşeză jos. Jack veni lângă ea şi o strânse în braţe.
   ─ S-a terminat, Anna.
   ─ Ştiu, zise ea. nu mi-e frică de ce o să urmeze de-aici înainte ! Nu cred că el mă va uita curând. Nu cred nici că va lăsa lucrurile aşa.
   ─ Anna !?
   ─ Da ?!   
   ─ Mă ai pe mine ca să te apăr.
   ─ Fii serios. Sunt majoră. Să ne întoarcem la apartamentul meu.

─ Mă ai pe mine ca să te apăr.
   ─ Fii serios. Sunt majoră.
preferam un sarut :lol:
povestea este la fel de interesanta..ink o citesc Nefe..imi place :kk

Especially for Jane : conttinuarea :

   28. O vacanţă de neuitat

      Cei doi ajunseră la apartamentul Annei. Ea-l invită înăuntru, dar el o refuză politicos, spunând că are puţină treabă. Ea îl înţelese şi intră în apartamentul ei pentru a se odihni.
      Între timp, Jack ajunsese la sediul poliţiei unde lucra prietenul său, Albert. Acesta tocmai ieşea de la interogatoriu şi-l salută pe Jack.
   ─ Hei, ce faci aici, prietene ?
   ─ Am venit să văd cum merg lucrurile.
   ─ Merg cât se poate de bine. Şeful m-a felicitat şi cu dovezile care    le-am strâns până acum, plus cele de la Anna şi declaraţiile altor martori care au fost înşelaţi de cei doi, vor merge la cea mai securizată închisoare, unde-şi vor petrece restul vieţii împreună. Nu au dreptul nici să iasă pe cauţiune, nici să intenteze proces sau să li se micşoreze pedeapsa pe bună purtare.
   ─ Mă bucur că şeful tău te-a felicitat !
   ─ Nu numai că m-a felicitat, dar am primit o avansare. Îi rămân dator Annei !
   ─ Mă îngrijorează totuşi cei doi. Mă tot gândesc că ar putea avea relaţii la închisoare, că vor fraieri şi pe alţii pe-acolo şi că vor evada...
   ─ Ai văzut prea multe filme cu poliţişti sau dramatice ! Nu se va întâmpla aşa. În plus, amândoi sunt de origine germană. Chiar dacă au cetăţenie americană, s-a dovedit că aceasta a fost căpătată prin fraudă. Statul American îi repatriază. Ştii că în Germania, regimul de la închisoare e mult mai aspru decât aici !
   ─ Poate că am văzut prea multe filme cu poliţişti cum zici tu, dar nu pot să nu mă gândesc : la operaţii estetice - căci cred că şi-au strâns o sumă frumuşică de bani – la evadare şi răzbunare. Unii ca ei au mereu un As în mânecă pe care îl vor scoate la nevoie.
   ─ Jack, amice, uite, ca să mai uiţi de probleme, ai aici un cadou din partea mea : o rezervare la cel mai luxos hotel din Caraibe. Du-te cu Anna în vacanţă şi mai uiţi de încordare. Apropo, poate o ceri de nevastă, îi făcu el cu ochiul.
   ─ Albert ! îi aruncă Jack o privire.
   ─ Hai ! Afară cu tine, amice ! Te aşteaptă o vacanţă. Du-te la ea ! Curaj !
      Albert aproape că-l dădu pe Jack afară pe uşă şi din poliţie, iar acesta se duse la apartamentul lui pentru a-i da telefon Annei. Ajunse în apartamentul său şi se rugă ca ea să nu se fi culcat, în ciuda orei înaintate la care suna el.
      Telefonul Annei sună. Ea era lângă el, cu o cană de cacao în mână şi cu o revistă pe care o răsfoia. Ridică receptorul
   ─ Alo ?
   ─ Bună Anna. Jack la telefon.
   ─ Bună Jack.
   ─ Anna, ştiu că e deabia sfârşitul lui ianuarie, dar Albert mi-a făcut o surpriză : mi-a rezervat două locuri la cel mai luxos hotel din Caraibe. Nu ai vrea să însoţeşti ?
   ─ Acum, în ianuarie ?
   ─ Nu. Rezervarea este pentru luna mai.
   ─ Atunci, lasă-mă să văd ce pot să fac până în mai. Spune-mi doar perioada rezervării. Dacă pot, am să te însoţesc.
      Jack îi spuse Annei perioada, iar de a doua zi, ea nu mai pierdu nicio clipă. Se duse la atelierul lui Kirk, îi ceru să-i arate comenzile venite şi-i spusese pe care le poate onora, urmând ca în perioada stabilită să poată  să-l însoţească pe Jack în Caraibe. Anna lucra de zor şi cu spor în atelierul lui Kirk. Observă lipsa lui Kate, semn că ori îşi găsise alt atelier, ori renunţase. Venise în schimb altcineva. O fată pe nume Sarah Parker, care lucra împreună cu Anna, ca asistenta ei. Fiecare îşi vedea de bucăţica ei de treabă. Lunile trecură precum vântul şi la începutul lunii mai, Anna onorase o bună parte din comenzile ce le primise, urmând ca pe restul, mai uşoare să le onoreze Sarah. Ea-şi luă liber şi plecă prin New York la cumpărături pentru Caraibe. Avea de gând să acţioneze în privinţa lui Jack, pentru că-şi dăduse seama că-l iubeşte.
      Îşi cumpără tot ce-i trebuia sau mai bine zis un arsenal întreg se obiecte, haine şi alte nimicuri. Din arsenalul acela nu avea să folosească mare lucru. Îl sună pe Jack când se întoarse de la cumpărături.
   ─ Alo ? răspunse el
   ─ Bună Jack. Ce faci ?
   ─ Fac bine, mulţumesc de întrebare Anna.
   ─ Jack, mai este valabilă invitaţia aceea ?
   ─ Cea cu plecarea în Caraibe ?
   ─ Da.
   ─ Atunci... Când vii să mă iei ca să plecăm ?
   ─ Să înţeleg că accepţi, zise el. Mâine dimineaţă la ora 9 e bine ?
   ─ Perfect, îi răspunse ea.
   ─ Atunci ne vedem la ora stabilită la tine.
   ─ Te aştept.
      Închise telefonul şi se pregăti pentru a doua zi. A doua zi, la ora stabilită, Jack sună la uşa apartamentului ei. Ea-i deschise. Era gata deja. El îi luă bagajul şi ea încuie uşa apartamentului. După câteva ore bune, amândoi se aflau în Caraibe, în holul hotelului, unde Jack se duse să întrebe de rezervare. De la recepţie, el primi cheile de la cele două camere ale lor şi ei urcară spre camerele rezervate. Jack aflase că între cele două camere există o uşă de legătură, care nu era încuiată şi că acel „duplex” era rezervat numai de către cei care urmau să se logodească.
   „Şmechere ! exclamase Jack, cu referire la Albert, când aflase acea informaţie. Te-ai gândit la toate !”
      Cei doi ajunseră la cele două camere, iar el îi spuse Annei de legătura dintre camere. Anna îi zâmbise şi intră în camera sa spaţioasă. Îşi lăsă bagajul lângă uşa de intrare şi trecu la inspecţia camerei. Dormitorul ei era dotat cu un pat somptuos şi mare, un balcon generos, care avea o privelişte minunată : dădea spre ocean. Pe fereastra ei putea intra lejer luna şi ea putea admira nederanjată apusurile magnifice de soare. Zâmbi în sinea sa, în mintea ei vizualizând deja scena în urma căreia Jack va fi al ei !
      Căută mai departe şi ajunse la o uşă. Văzuse toate cotloanele camerei, deci aceea era uşa de legătură. Bătu la ea şi auzi un „intră’, apoi deschise uşa. Jack era dincolo de uşă. Probabil şi el avusese aceeaşi tendinţă de a băte la uşă, dar i-o luase ea înainte.
   ─ Bună ! îi zise ea veselă. Am descoperit legătura.
   ─ Văd ! îi răspunse el amuzat.
   ─ Ce facem în continuare, domnu’ arhitect ?
   ─ Ce zici de o îtrecere în nisip, domnişoară sculptoriţă ?
   ─ S-a făcut ! Caută-mă ! zise ea închizând uşa.
      Anna se schimbă la un costum de baie, îşi luă o rochiţă cu bretele pe deasupra, papuci de plajă în picioare şi ieşi din cameră. Luna mai era una foarte călduroasă pentru acel an şi ea îşi găsi un loc prielnic pe plajă. Nu se apucă să facă nimic în nisip, ci doar să admire împrejurimile şi alţi oameni de pe plajă, probabil turişti care aleseseră luna aceea pentru concediul lor. Jack veni la puţin timp după ce Anna îşi alesese locul.
   ─ Parcă ziceai ceva de nisip, zise el aşezându-se lângă ea.
   ─ Nu prea sunt copii pe plajă. Atunci a fost o întâmplare, dar nu sunt de nisip.
   ─ Aha. Preferi să te bronzezi !
   ─ Da şi asta, dar sunt dezamăgită.
   ─ De ce ?
   ─ Azi este steagul roşu abordat. Deci nu pot înnota !
   ─ Ah ! Am observat şi eu. Poate vrei să înnoţi la piscina hotelului, bronzându-te pe şez-long.
   ─ Altă dată.acum vreau doar să privesc oceanul.
   ─ Bine, spuse el.
      El se uită la ea, în timp ce admira oceanul. Părea un copil inocent, care parcă decoperea o lume neştiută de nimeni.
   ─ M-am plictisit, îi spuse ea la o vreme lui Jack.
   ─ Diseară, nu vrei să cinăm la restaurantul hotelului ?
   ─ Să mă îmbrac pentru o ocazie deosebită ?
   ─ Nu neapărat.
   ─ Bine. La ce oră ?
   ─ Pe la ora 8 seara ?
   ─ Ok. Ne vedem acolo !

         29. Cina. O seară romantică

      Anna se pregăti pentru acea seară. După o baie revigorantă, se uscă la păr, îşi alese cu grijă lenjeria, rochia, accesoriile şi machiajul potrivit, apoi începu să se îmbrace. După ce îşi puse rochia de mătase, de un verde aprins, se coafă adecvat, apoi se machie discret. Totul era de bun gust la ea : coafura, machiajul delicat, rochia de mătase, accesoriile asortate cu stil şi o poşetă mică. Se privi în oglindă, mulţumită de rezultatul obţinut şi coborî spre restaurantul hotelului.
      Intră înăuntru. Câteva trepte conduceau spre sala unde erau orânduite mesele. La una din mese, ceva mai ferită, creând senzaţia de intim, se afla Jack. Nu o observase şi Anna coborî treptele îndreptându-se spre masa lui. Era îmbrăcat la un costum elegant, de culoare crem, cu cravată, culoarea costumului punându-i în evidenţă atât părul negru, cât şi ochii violeţi. Ea se apropie de masă.
   ─ Bună, Jack, îl salută ea.
      El îşi ridică ochii înspre ea şi rămase mut de uimire. Arăta seducătoare în acea seară. Se ridică de la masă şi-i oferi locul alăturat, ajutând-o să se aşeze. Comandară amândoi din meniu, apoi mâncară în linişte. Muzica se auzea dinspre o scenă, unde o orchestră interpreta melodii mai vechi sau mai noi, toate într-un ritm lent, potrivit cu atmosfera din jur.
      Aflându-se amândoi în aşteptarea desertului, el o invită la dans. Ea acceptă şi amândoi dansară pe acea melodie lentă. Se simţea topită în braţele lui şi i se părea că pluteşte în ritmurile melodiei. Nu-i păsa că poate alţii căscau gura la ei sau că se antrenaseră şi ei în dans. Conta numai că era în braţele lui.
   ─ Eşti foarte frumoasă în seara asta, îi spuse el încet la ureche.
   ─ Mulţumesc. Iar tu eşti foarte elegant, îi întoarse ea complimentul
      Melodia se termină, iar ei parcă îi părea rău că se terminase aşa repede. Se întoarseră amândoi la masă, unde veni şi desertul. Cina fusese o reuşită, în ciuda faptului că cei doi nu vorbiseră prea mult. După cină, el o conduse spre camera sa.
   ─ Noapte bună, Anna !
   ─ Noapte bună, Jack.
      Se ridică puţin pe vârfuri, în ciuda pantofilor cu toc înalt, şi-l sărută pe obraz, şoptindu-i la ureche :
   ─ Îţi mulţumesc pentru o seară de neuitat. Poate vrei să prelungim desertul la mine în cameră, îi spuse ea, depărtându-se de el şi intrând în camera ei.
      Jack rămase câteva minute bune în faţa uşii camerei ei. Părea trăznit. Ce-i şoptise ea la ureche îl răvăşise atât de mult, că nici trăsnetul  de-ar fi căzut pe el în acel moment nu ar fi putut face atât de multe ravegii. Invitaţia ei, deşi mascată, era cât se poate de clară. Se dezmetici în cele din urmă şi intră în camera lui. Între timp, Anna deja decorase dormitorul ei cu lumânărele mici, aromate şi aprinse şi fără nimic pe ea, se aşeză în pat, aşteptând...
      Jack intră în camera sa de hotel. Se schimbă de haine şi făcu un duş bun. Apa de la duş îl relaxa, dar nu putea să-şi scoată din minte spusele Annei. Era conştient, că de când se regăsiseră la acel spital, numai la ea îi stătuse gândul. Se îndrăgostise a doua oară de ea şi o dorea foarte mult. Ar fi făcut aproape orice ca să nu o piardă. În cele din urmă, ieşi de sub duş, se şterse, îşi luă un halat pe el, considerând că accesoriile numite haine îi erau de prisos în noaptea aceea şi bătu la uşa dintre cele duă camere. Nu-i răspunse nimeni şi deschise uşa.
   ─ Anna ?
      Nu primi niciun răspuns. Rămase o clipă locului, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu semi-întunericul de-acolo. Cum nu primise niciun răspuns din partea ei, închise uşa şi înaintă spre singurul loc posibil unde ar fi putut-o găsi : dormitorul ei. Printre mulţimea de mici lumănări, ce dădeau o lumină difuză în cameră, patul se distingea în semi-întunericul camerei ca o insulă luminată într-o mare neagră.
      Jack era deja obişnuit cu lumina aceea din dormitorul ei. Razele lunii pătrundeau pe fereastră sporind strălucirea aşternuturilor pe care se contura o siluetă. O recunoscu : era Anna şi-l aştepta pe el. Se auzea chiar şi o muzică în surdină, tonalităţi joase, în acord cu liniştea din încăpere. Ea părea o păpuşă mare, aruncată între aşternuturile mototolite, o fiinţă fără viaţă. Ochiul fin al lui Jack putea distinge detaliile – nu era nici moartă, nici nu dormea. Aproape că-i putea auzi respiraţia, îi vedea în întuneric formele trupului. Ochii lui întârziară pe formele ei ce se mişcau în ritmul respiraţiei, lumini şi umbre ascundeau şi dezvăluiau pielea ei netedă ca de satin.
      Se apropie şi mai mult. Ea, întinsă pe pat, în aşteptarea lui, aproape că simţea flăcările din ochii lui avizi ce savurau spectacolul cu un singur actor din pat, îmbătat de priveliştea ce i se dezvăluia. Se dezbrăcă de halat, se urcă lângă trupul ei,    apropiindu-se mai mult şi o sărută, iar buzele lui o înfierbântară, căci trupul ei se încorda de fiecare dată. Căldura respiraţiei neregulate le trimetea amândourora senzaţii nebănuite, le inunda creierul, le stăpânea trupurile. Mâinile lui atingeau fiecare părticică de piele, din ce în ce mai repede, frământând, masând, mângâind, dezmierdând, unindu-se, căpătând forţă. Intesitatea muzicii creştea, iar cei doi amanţi, copii ai unei lumi neştiute, îşi aliniau ritmurile, într-o alunecare de trupuri, unindu-şi respiraţia, mirosurile, umezeala şi, într-un final, sufletele, agăţându-se unul de celălalt, ca şi cum ar fi fost unicul, singurul suport al unui univers ce nu mai conta, ce nu se mai distingea...
      Rămase la ea în acea noapte, iar dimineaţa îi găsi pe amândoi îmbrăţişaţi, înveliţi cu pătura fină şi moale a patului.
      Razele soarelui îi mângâie pe cei doi amanţi, trezindu-i uşor din somn. El se trezi primul, privindu-i capul ei care se odihnea pe pieptul lui. O mângâie uşor pe părul ei mătăsos, vrând să n-o trezească, dar era deja trezită de mult timp. Îşi ridică faţa micuţă înspre el şi-l sărută. El răspunse la sărut.
   ─ Bună dimineaţa, somnorilă !
   ─ Bună, Jack.
   ─ Ce vrei să facem în dimineaţa asta ?
   ─ Să luăm micul dejun în cameră şi apoi să mergem pe plajă.
   ─ Porunca ta e lege !
   ─ Te pedepsesc dacă mai spui asta.
   ─ Da ? Şi cum mă pedepseşti ?
   ─ Hm ! zise ea.
      Se ridică înspre el, sărutându-l din nou, în timp ce mâinile ei începuseră să se plimbe rebele pe pielea lui. El o strânse mai aproape de el şi amândoi mai zăboviră un timp în pat. Apoi se dădură jos, ordonară cearceafurile boţite şi comandară micul de jun în cameră. Mâncară împreună şi apoi ieşiră la plajă. În ziua aceea nu mai era niciun steag abordat şi amândoi înnotară. Ba chiar se bătură cu apă ca doi adolescenţi nebuni. Prânzul îi găsi în camera lui Jack, de data aceea şi apoi seara veni pe nesimţite.
      El bătu din nou la uşa ei, dar nu-i răspunse nimeni. Ea nu auzise bătaia în uşă deoarece era pe balcon. Privise apusul de soare şi rămăsese acolo, pentru a vedea iţirea lunii. El o căută şi o zări pe balcon. Veni pe la spatele ei, cuprinzând-o în braţele sale.
   ─ Bună. Ce faci aici ?
   ─ Pândesc luna, îi răspunse ea.
   ─ A apărut.
   ─ Da, iar oceanul arată feeric cu ea deasupra lui.
      El o întoarse cu faţa la el, se aşeză în genunchi şi scoase o cutiuţă din catifea neagră din buzunarul pantalonilor săi.
   ─ Anna, începu el, vrei să te măriţi cu mine ? sfârşi deschizând cutia şi dezvelind un inel superb din aur, cu un diamant finuţ în mijloc.
   ─ Dacă vreau ? Sigur că vreau, Jack !
      El îi puse inelul de logodnă pe deget şi o sărută prelung.. ea îi răspunse la sărut, iar el o ridică în braţe. Ea se agăţă de el şi o purtă pe braţe până în faţa patului ei, unde o lăsă jos şi începu să o dezbrace de hainele ei. Amândoi se lungiră pe pat, trupurile lor, unindu-se în muzica dragostei ce-i unea.

                                                30. Răpirea

      Acea vacanţă fusese una de neuitat pentru amândoi, o vacanţă în care ei doi se regăsiseră şi-şi mărturisiseră iubirea. Părăseau amândoi cu regret locul acela, întorcându-se la cotidianul vieţii lor. Plănuiau deja să-şi găsească ori o casă într-un cartier select al New York-ului, ori un apartament elegant. El, ştiind-o pe ea legată încă de Germania, îi propusese să facă nunta în Germania, iar ea fusese de acord. Împreună îşi aleseseră o zi în care li se părea cel mai potrivit să-şi unească destinele, apoi tot împreună se ocupară de etapa premergătoare pregătirilor de nuntă : îi anunţaseră pe soţii Doneck, care erau fericiţi la auzul marii veşti şi care se oferiseră să se ocupe ei de toate pregătirile.
      Zilele în America se scurgeau firesc, dar Anna avea impresia că se scurg foarte încet. Abia aştepta să vină luna decembrie, când cei doi urmau să-şi unească destinele. Munca la atelierul lui Kirk, mergea foarte bine, iar Anna şi Jack chiar găsiseră o casă pe care cei doi o preferaseră. Era tare cochetă, într-un cartier liniştit, fără probleme. Nu-şi închipuise niciodată că în America ar fi putut exista un astfel de cartier liniştit.
      Surpriza plăcută pentru ea o constituise un spaţiu aflat la o distanţă nu prea mare de casa achiziţionată, în care ea putea să-şi deschidă propriul ei atelier. El, având maşină, nu-şi punea problema că era departe de serviciul lui.
      Zilele treceau, iar Anna ţinea legătura în permanenţă cu soţii Doneck pentru pregătirile de nuntă. Doar era nunta ei ! Într-o zi, pe când ea şi colega ei lucrau de zor la comenzi mai vechi sau mai nou, intră un bărbat înalt, misterios, însoţit de Kirk.
   ─ Anna, te cauta cineva, zise Kirk.
      Anna se întoarse, dar nu ştia cine ar fi putut fi bărbatul acela de lângă Kirk, ce o căuta pe ea.
   ─ Bună ziua. Vă cunosc cumva ?
   ─ Nu, deloc. Aş dori să mă urmaţi până într-un loc. Am înţeles că uneori vă alegeţi piatra pentru o nouă lucrare.
   ─ Este adevărat. Doriţi o sculptură ?
   ─ Da.
   ─ Atunci, aşteptaţi. Revin îndată.
      Ea se duse într-un loc pe care-l improvizase din nişte cartoane şi alte accesorii şi unde putuse să se schiombe de hainele de lucru. Se întoarse la Kirk, care stătea de vorbă cu noul client.
   ─ Gata, îi anunţă ea.
   ─ Pe aici, zise el.
      Afară era o maşină fumurie oprită.
   ─ Mergem cu maşina ?
   ─ Da. Este destul de departe.
   ─ Bine.
      Misteriosul bărbat îi deschise uşa şi ea intră înăuntru maşinii. Uşa se închise brusc după ce ea urcă în maşină, patru braţe puternice o imobilizară. Două braţe îi legară mâinile la spate, iar alte două îi puseră un căluş la gură şi o banderolă la ochi. Maşina porni în trombă.
      Inima Annei se făcuse cât un purice. Oare cine erau persoanele care-i făceau ei acel lucru îngrozitor şi în luna octombrie, la începutul ei, când mai erau doar două luni până la căsătoria ei, plănuită chiar în ziua de Crăciun. Maşina merse un timp, după care se opri. Ea fusese luată pe sus, de un bărbat puternic şi dusă undeva. După o vreme, bărbatul o lăsă pe un scaun, de care o legă fedeleş, scoţându-i bandajul de la ochi şi înlocuindu-i căluşul de la gură cu o bandă adezivă.
      Era o încăpere măricică. Acolo erau o masă, scaunul pe care stătea ea, încă unul gol aflat la masă şi atât. Era curat în camera aceea, dar se vedea că nu era locuită de nimeni. Bărbatul care o legase fedeleş era mascat. Îl văzu că se aşează pe scaunul de la masă şi formează un număr de telefon pe celularul acestuia.
   ─ Şefule, obiectivul a fost capturat !
   „Obiectiv ! îşi zise ea. Cine este bărbatul acesta care mă numeşte obiectiv ?”
      La câteva minute, pe uşă întră alt bărbat. Ea-l recunoscu : era Tom ! Făcu nişte ochi mari.
   ─ Frumos ! îi zise el apropiindu-se de ea şi ridicându-i faţa înspre el. Te aşteptai la asta, frumoaso ?
      Anna nu-i putea răspunde, dar tare o ustura limba să-i trântească vreo câteva lui Tom.
   ─ Ce facem cu ea, şefule ? întrebă mascatul.
   ─ Hm ! Păpuşă, văd că ai un inel frumos pe deget, zise el zmulgândui-l.
      Tom privi cu atenţie inelul, pe care Jack i-l dăduse Annei. Acesta era gravat pe interior : „Dragei mele Anna, Jack Austen”. El citi inscripţia şi zise :
   ─ Află unde locuieşte domnul Austen ăsta. Îi vom trimite acest inel, ca să-l speriem puţin.
      Bărbatul mascat se supuse. Nu îi fusese deloc greu să afle unde locuia Jack. Ba chiar venise cu informaţia că acesta se afla în vizită la prietenul lui, Albert. Tom puse inelul într-un plic, scrise un bilet şi îl chemă pe cel care o abordase pe Anna cu presupusa piatră pentru statuie. Îi dădu instrucţiuni unde să se ducă şi acel individ plecă.
   ─ Dă-i să mănânce. Ai grijă să fie bine hrănită. Vom face cu ea un schimb avantajos. Dacă acel Jack o iubeşte cum bănuiesc eu, va face exact ceea ce scrie în bilet. Să nu te atingi de vreun fir de păr din capul ei sau de ea că eşti mort.
   ─ Am înţeles, şefule !

         31. Biletul şi schimbul

      Jack, care habar nu avea ceea ce se întâmplase cu Anna, se afla la amicul lui Albert. Vroia ca el şi soţia lui să fie naşi pentru el şi Anna. Avea să se ocupe chiar Jack de transportul acestora în Germania.
      Jack pătrunse în biroul lui, găsindu-l cu nasul într-un morman de hârtii.
   ─ Deci aşa, amice, zise el. Ai lăsat munca de teren în favoarea hârtiilor !
   ─ Jack ! se ridică el de jos, îmbrăţişându-şi prietenul. Ce mai e nou ? Ia loc, te rog.
   ─ Am multe noutăţi.
   ─ Care ar fi...
   ─ Mă însor !
   ─ Ce ? sări Albert ca ars.
   ─ Stai calm. Am cerut-o pe Anna de soţie !
   ─ Aşa mai merge ! spuse acesta calmându-se.
   ─ Am venit să te întreb dacă tu şi soţia ta vreţi să ne fiţi naşi. Anna mi-a sugerat această idee.
   ─ Mai întrebi ? Să vezi ce-o să se bucure Sandra când o să afle !
      În timp ce ei discutau despre detalii legate de nuntă, de locul nunţii, de transport şi alte cele, bărbatul trimis cu plicul unde se afla inelul Annei şi biletul, ajunse acolo. Întrebase pe o secretară unde-l poate găsi pe domnul Jack Austen, iar aceasta îi indicase biroul lui Albert. Individul bătu la uşa biroului, iar Albert îi răspunse :
   ─ Da ?
   ─ Îl caut pe domnul Jack Austen.
   ─ Eu sunt, zise Jack.
   ─ Am fost trimis să vă aduc acest plic, zise el întinzând plicul.
      Jack îl luă din mâna lui şi vru să întrebe cine trimesese plicul, dar individul plecase de mult, făcându-se nevăzut. Rămas cu plicul în mână şi puţin surpeins de întâmplare, Jack constată că înăuntrul plicului se afla un obiect, ce părea a fi un inel. Luă un cuţitaş de pe biroul lui Albert şi desfăcu plicul, aplecându-l spre biroul din faţa lui. Din plic căzu inelul Annei.
   ─ Este inelul Annei, exclamă el.
      Albert îi luă degrabă plicul din mână, presimţind ceva rău şi găsi biletul. El citi cu voce tare :
   ─ Sunt Tom. Anna e la mine. Deocamdată este bine şi va fi bine atâta timp cât veţi îndeplini cerinţele mele. Vreau ca soţia mea scoasă din inchisoarea în care se află şi mai vreau un elicopter cu ajutorul căruia să plecăm în Elveţia. Nu vreau bani, deoarece am un cont frumuşel acolo unde mă duc. Am ochi peste tot şi dacă nu respecţi cele două cerinţe, Annei nu-i va mai fi la fel de bine ca acum, termină Albert de citit biletul, prăbuşindu-se pe scaunul său.
   ─ Tot mai crezi că am văzut prea multe filme cu poliţişti ? întrebă Jack tremurând.
      Albert nu ştia ce să-i răspundă. Era la fel de uimit ca şi Jack şi surprins că acesta avusese dreptate, că temerile lui se adeveriseră într-un mod atât de crud. Bineînţeles, îşi reveni rapid din şoc şi deja începu să acţioneze. Se duse împreună cu Jack la şeful lui cel mare, care-l promovase şi care ştia de Tom şi puseră la punct un plan minuţios, prin care aveau să facă ceea ce scria în bilet. Albert urma să se ducă în Germania pentru a vorbi cu şeful închisorii de-acolo şi a o scoate pe Lisa din închisoare.
      Albert, alături de Jack se puseră în acţiune. Ajunseră în Germania şi intrară direct în legătură cu şeful închisorii în care se fal Lisa, datorită scrisorii de recomandare scrisă de către şeful lui Albert. Cei doi vorbiră cu şeful închisorii, apoi cu Lisa. Îi propuseseră o afacere pe care Lisa nu putuse s-o refuze, mai ales că cei doi îi garantaseră că va intra într-un program de protecţie a martorilor şi că va ajunge în Elveţia dacă dorea.
      Lisa nu numai că acceptase propunerea celor doi, căci se săturase de fostul soţ, divorţase în închisoare de el, ci şi se oferi să-i ajute pe cei doi, dându-le chiar soluţia prin care să-l prindă pe Tom în elicopterul cu ajutorul căruia ar fi urmat să plece în Elveţia.
      Planul de arestare a lui Tom pentru a doua oară, fusese pus la punct în cele mai mici detalii, iar la sfârşitul lunii octombrie, Tom veni cu Anna ca să o dea la schimb. Pe o pistă unde se afla elicopterul, Tom o lăsă pe Anna să se îndrepte spre Jack, iar Lisa venea spre Tom. Amândouă ajunseră una lângă Jack şi una lângă Tom. Când Lisa fusese lângă Tom, Albert dădu semnalul de arest în mod discret. Tom şi oamenii luii fuseseră înconjuraţi şi nu mai avuseseră posibilitatea să fugă nicăieri, iar To îşi dădu seama că la mijloc fusese mâna fostei sale soţii.
   ─ O să mă răzbun şi pe tine ! îi strigă el.
   ─ N-o să poţi, dragă ! îi replică ea. De data asta o să-ţi putrezească oasele în închisoare !

yay,thanks pt capitole :-* revenind..faza cu " ─ N-o să poţi, dragă !" e putin ....dp tot ce i-a facut nu cred ca i-ar mai zice draga..si nici nu cred ca mai era in stare sa mai spuna ceva dar in fine..frumos end la cap..deja ai ajuns la 30 :shock: sper sa nu-mi spui ca asa se termina :|  anyway,bafta in continuare la mai multe :D (si poate o viitoare carte? :P) :kk

Lamurire pentru scumpa mea Jane : are momentan 50 de capitole si mai urmeaza ! Acum alte parti !

                            32. Anna e rănită. La spital


      În timp ce oamenii lui Albert îl ţineau bine pe Tom, pentru a-l duce din nou la închisoare, căci se aflase până la urmă că el evadase din închisoarea germană, acesta se desprinse din strânsoarea poliţiştilor, scoase un cuţit pe care îl avusese ascuns şi se îndreptă spre Jack. Anna, care se îndrepta spre maşina lui Albert de poliţie, îl observă.
   ─ Jack ! Atenţie ! îi strigă Anna.
      Până să se întoarcă Jack să fie atent, Tom se apropie şi mai mult de el, iar Anna, fără să se mai gândească în perspectivă sau la consecinţe, ajunse lângă el, apărândul. Tom reuşise să înfigă cuţitul în omoplatul Annei, iar aceasta leşină, iar Jack o prinse în braţe. Poliţiştii îl imobilizară pe Tom şi în cele din urmă îl arestară. Jack era terifiat de acea întâmplare : Anna îl apărase pe el, fără să stea pe gânduri, fără să se gândească la consecinţele neplăcute ce ar fi urmat în urma gestului ei.
      Anunţată de Albert, salvarea venise rapid şi sângerarea Annei fusese oprită. Jack se urcă împreună cu ea în salvare şi amândoi ajunseră la spital. Noroc că Jack ceruse ca Anna să fie dusă la spitalul unde lucra Thomas. Cei din salvare chiar spre acel spital se îndreptau, fiind foarte aproape de zona incidentului şi Jack îl sună pe Mas şi-i spuse în câteva cuvinte despre ce este vorba. Când salvarea ajunse la spital, Mas o preluă pe Anna, spunându-i lui Jack sştepte.
      În timp ce Anna se afla în operaţie pentru curăţarea ranei destul de urâte, Jack dădu telefon în Germania la soţii Doneck pentru a-i anunţa despre Anna şi a le cere să amâne nunta. Era sfârşitul lui octombrie, iar noiembrie bătea la uşă. Soţii Doneck spuseseră că nu vor amâna deocamdată nunta, decât dacă este neapărată nevoie şi spuseseră că o să ia primul avion spre New York. Jack le spuse să-l sune pe el când ajung pe aeroport, pentru a veni el să-i ia. Operaţia Annei dură cam două ore, iar Mas ieşi din sală.
   ─ Cum e ? îl întrebase pe dată Jack când îl văzuse.
   ─ A păţit-o destul de urât, dar nu a fost o tăietură gravă. O mai ţin câteva zile în spital ca să-i fac nişte analize.
   ─ Se eimte rău ?
   ─ Nu. Stai liniştit. Sunt nişte analize banale. Procedura mi-o cere.
   ─ Ah, am înţeles.
   ─ Am trimis-o la salonul 238. Du-te s-o vezi.
   ─ Mas...
   ─ Da ?
   ─ Mulţumesc.
   ─ Cu plăcere !
      Jack se îndreptă spre lift, pentru a urca la etajul 2. acolo, căută salonul 38 şi intră înăuntru. Anna era în patul de-acolo.
   ─ Îmi pare rău, îi zise ea când îl zări. Ţi-am dat de furcă.
      Jack se apropie de patul ei, se aşeză pe marginea lui şi o sărută cu grijă.
   ─ Nu sunt de porţelan, zise ea când el se desprinse din sărut. Un simplu sărut, nu o să mă spargă ! glumi ea.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Să nu mai faci asta !
   ─ Dar nu vroiam ca nebunul ăla să te rănească !
   ─ Dar te-a rănit pe tine ! Eşti mult prea importantă pentru mine. Nu trebuia sţi se întâmple toate astea !
   ─ Jack ?
   ─ Da ?
   ─ Opreşte-te ! Ştiam, de fapt presimţisem că el se va răzbuna. Mă aşteptam la ceva mult mai grav. Asta a fost o nimica toată.
   ─ Numeşti asta o nimica toată ? Mas a zis că te mai ţine câteva zile pentru analize. M-ai speriat atât de rău, încât i-am sunat pe soţii Doneck să le spun să amâne nunta, iar ei au spus că vin în New York. O să mă sune ca să-i iau de la aeroport.
   ─ Şi crezi că ţin mai mult de-o zi analizele ? Ce te-a apucat ? Nu amânăm nimic, decât în cazul în care nu cumva te-ai răzgândit peste noapte şi nu mai vrei să te căsătoreşti cu mine ! zise ea, întristându-se şi ochii umplândui-se de lacrimi.
   ─ Porstuţă mică, îi zise Jack ştergându-i lacrimile. Uite, inelul tău.
      Jack îi arătă inelul de logodnă. Era schimbat.
   ─ Nu mai e acelaşi sau mi se pare mie ?
   ─ L-am schimbat cu unul identic, dar nou. Am scris acelaşi lucru pe el. Nu vroiam să ţi-l dau pe cel pe care a pus mâna Tom...
   ─ Of, of ! Eşti un copil mai mare, îl dojeni ea.
      El îi puse inelul pe mâna stângă şi o sărută tandru. Rămase mult timp lângă ea vorbind amândoi despre nimicuri.
   ─ Mă duc să trag un pui de somn, îi zise el. Cine ştie, poate apuc să dorm puţin până când mă sună soţii Doneck.
   ─ Bine. Du-te liniştit, îi spuse ea.
      Jack nu ar fi vrut să plece de lângă ea, dar era obosit, iar organismul îşi cerea drepturile fireşti. Ajunse la apartamentul său şi se lungi pe canapea. Nu avusese chef de nimic, iar somnul îl cuprinse uşor. Dormi o vreme şi se trezi. Se uită la ceasul lui. Arăta ora 9 AM.
      Se trezi brusc. Dormise până a doua zi de dimineaţă. Se schimbă rapid de haine, mâncă ceva în grabă şi se îndreptă spre spital. Se uită la telefonul lui celular şi văzu că nu primise niciun apel. Urcă la maşina sa şi ajunse la spital, mergând direct spre salonul Annei. Intră înăuntru, dar acesta era gol. Probabil ea era la analize. Se duse din nou la parter şi întrebă o asistentă :
   ─ Anna Andersen, de la 238 este la analize ?
      Asistenta căută ceva în calculator şi răspunse :
   ─ Cine întreabă ?
   ─ Logodnicul ei.
   ─ Domnişoara a fost externată acum o oră. A plecat însoţită de un domn şi o doamnă.

            33. Nunta şi luna de miere

      Jack se panică.
   ─ Nu urma să fie dusă la analize ? întrebă el
   ─ Domnul doctor William i-a făcut analizele dis de dimineaţă, la insistenţele domnişoarei şi a externat-o. Urmează să vină când i se vor scoate copcile, răspunse asistenta.
   ─ Mulţumesc, zise Jack.
      Se întrebă cu cine ar fi putut Anna să plece din spital, dar nu putea să găsească răspunsul. Urcă din nou la maşină şi ajunse la apartamentul ei. Anna era în sufragerie cu cei doi Doneck, căci aceştia nu-l mai sunaseră pe Jack. Jack uitase că le spusese soţilor Doneck numele spitalului unde era Anna. Acesştia sosiseră în America şi cu ajutorul Elizei care ştia mai multe limbi străine, ajunseră la spitalul Annei şi întrebaseră de ea. aceasta fusese bucuroasă când îi văzuse şi tocmai i se făcea externarea. Anna îi prezentase lui Mas şi acesta fusese încântat să-i cunoască. Soţii Doneck o luară pe Anna din spital şi aceasta-i invitase la ea în apartament.
      Ajuns în faşii de la apartamentul Annei, Jack sună la uşă şi-i deschise chiar Fritz.
   ─ Bună, Jack ! îl salută acesta vesel.
      Jack se uita la el mirat. Nu ştia cine este şi de ulde-l cunoştea. Nu-i văzuse niciodată pe soţii Doneck, căci vorbise mai mult cu Eliza, care ştia engleza la telefon. Se uita cu gura căscată pentru că fusese salutat în germană. Liza, care era în apropiere, veni la uşă.
   ─ Bună Jack. Eu sunt Liza Doneck, iar acesta este tatăl meu. Anna e în sufragerie împreună cu mama. Intră.
   ─ Mulţumesc, Liza. Încântat de cunoştinţă, domnule, îi spuse Jack lui Fritz, iar Liza îi traduse. Fritz îi strânse mâna prieteneşte şi îl conduse în sufragerie.
   ─ Jack ! zise Anna
   ─ Bună, o strânse el în braţe sărutând-o.
   ─ Hai să-ţi prezint rudele, zise ea când el se desprinse din sărut.
      Cu ajutorul Lizei, Anna îl prezentă pe Jack, apoi începură să vorbească despre alte lucruri, în special despre nunta din decembrie. Soţii Donneck fseseră duşi la un hotel din New York, urmând ca peste două zile să plece înapoi în Germania. În ziua următoare Anna împreună cu Jack le prezentă oraşul, ajutându-i să-şi cumpere câte ceva. Cu ajutorul Lizei şi al Marthei, Anna reuşi să-şi găsească rochia de mireasă, iar Jack, în complicitate cu Fritz – ei ştiuau cum se descurcaseră, când unul vorbea nemţeşte şi altul engleză – cumpăraseră verighetele. Fritz ştia măsura Annei, căci degetele ei nu suferiseră schimbări.
      După plecarea celor doi Doneck, Anna se ocupă de atelierul lui Kirk şi de eventualele comenzi ce le-ar mai avea de onorat. Nu mai lucra atât de repede ca înainte de când cu rana la omoplat, dar îşi onoră la timp comenzile mai urgente. O lăsă pe colega ei să se ocupe de restul, spunându-i că o să fie pe cont propriu, căci ea îşi va deschide un atelier, dar asta mult mai târziu. Kirk era mulţumit şi fericit pentru că Annei îi mergeau toate din plin şi-i ură cele bune, despărţindu-se cu greu de ea. Ea-i promise că mai vine în vizită la el, că doar nu o să plece din America.
      Luna decembrie sosi rapid şi Jack, împreună cu Anna plecară spre Germania. Găsiseră bilete la o cursă nocturnă, urmând să plece la ora 10 PM, ora New York-ului. Liza îi promisese că vine împreună cu tatăl ei să-i ia de la aeroport. Cei doi ajunseră dimineae aeroportul din Berlin, unde Liza îi aştepta deja. Ajunseră apoi la casa soţilor Doneck şi Martha le arătă camerele unde urmau să stea cei doi.
      La vreo cinci zile după sosirea celor doi sosiră naşii : Albert, împreună cu soţia sa şi prietenul lui Jack, Thomas împreună cu soţia lui. Cavalerul de onoare urma să fie logodnicul Lizei, căci ea era domnişoara de onoare.       
      Ziua nunţii celor doi sosi. Era o nuntă intimă : soţii Doneck, Liza cu logodnicul ei, naşii, prietenul lui Jack cu soţia şi cei doi miri. Puţină lume având în vedere că rude nu aveau niciunul dintre ei. Mă rog, Anna îl avea pe tatăl ei, dar nu se interesase niciun pic de el, iar la Jack, rudele foarte apropiate nu mai erau lângă el din diverse motive, iar cele îndepărtase se lipsiseră să participe la eveniment.
      La o bisericuţă mică, frumos aranjată şi împodobită, aflată în apropierea casei soţilor doneck, urma să aibă loc ceremonia. Jack, îmbrăcat la un costum elegant, alb, o aştepta pe Anna. Orga începu să cânte şi Anna, condusă de Fritz se îndrepta spre altar. Rochia ei ea din tul lab, având o mică trenă de dantelă, iar pe cap avea un voal finuţ, prins cu o agrafă elegantă de perle albe în părul ei ce fusese ordonat într-o coafură sofisticată.
      Fritz o dădu pe Anna în grija lui Jack şi slujba începu. După ceremonie, toţi merseră acasă la soţii Doneck pentru a petrece. Masa era aranjată în sufrageria casei. Nu era o petrecere de nuntă în sine, ci una la care mai mult se schimbau impresii. Nu lipsi tradiţionalul vals al miresei şi aruncarea buchetului. Era o aşa zisă aruncare, căci Anna i-l dăduse Lizei, singura necăsătorită. Apoi, spre seară, cei doi miri plecară în luna de miere, în Canada, la casa unde stătuse ea când avusese de sculptat Marile Lacuri.
      Ajunseră în sfârşit la casa lui, iar el o luă pe sus şi o trecu pragul.
   ─ Iată-ne în luna de miere, domnă Austen !
   ─ Da, îi răspunse ea. Ce ciudat...
   ─ Ce anume ?
   ─ Că ai ţinut morţiş să-ţi iei şi numele meu de familie, iar eu să mi-l păstrez, adăugându-l doar pe al tău...
   ─ Acum ne aparţinem unul altuia.
   ─ Nu încă ! zise ea. Nu am petrecut încă noaptea nunţii !
   ─ Care noapte ? Nu vezi că e plină zi ? glumi el cu ea, luând-o în braţe şi ducând-o în dormitorul lor.
      Acolo, el o lăsă jos şi se aplecă puţin s-o sărute. Ea-i răspunse la sărut, îmbrăţişându-l. Mâinile lui începuseră să scoată articolele ei vestimentare, ce erau de prisos, iar ea i le scotea pe-ale lui. Articolele vestimentare ajunseră undeva pe covorul camerei, zăcând într-o grămadă nedefinită, iar el o puse uşor pe pat, unde începu muzica dragostei lor...

waaaaw...50 capitole..suuper..inceputul e putin..cum ..a scapat Tom din mom ce-l tineau bine?uff..si frumos ce a facut Anna..si ce capitol...hopa..cum se incheie :lol: suuper..muzica dragostei lor..so sweet :P

                           34. O întâmplare ciudată

      Luna de miere a celor doi fusese un adevărat vis, dar se termină şi cei doi soţi se întoarseră în New York, în cartierul unde îşi găsiseră casa. Când ajunseră la noua lor casă, Jack o trecu din nou pragul pe Anna şi se duseră amândoi să petreacă o     după-amiază plăcută în dormitorul lor.
      Peste alte câteva zile, Anna îşi reluă munca. Primise o droaie de felicitări de la foşti clienţi şi comenzi ce veniseră pe noua ei adresă. Furnizorul ei de materiale rămăsese acelaşi şi în atelierul pe care şi-l amenajase cu ajutorul lui Jack, începu să lucreze. Îşi onoră mai întâi comenzile care necesitau pietre mai mici, sculpturi miniaturale, apoi se gândi să treacă la cele mijlocii, lăsându-le pe cele mari la urmă. Ştia că nu se putea descurca singură şi dădu un anunţ prin care vroia să-şi ia un partener de lucru.
      Nu uitase nici să-l viziteze pe Kirk. Avusese o surpriză plăcută, căci el nu se mai ocupa de atelier, căci se retrase, lăsându-i afacerea unuia dintre nepoţii lui. El şi soţia lui avuseseră împreună 3 copii şi aceştia la rândul lor aveau copii. Alţi artişti se perindau atunci pe la atelierul lui, iar Kirk fusese fericit, când Anna venise să-l viziteze şi vorbiseră mult împreună.
      Într-o zi, pe când ea se gândea să renunţe la a-şi mai căuta un ajutor, deoarece nu existau doritori, primi la atelierul său vizita unui nou client. Noul client al Annei era înalt, avea păr grizonat şi ochi de un verde ameţitor. Nu părea deloc american de origine şi chiar aşa şi era. Vorbea, în schimb, foarte bine englezeşte.
   ─ Bună ziua, salută străinul.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Anna.
   ─ O caut pe Anna Andersen Austen
   ─ Eu sunt.
   ─ Daţi-mi voie să prezint. Sunt Rajah Khan şi aş dori să fac o comandă de sculpturi.
   ─ De origine indiană presupun, zise ea.
   ─ Da.
   ─ Şi pe cine doriţi sculptez ?
   ─ Asta va fi o problemă. Va trebui să veniţi cu mine în India pentru acea sculptură. Soţia mea ţine morţiş să vă fie model.
   ─ A ajuns vestea despre mine până în India ?
   ─ Sunt prieten foarte bun cu domnul Mustafa şi soţia mea vroia să aibă ceva deosebit drept cadou de ziua ei. Prietenul meu i-a sugerat să-şi facă o sculptură. Soţiei mele nu i s-a părut o idee bună şi prietenul meu a scos o poză cu sculptura soţiei lui Raisha. Când soţia mea Kajal a văzut poza, l-a întrebat cine i-a făcut sculptura şi Mustafa i-a spus de dumneavoastră. Am început să mă interesez şi aşa am ajuns în cele din urmă aici. Ştiu că sunteţi căsătorită şi de aceea nici nu vreau răspunsul pe loc. Dacă oferta mea vi se pare bună, sunt dispus să vă dau 13 milioane pentru serviciile dumneavoastră, iar de transport şi de material mă ocup eu.
   ─ Lăsaţi-mă să mă gândesc la asta.
   ─ Bine. Aceasta e cartea mea de vizită. Stau la Hotelul Plazza din New York. Peste trei zile mă întorc acasă. Aş dori un răspuns până atunci. Acesta e numărul de la hotel.
   ─ Veţi primi răspuns, nu vă faceţi griji.
      Bărbatul plecă şi Anna rămase mult pe gânduri. Nu mai primise o ofertă ca asta : să meargă într-o ţară străină şi să sculpteze având ca model o persoană. Nu mai avusese chef să lucreze şi plecase la cumpărături. Se întoarse acasă şi se apucă să pregătească o cină romantică pentru ea şi soţul ei.
      Când Jack se întoarse seara acasă, obosit, casa era învăluită în linişte. Se miră gândindu-se unde ar fi putut fi soţia lui. Îşi lăsă servieta şi se duse în sufrageria casei. Acolo, pe o masă rotundă se aflau fel de fel de bucate apetisante, un buchet de flori şi nişte sfetnice cu lumănări aprinse. Din nou se miră, apoi o văzu pe Anna ieşind din bucătărie şi punând ceva pe masă.
      Anna puse platoul cu prăjituri pe masă şi-l zări pe Jack. Se duse spre el şi-l îmbrăţişă.
   ─ Ai venit mai repede acasă. Nu mi-ai dat răgaz nici să mă duc să mă schimb, ca să te aştept cum trebuie !
      Jack o strânse în braţe sărutând-o tandru, pasional şi lung. Îi fusese dor de soţia lui.
   ─ Ce dacă ? îi răspunse el. Este bine şi cum eşti acum, doamnă Austen.
   ─ Ce ? Hainele astea…
   ─ Au pe ele miros de bucate apetisante. Hai să mâncăm, zise el.
      Se aşezară la masă vorbind despre nimicuri. El îi povestea ei ce se mai întâmplase nou la serviciul lui şi observă că ea este preocupată de ceva. Servi vreo două prăjituri de pe  platou – ajunsese la desert – apoi se duse spre soţia lui.
   ─ A fost o masă delicioasă, îi zise el.
   ─ Mulţumesc, îi răspunse ea.
   ─ Eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru această surpriză, zise el
   ─ Dacă mi-ai fi dat timp şi să mă îmbrac ar fi fost cu adevărat o surpriză, îi răspunse ea. Atunci ar fi fost...
      Nu mai apucă să continue pentru că el o întrerupse printr-un sărut şi o luă în braţe purtând-o spre dormitorul lor, unde amândoi petrecură clipe pline de pasiune. Târziu, în noapte, el o întrebă :
   ─ Anna ? Dormi ?
   ─ Nu. Nu pot.
   ─ Te frământă ceva anume ?
   ─ Da.
      Anna se apucă să-i povestească despre Rajah şi propunerea lui, iar el observă că atunci când ea vorbea despre faptul că era nevoită să se ducă în India, o umbră de tristeţe punea stăpânire pe ochii ei, dar în momentul în care amintea de provocarea ce i se oferea, ochii ei se animau de o sclipire tainică. O înţelegea perfect, căci ştia că nu putea să rateze o asemenea provocare şi se vedea clar că îşi făcea griji în privinţa lui.
   ─ Anna, o opri el în timp ce ea încă mai vorbea.
   ─ Da ?
   ─ Nu-i aşa că vrei să vezi cum e să ai un model viu ?
   ─ Da...
   ─ Atunci te vei duce în India.
   ─ Dar...
   ─ Am încredere în tine. Ştiu cât de importante sunt noile provocări pentru tine, iar această provocare merită.
   ─ Jack ?
   ─ Da ?
   ─ Îţi mulţumesc !
   ─ Nu ai pentru ce.
   ─ Te iubesc, îi mai spuse ea.
      Anna îi mulţumi soţului ei într-un mod deosebit de plăcut. Nu-şi închipuise niciodată că Anna putea fi o fiinţă atât de pasională care avea atâtea de oferit. Savura fiecare clipă de intimitate alături de soţia lui cu o plăcere deosebită şi o iubea nespus de mult.
      A doua zi, Anna luă legătura cu Rajah, spunându-i că acceptă oferta lui. Îşi puse la punct toate treburile şi în ziua stabilită era la aeroport, împreună cu soţul ei. Îşi luară la revedere unul de la altul şi se urcă în cursa pentru Bombay, aeroportul unde urma să aterizeze avionul.

         35. În India

      Anna se urcă în avion alături de clientul ei, îşi ocupă locul rezervat de acesta la calsa I şi apoi aşteptă să decoleze avionul. În timpul călătoriei, ea îl întrebă pe Rajah :
   ─ Spune-mi ceva despre India.
   ─ Ce aţi dori să vă spun ?
   ─ Orice. Sunt pasionată de civilizaţii şi istorie şi nu am avut timp să mă documentez despre ţara dumneavoastră.
   ─ Bine. În primul rând suntem o republică federală cu 22 de state federale şi 9 teritorii autonome. Limba noastră oficială este hindi, dar mai sunt şi alte limbi vorbite ca : engleza, urdu, telugu, bengali, tamil, punjabi, malayam şi altele. În India se cunosc în total peste 150 de limbi. Majoritatea indienilor vorbesc hindi, dar cei care au posibilităţi să meargă la şcoli selecte vorbesc şi engleza. Moneda noastră e rupia indiană. Avem o climă dominant tropical-musonică, însă variază de la căldura tropicală din sud la frigul aproape arctic de pe înălţimile Himalayei.
   ─ Ouau ! exclamă ea. Şi unde mergem noi ?
   ─ Avionul va ateriza pe aeroportul din Bombay. De acolo vom merge spre teritoriul Manipur, unde locuiesc eu !
   ─ Aha.
      Călătoria celor doi se continuă într-o linişte deplină. După ore bune de zbor cu avionul, ajunseră în India. Avionul ateriză pe aeroportul din Bombay şi cei doi coborâră din el. În ciuda faptului că era deabia luna februarie, era foarte cald acolo. În mod cu totul şi cu totul ciudat, Anna nu reuşea să aibă un semnal clar la telefonul ei celular, pentru a-l suna pe Jack să-i transmită că a ajuns cu bine. Împreună cu Rajah, ajunse la casa acestuia.
      Rajah, le dădu instrucţiuni în hindi oamenilor săi, cerând să i se aducă pe cineva care să ştie engleza. Oamnii lui găsiseră o fată pe nume Aisha şi Rajah îi explică prezenţa Annei şi ce trebuie să facă ea. Aisha o preluă sub aripa ei protectoare pe Anna, conducând-o în camera ei. Îi spusese că vine mai târziu pentru a o lua s-o cunoască pe Kajal, soţia lui Rajah. Anna îi mulţumi şi se duse să se odihnească în camera ei. În sfârşit, telefonul ei avea semnal şi-l sună pe Jack, vorbind cu el până ce rămase fără baterie. Anna îşi puse telefonul la încărcat, căci casa lui Rajah îmbina armonios elementele tradiţionale indiene cu elementele moderne ca telefonul, televizorul sau aerul condiţionat.
      Se trânti în patul ei imens şi moale odihnindu-se până la venirea Aishei. O toropeală plăcută o cuprinse şi adormi. La vreo câteva ore, se simţi zgâţâită de o mână delicată. Deschise ochii şi o văzu pe Aisha.
   ─ Bună, zise ea somnoroasă încă.
   ─ Trebuie să mergem la doamna. E nerăbdătoare să vă cunoască.
   ─ Imediat. Va trebui să mă ajuţi, căci nu cred că mi-am luat îmbrăcăminte adecvată pentru india.
   ─ Nu-i nimic. Nu e necesar să purtaţi haine ca ale noastre. Nu faceţi parte din comunitatea noastră.
   ─ Măcar ajută-mă spunându-mi ce să pun pe mine din cele pe care ţi le voi arăta !
   ─ Bine.
      Aisha o ajută să-şi aleagă haine decente, apoi Anna se îmbrăcă şi o urmă pe aceasta spre locul unde-şi va vedea modelul.
   ─ Există nişte rigori ?
   ─ Nu înţeleg.
   ─ Adică reguli de conduită.
   ─ Nu. Purtaţi-vă firesc !
      Asiha şi Anna ajunseră în camera destinată lui Kajal. Cele două aşteptară puţin în faţa uşii şi apoi intrară înăuntru. Kajal era o femeie deosebit de frumoasă : avea un păr lung, negru mătăsos şi lucios, ochi verzi precum smaraldul şi tenul alb, de n-ai fi zis că e indiancă.
   ─ Bună ziua. Tu trebuie să fii Anna Andersen Austen, o întâmpină aceasta vorbindu-i pe engleză.
   ─ Da. Încântată de cunoştinţă, domană Kahn.
   ─ Kajal, te rog. Să lăsăm deoparte politeţurile.
   ─ Bine.
   ─ Deci, eu o să-ţi fiu modelul. Când începem ?
   ─ Când doriţi dumneavoastră. Cu o singură condiţie !
   ─ Care ?
   ─ Să-mi arate cineva India şi ce se poate vedea în ea.
   ─ Ok. S-a făcut. O să-ţi dau un om de încredere. Aisha va fi translatorul tău. Omul meu nu vorbeşte engleza.
   ─ Bine. Sunt de acord. Putem începe de mâine ? Încă nu m-am acomodat cu fusul orar !
   ─ Sigur. Aisha, să-i arăţi atelierul unde va lucra.
   ─ Da, domană.
      Cele două părăsiră acea încăpere şi Aisha îi arătă atelierul, unde va lucra împreună cu modelul ei. Deja materialul era acolo în aşteptarea prelucrării sale.
      Anna se întoarse în camera ei şi primul lucru pe care-l făcuse fusese să-l sune pe Jack.

hey..Jack dc nu merge cu ea?!?! :| pff..e frumos..waw..model viu..si?mai departe?ce se intampla? :D

Iata ce se mai intampla...

                                36. Din nou acasă

      După ce-l sună pe Jack, amândoi vorbind cât mai mult unul cu altul, ea spunându-i că regretă că nu e şi el lângă ea, se culcă adormind. A doua zi, se trezi prima, îşi făcu toaleta de dimineaţă şi se duse spre atelier.
      Intră în atelier, începând să-şi ordoneze uneltele şi să măsoare piatra pe care urma să lucreze. Acolo o găsi Aisha.
   ─ Ce faceţi ?
   ─ Aşa fac tot timpul până să mă apuc de treabă.
   ─ Aţi mâncat ceva ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci, v-am adus eu. Sper să vă placă
      Anna servi de pe tava aceea plină cu diverse bunătăţi numai ce i se părea a fi comestibil. Nu ştia nimic despre mâncărurile tradiţionale indiene şi nu vroia să rişte o intoxicaţie. După masă, veni şi Kajal, modelul ei.
      Cele două se apucară de treabă. Anna o întrebă în ce poziţie vrea să fie sculptată şi Kajal îi arătă. Cu puţine indicaţii din partea Annei, lucrarea începu. Cele două vorbeau împărtăşindu-şi una alteia impresii despre ţara lor. La început, Annei i se păruse că va fi dificil s-o sculpteze pe Kajal, dar lucrarea mergea destul de repede, ca şi când sculptura s-ar fi finisat singură. Kajal se ţinuse de promisiune şi-i dăduse Annei un om de încredere, cu ajutorul căruia vizitase foarte multe obiective turistice importante ale Indiei. Ba chiar fusese într-un bazar indian, de unde-şi cumpărase fel de fel de nimicuri.
      În cele din urmă, după vreo două săptămâni, lucrarea Annei era finisată şi predată posesorului, iar Rajah o conduse la Bombay, de unde ea urma să se urce în avionul care ducea spre New York. În avion urcau fel de fel de indivizi. Anna îşi luă rămas-bun de la Rajah şi se urcă în avion, ocupându-şi locul. Lângă ea nu se mai aşeză nimeni.
      Avionul decolă spre ruta binecunoscută şi Anna se relaxa în scaunul său, aţipind. Dormi liniştită până ce auzi vocea căpitanului care anunţa apropierea de aeroportul New Yorkez. Abia aştepta să-l vadă pe Jack. Coborî din avion şi pătrunse în sala cea mare a aeroportului. Acolo, ceilalţi pasageri erau întâmpinaţi care mai de care de către rude sau prieteni. Îşi aminti cum o aşteptaseră soţii Doneck în aeroport, când ea se dusese de un Crăciun la ei şi zâmbi, căci atunci îl întâlnise prima oară pe Jack. În timp ce se gândea, observă pe cineva care vine spre ea cu un buchet imens de trandafiri albi. Din spatele buchetului se ivi capul lui Jack.
   ─ Bine ai venit acasă, draga mea soţie !
   ─ Jack !
   ─ Mi-a fost dor de tine, zise el dându-i buchetul şi sărutând-o.
   ─ Şi mie de tine !
   ─ Ai venit schimbată. Sper că indienii ăia nu te-au schimbat prea mult, glumi el.
   ─ Nu, deloc. Am venit doar cu aer indian. În rest, sunt aceeaşi !
      Cei doi ajunseră la maşina lui Jack, iar el îi deschise ca ea să urce înăuntru. Ajunsese acasă într-o zi de vineri, iar el îi spusese că-şi luase liber. Când amândoi ajunseră acasă, Anna îi arătă lui Jack cât de dor îi fusese de el. În week-end, Anna îi povesti lui Jack despre India, iar el îi povesti ce mai făcuse acasă. Amândoi stătuseră mai mult în casă, preferând să stea în dormitorul lor, decât să undeva.

               36. Jack face un plan, ce dă greş


      Anna se sculă a doua zi şi după obişnuita toaletă de dimineaţă, ea se duse spre atelierul unde avea să lucreze. Îşi aranjă uneltele pe care le va folosi la îndemână şi apoi începu să studieze bucata de piatră ce urma să fie terenul ei de lucru. Aşa o găsi Kajal, modelul ei.
   ─ Bună dimineaţa ! o salută aceasta
   ─ Bună dimineaţa ! răspunse ea
   ─ Ai mâncat ceva ?
   ─ Nu.
   ─ Am adus eu ceva de mâncare.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Sper să ne înţelegem bine.
   ─ Şi eu. Cum doreşti să fii sculptată ?
   ─ Mai întâi mâncăm şi pe urmă stabilim.
   ─ Bine.
      Cele două mâncară în linişte, apoi, aşa cum îi promisese, Kajal îi explică Annei cum doreşte să fie sculptată. Ea înţelesese şi îi alese lui Kajal o poziţie cât mai comodă, apoi se apucă de lucru.
      În timp ce Anna muncea la sculptura ei în India, în America, Jack vroia să-i facă Annei o surpriză ca o glumă. Trebuia să fie cea mai ingenioasă glumă a lui. Îşi aminti de prietenul lui Caleb, care era un mare magnat al lumii interlope şi-i dădu un telefon.
   ─ Aici Caleb. Cine întreabă despre mine şi ştie acest număr de telefon ? întrebă el pe arabă.
   ─ Te strâng de gât dacă mai vorbeşti în arabă, că eşti american get-beget, răspunse Jack.
   ─ Jack, amice, ce plăcere.
   ─ Vreau să ne întâlnim la Terasa Colonadelor.
   ─ De ce ?
   ─ Îţi zic acolo !
   ─ Bine. Vin peste 20 de minute, e bine aşa ?
   ─ Da.
      După 20 de minute, cei doi amici erau la o masa de la terasă, cu o cafea în faţa lor, discutând
   ─ Jack, nu ne-am mai auzit de mult timp. Ce s-a întâmplat cu tine ?
   ─ Să spunem că o mulţime de lucruri, iar din această mulţime, tu trebuie să ştii că m-am însurat !
   ─ Ia ute la el ! Burlacul convins s-a însurat ! Ha, ha, ha ! râse el cu poftă.
   ─ Să mă anunţi şi pe mine când nu te mai porţi ca un copil mai mare !
   ─ Jack, nu mai fii atât de serios, că îmi dai fiori !
   ─ Vreau să mă ajuţi la ceva, ce zici ?
   ─ Dacă pot, cu cea mai mare plăcere.
   ─ Uite cum stă treaba : soţia mea este plecată în India. Este sculptoriţă şi a primit o comandă acolo. Ştiu că tu te mai duci în vizită la fratele tău care locuieşte în Ankara, Turcia.
   ─ Aşa şi ?
   ─ Vreau ca tu şi fratele tău să mă ajutaţi să-i ofer soţiei mele o experienţă inedită, ce zici ?
   ─ Spune despre ce e vorba şi să văd...
      Timp de mai bine de-o oră, Jack îi spuse lui Caleb planul său.
   ─ Ce ? sări acesta ca ars. Vrei s-o duc pe soţia ta în Ankara, la fratele meu pe motiv că vrea o sculptură, apoi să-i spun că va locui în harem şi că va trebui să primească vizita şefului meu, iar şeful să fii tu ? Ai luat-o razna ?!
   ─ Te rog...
   ─ Soţia ta te va „ucide” !
   ─ Fii serios !
   ─ Of... Nu-ţi pot refuza hatârul. Lasă-mă să văd ce pot face.
   ─ Bine.
      Anna terminase sculptura lui Kajal după o săptămână, iar Rajah fusese atât de încântat de munca Annei, că se hotărî să dea o petrecere, înainte de plecarea Annei acasă. Anna nu putuse să refuze să nu participe şi ea la acea petrecere şi veni ziua ceremoniei. Kajal o ajutase pe Anna să-şi aleagă o costumaţie tipic indiană şi amândouă merseră la petrecere. Jack, împreună cu amicul lui Caleb erau şi ei la petrecere. Se nimerea ca Rajah să-l cunoască foarte bine pe Caleb şi acesta spusese că va veni însoţit de soţia lui şi de un bun amic.    
      Când Anna şi Kajal intraseră în sala unde se ţinea petrecerea, Jack fusese uimit cât de bine arăta soţia lui în rochia indiană şi cum se schimbase de mult. Era mai frumoasă decât îşi amintea el sau dragostea lui pentru ea îl făcea s-o vadă aşa. Urmând planul pus la cale cu Jack în cele mai mici detalii, Caleb se apropie de Anna.
   ─ Felicitări. Am înţeles că dumneavoastră sunteţi autoarea statuii pe care toţi o admirăm.
   ─ Mulţumesc. Vă cunosc cumva ?
   ─ Nu, deloc. Sunt în vizită aici. Mă numesc Caleb, iar el este fratele meu Talib. Doreşte să facă o comadă de o sculptură.
   ─ Pe cine doriţi să sculptez ?
   ─ Nu vorbeşte engleza. E din Ankara, Turcia.
   ─ Nu am ştiut.
   ─ Vrea să veniţi du dânsul în Ankara pentru a putea să vă arate pe cine să sculptaţi. De fapt, povestea este mai complicată.
   ─ Vă rog să-mi spuneţi povestea mai întâi.
      Caleb îi spuse o poveste ce făcea parte din „scenariu’.
   ─ Adică fratele dumneavoastră are un Harem şi vrea ca din haremul pe care-l are să-şi aleagă o soţie, dar aceasta trebuie să fie cea mai frumoasă cadână de-acolo, iar eu trebuie să aleg una, s-o sculptez şi apoi să-i prezint sculptura şi dacă-i va plăcea, o va alege pe cea care am sculptat-o de soţie pe lângă cele pe care le are deja ?
   ─ Da, aţi înţeles bine.
      Anna se ridică de jos şi zise :
   ─ Îmi pare rău, dar am stat suficient de mult în India. În plus, am destui bani şi trebuie să întorc acasă la soţul meu, în America. Deci, mă văd nevoită să refuz oferta.
   ─ Fratele meu plăteşte bine.
   ─ Poate să plătească şi în aur. Nu mă interesează. Acum, vă rog să mă scuzaţi !
      Anna se duse lângă Kajal, povestidu-i propunerea ce i se făuse. Se împrietenise cu aceasta şi-şi povesteau una alteia multe lucruri.
   ─ Şi ce ai făut ?
   ─ Am refuzat. Doar ţi-am spus că vreau să mă întorc acasă.
      Cei doi bărbaţi plecară din acea sală într-un colţ mai ferit şi Jack îşi dădu masca jos. Anna, care fusese intrigată de culoarea ochilor celui pe care Caleb i-l prezentase drept fratele lui - i se păruse că recunoaşte acei ochi şi nu ştia de ce - îi urmărise pe cei doi şi stătea într-o poziţie din care îi vedea foarte bine pe-amândoi şi-i auzea.
   ─ Ţi-am spus că n-o să meargă, Jack, îl auzi ea pe Caleb.
   ─ Mda, am subestimat spiritul critic al soţiei mele.
   ─ Poate ai uitat că nu cade aşa uşor în capcană !
   ─ Nu chiar ! A început să fie mai vigilentă de la o întâmplare mai veche !
   ─ De acord cu tine, dar trebuie să recunoşti că aţi duce propria soţie în Ankara, pentru a-i oferi nişte nopţi de vis, sub pretexul unei asemenea minciuni, nu putea să ţină. Să presupunem că ar fi acceptat şi ar fi venit... Conform planului tău, eu trebuia să-i spun că tu, care te dai drept fratele meu, îi vei face o vizită noaptea. Nu crezi că ar fi refuzat din start ? După câte mi-ai povestit, Anna este foarte fidelă.
   ─ Da, aşa este. Nu ar face nimic care să întunece fericirea noastră.
      În timp ce Jack spunea aceste vorbe, Anna deja era în spatele lui. Venise pe nesimţite acolo şi-i făcuse semn lui Caleb, că dacă trădează prezenţa ei acolo, va suporta consecinţele. Acesta nu-i trădase prin nimic prezenţa. Jack nu terminase bine de spus propoziţia când auzi o voce din spatele său :
   ─ Deci, scumpa Anna nu face nimic care să întunece fericirea ! Poate fericirea ta, zise ea pe un ton dur
      Jack o recunoscu. Vocea soţiei sale era dură şi rece. Se întoarse cu faţa spre ea şi se trezi cu o palmă peste obraz de toată frumuseţea.
   ─ Dacă aşa apreciezi tu dragostea, înseamnă că nu te-am cunoscut în realitate sau nu eşti chiar persoana care pretindeai că eşti ! Ţine-ţi verigheta amărâtă, îi aruncă ea în faţă verigheta. Am să vorbesc cu un avocat să se ocupe de actele de divorţ. Presupun că ai făcut vreun pariu că te însoi cu mine şi ai reuşit ! Mi-e scârbă de tine ! Nu vreau să mai ştiu că exişti !
      Anna se întoarse şi plecă.
   ─ Anna, n-am făcut niciun pariu că mă voi însura cu tine ! strigă el după ea. Eu chiar te iubesc.
      Anna se întoarse cu faţa spre el. Avea un chip rece şi o privire tăioasă.
   ─ Asta să i-o spui altei blonde mai fără cap decât mine ! Eu nu te cred !
      După ce spuse asta, Anna pătrunse în camera prietenei sale şi îi spuse lui Kajal întâmplarea printre lacrimi. Rajah, care fusese lângă ele, îi spuse Annei că dacă vrea să meargă până la capăt cu divorţul, îi va găsi un avocat bun şi va face totul ca s-o susţină în America. Anna îi mulţumi, spunându-i că vrea doar un avocat deştept, care să facă în aşa fel, încât să-i obţină divorţul şi să-i aducă hârtiile care aveau să conţină sentinţa de divorţ, iar Rajah îi promise că aşa va face.

N-am mai pus nimic de ceva vreme !

                               37. Schimbări

      Anna plecă din India chiar a doua zi şi se întoarse la New York. Se duse la vechiul ei apartament. Noroc că nu-l vânduse. Intră înăuntru şi după un duş lung şi o cină mai mult frugală, Anna adormi. A doua zi, se duse la casa unde stătuse cu Jack.
   „Ce interesant ! îşi zise ea. Acum patru luni mă căsătoream, iar acum divorţez ! Parcă aş fi actriţă. Numai actorii se căsătoresc şi se despart aşa de  repede ! Trebuie să fac ceva cu viaţa mea !”
      Ajunsă la casa ei cu Jack, sună la uşă. Îi răspunse chiar el.
   ─ Am venit să-mi iua lucrurile ! zise ea la fel de rece cum se purtase în India.
   ─ Intră, o pofti el.
      Ea se duse spre dormitorul lor şi începu să-şi facă bagajul
   ─ Anna...începu el.
   ─ Nici să nu îndrăzneşti să scoţi vreo vorbă ! Sunt aici să-mi recuperez lucrurile. Atât şi nimic mai mult ! Nu o să iau nimic altceva decât ceea ce-mi aparţine ! Dacă vrei, poţi să şi verifici !
   ─ Poţi lua tot ce vrei. Nu o să te verific.
      Anna îşi luă lucrurile şi apoi ieşi din cameră. El o prinse de mână.
   ─ Nu putem să uităm prostia mea ?
   ─ Îmi pare rău, eu nu sunt aşa. M-ai rănit şi nu pot uita asta. Adio, domnule Austen, spuse ea desprinzându-se din strânsoare şi ieşind pe uşă. Ajunse din nou la apartamentul său şi îşi dădu frâu liber lacrimilor. Plânse o vreme, apoi se linişti, amintindu-şi se Cassandra, ghicitoarea la care o dusese Kate. Se schimbă de haine şi se duse să vadă dacă îşi mai are cabinetul acolo. Din fericire cabinetul ei era tot acolo, iar secretara nu mai era cea pe care Anna o ştia. Se apropie de biroul acesteia.
   ─ Bună ziua, zise ea.
   ─ Bună ziua. Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Doamna Cassandra mai dă consultaţii ?
   ─ De ce n-ar mai da ?
   ─ Vreau să-mi fac şi eu o programare la dânsa.
      În timp ce secretara se pregătea să caute agenda de programări, Cassandra tocmai ieşea din biroul ei. Deşi trecuse atâta vreme de când Anna fusese împreună cu prietena ei Kate la ea, Cassie, cum era alintată de cunoscuţii săi, o recunoscu pe dată.
   ─ Anna ! excalmă ea.
   ─ Bună ziua, d-nă.
   ─ Mai repede bună seara, zise ea. Ce-i cu tine aici ?
   ─ Am venit să-mi fac o programare.
      Cassandra se uită cu atenţie la ea.
   ─ Anna, tu nu eşti aici ca să-ţi citesc viitorul ! Adelle ?
   ─ Da, doamnă ?
   ─ Văd că în sală nu este nimeni. Cine vine după Anna, reprogramează-l. Nu mai primesc pe nimeni ! Anna, hai să intrăm !
   ─ Mulţumesc.
      Cele două intrară în camera lui Cassie. Nu se schimbase nimic acolo şi Anna vroia să se aşeze la masă.   
   ─ Nu aici. Hai dincolo !
   ─ Dincolo ?
   ─ Da.
      Cassandra o invită pe Anna într-o altă cameră, care era ordonată ca un fel de birou. O pofti să se aşeze pe o canapea şi se scuză, deoarece vroia să-şi schimbe îmbrăcămintea. Anna se aşeză jos şi o aşteptă. Când se întoarse, Cassandra dispăruse. Femeia ce intrase nu avea nimic în comun cu îmbrăcămintea viu-colorată a Cassandrei, cu machiajul stident şi alte accesorii. Era o femeie matură, cu păr lung negru şi ochi căprui.
   ─ Gata, zise ea.
      Anna o privi uimită.
   ─ Ştiu. Par altă persoană nu ?
   ─ Da.
   ─ Numele meu real este Grace Moore. Cassandra sunt acolo în camera aceea. Am descoperit din întâmplare tarotul, deşi mărturisesc că nu mă pricep deloc la datul în cărţi. Sunt psiholog, dar ca psiholog poţi supravieţui mai greu aici şi deja există o mare reţea de psihologi, aşa că am ales calea asta : să fiu o ghicitoare. Pentru asta îmi trebuiau haine, un nume şi nişte cărţi de tarot, ca să dea o notă de autenticitate. Mi-au plăcut foarte mult cărţile care vorbeau despre zei, legende şi alte lucruri fantastice. Citind mitologia greacă, m-a fascinat numele de Cassandra, acel tip de profet care nu era crezut, dar profeţiile lui se împlineau cu precizia unui cuţit. Nişte haine viu colorate mi-au atras atenţia, locul unde-mi am cabinetul era ideal, mi-am cumpărat nişte cărţi şi aşa s-a „născut” Cassandra.
   ─ Dar de unde şi până unde „profeţii” ?
   ─ Mai întâi, am şedinţe cu oamenii care vin la mine ca la o renumită ghicitoare, despre cine sunt ei, ce-i aduce la mine şi înregistrez totul pe un reportofon, apoi vin aici şi analizez cele spuse de ei. Concluziile le trag în faţa lui, punându-l să amestece cărţile de tarot. De cele mai multe ori nu dau greş şi lumea vine să-mi mulţumească în cele mai diferite moduri. Dacă aş fi fost psiholog, aş fi fost târât şi în procese, dar aşa...
   ─ Înţeleg... Dar cu mine...
   ─ Nu ştiu ce s-a întâmplat. Păream că te cunosc de când lumea şi am zis acele lucruri la instinct. Parcă eram în transă când ţi-am zis acele cuvnte. Nu mi s-a mai întâmplat.
   ─ Ciudat.
   ─ Să revenim la tine ! Ce ai păţit ?
   ─ Acum eşti Grace sau Cassandra ?
   ─ Sunt Grace.
      Anna se apucă să-i povestească ceea ce i se întâmplase  amintindu-i lui Grace că spusele ei se adeveriseră în mare măsură. Îi mai zise şi de întâmplarea din India, iar Grace se întristă.
   ─ Trebuie să faci o schimbare, zise ea.
   ─ Asta şi intenţionez.
   ─ Dar schimbarea trebuie să înceapă de la tine. Uite, simt nevoia de a te ajuta. Am 45 de ani şi nu sunt căsătorită. Am concepţii cât se poate de aiurite despre căsătorie, aşa că nu cred că voi ajunge să mă mărit. Pot să te tund puţin, lăsându-ţi părul trei-sferturi şi să te vopsesc la el, pentru a ţi-l închide la culoare. Pot să-ţi fac rost şi de un un apartament la Los Angeles. Dacă vrei, poţi începe schimbarea chiar de azi !
   ─ Sigur că da, dar nu-mi pot schimba şi numele. Îmi place numele meu de Anna Andersen.
   ─ Nu îl vei schimba. Vom tăia „en-ul” şi va deveni Anders. E un nume cu rezonanţă engleză. Asta tot eu ţi-o pot rezolva după ce primeşti sentinţa de divorţ.
   ─ Bine. Aşa să fie !
      Şi aşa a fost... În seara aceea, Annei i se tunsese părul, el rămânând doar până la umeri, fusese vopsit cu puţin maro, ceea ce îl făcea să pară blond-şaten, o combinaţie ciudată de altfel şi Anna rămase la New York până ce se dădu sentinţa de divorţ, pe care avocatul angajat de Rajah pentru ea, o obţinuse extrem de repede. După ce primise sentinţa, Anna, cu ajutorul lui Grace plecă spre Los Angeles, unde urma să-şi înceapă o nouă viaţă. Împlinise de-abia 31 de ani. Avea o viaţă întreagă în faţa ochilor !...

                        38. Mică istorioară a Los Angeles-ului

      Anna îşi strânse toate lucrurile, lăsă în grija lui Grace apartamentul ei pentru a fi vândut şi de la autogara din New York, luă autobuzul numit Ogarul Cenuşiu şi plecă spre Los Angeles. În autobuz află că acesta avea o rută bine stabilită şi că va ajunge în autogara Los Angeles, nu înainte de a li se face o prezentare a oraşului de către şofer sau un ghid ce se va urca într-un anumit punct în autobuz şi de a intra o bucată de drum pe celebra Autostradă 66. Abia aştepta partea cu prezentarea oraşului, dar era conştientă că va ajunge peste câteva zile de mers continuu la Los Angeles.
      Îşi ocupă locul de la fereastră în autobuz şi aşteptă să urce toată lumea pentru ca să plece. Lângă ea nu mai stătea nimeni şi era foarte mulţumită de această situaţie, căci nu avea chef de conversaţii. În sfârşit, peste un sfert de oră autobuzul se puse în mişcare. Privea cu tristelădirile înalte ale New York-ului, ce fusese atâţia ani casa ei. Nu le spusese nimic soţilor Doneck, de teamă să nu-i întristeze. Era singură din nou, îndreptându-se spre o nouă viaţă.
      I se părea ciudat că doarme într-un autobuz şi că mănâncă doar când acesta se oprea pentru benzină sau pentru a-şi relaxa picioarele călătorii. Zilele treceau rostogolindu-se una după alta. Apusurile şi răsăriturile de soare le văzuse din autobuz, în cele mai diverse locuri. Fiecare apus şi răsărit văzut din autobuz avea ceva unic pentru că se nimerea să fie mereu în alt loc. În cele din urmă, la o nouă oprire a autobuzului, se urcă o doamnă între două vârste şi îi anunţă că aceea este ultima oprire, căci urmau să intre pe autostradă şi ea le va fi ghidul ce le va vorbi despre Los Angeles.
      Toată lumea mâncă şi-şi făcu provizii, după care autobuzul se puse din nou în mişcare. Anna era suficient de odihnită şi abia aştepta istoria oraşului. Aşa cum anunţase ghidul lor, povestea nu se lăsă prea mult aşteptată.
   ─ Bună ziua, se auzi o voce în microfon. Eu o să fiu ghidul vostru azi. Poate că unii dintre dumneavoastră aţi mai auzit istoria, iar alţii nu. Pe cei care au mai auzit istoria şi nu vor să o mai audă încă o dată îi sfătuiesc să-şi găsească altă activitate. Momentan, suntem pe Autostrada 66. Curând, o să vedem şi Oceanul Pacific, după care vom face un ocol pentru a intra în Los Angeles.
      Pentru cei care nu ştiu istoria oraşului, pot să vă spun că el mai este numit şi „The City of Angels" (Oraşul Îngerilor) şi este cel mai mare oraş din statul California şi al doilea ca mărime a populaţiei din Statele Unite, fiind întrecut doar de New York City. În 1781 spaniolii au întemeiat un oraş în zona vesticã a Statelor Unite, pe nume El Pueblo de Nuestra Senora Reina de los Angeles. Dominaţia spaniolă a încetat în 1821, însă Statele Unite au preluat controlul oraşului 30 de ani mai târziu. Apariţia căilor ferate, precum şi celebra "Goană după aur" a adus în aceste ţinuturi foarte mulţi emigranţi. Stabilirea, după 1913, aici a marilor studiouri cinematrografice are efectul unei explozii a afacerilor, cea ce a adus acestui oraş numele de Ţara Făgăduinţei.
       Oraşul este denumit familiar L.A. de către locuitorii săi şi are o climă sub-tropicală extrem de blândă. Extinderea enormă a zonei urbane a fãcut din el oraşul cu cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Economia oraşului se bazează pe o diversificare foarte mare a industriei. Los Angeles a fost încorporat ca municipalitate în ziua de 4 aprilie 1850 — doar cinci luni înaintea acceptării Californiei ca cel de-al treizeci şi unulea stat al Uniunii, la 9 septembrie 1850. El este capitala comitatului omonim, Los Angeles County; este unul dintre cele mai importante centre culturale, ştiinţifice, educaţionale, tehnologice şi comerciale ale lumii. A fost gazda a două ediţii a Jocurilor Olimpice, în 1932 şi 1984.
        Aici sunt găzduite numeroase instituţii de renume mondial într-o multitudine de domenii profesionale şi culturale. În mod special, oraşul este liderul mondial al producerii şi difuzării mijloacelor de divertisment accesibile tuturora, filme, programe de televiziune şi înregistrări de muzică şi este unul dintre cele mai cosmopolitane locuri ale lumii. Oameni de pretutindeni au fost constant atraşi de calitatea sa de oraş deosebit, vremea sa extrem de blândă, poziţionarea sa de-a lungul a ceea ce se numeşte geografic Pacific Rim Gateway, stilul de viaţă vibrant, energia ce pare a se degaja de pretutindeni şi de speranţa realizării Visului american (American Dream).
        Aici se încheie şi prezentarea mea, pentru că mai avem puţin şi intrăm în autogare L.A. Sper să vă împliniţi visul în acest mare oraş !
      Anna fusese pur şi simplu fascinată de ceea ce auzise şi coborî din autobuz. Îşi luă bagajele şi se duse să facă rost de un taximetru sau Golden Cab, cum erau numite acolo, pentru a putea să ajungă la un hotel. Hotărâse că se va duce la hotel, în ciuda faptului că nu avea rezervare. Cu bagajele după ea, Anna abia reuşi să facă rost de un taximetru. Îl rugă s-o ducă la cel mai apropiat hotel. Ajunse la hotel, îşi plăti taxiul şi apoi pătrunse în holul acestuia. Remarcă bunul gust al hotelului, care era încărcat de obiecte luxoase ce denotau opulenţă, dar şi de altfel de obiecte, ce aduceau un aer de onest, onorabil. Parcă opulenţa, modernul, luxul se îmbina armonios cu vechiul, onestul, modestul. Era o combinaţie de mobilier şi de culori cum numai prin Caraibe văzuse.
      Se îndreptă spre recepţie. Acolo erau mai mulţi funcţionari. Unii erau ocupaţi alţii liberi. Se îndreptă spre un funcţionar liber şi zise :
   ─ Bună ziua.
   ─ Bună ziua.
   ─ Vin din New York şi aş dori să ştiu dacă aveţi o cameră liberă.
   ─ Aveţi programare ?
   ─ Nu.
   ─ Din păcate, fără programare în prealabil este mai greu să facem rost de o cameră liberă, dar să încerc. Aştepteţi puţin pe acele fotolii comode. Vă anunţ eu dacă am găsit ceva.
   ─ Mulţumesc.
      Anna nu era îmbrăcată în ceva foarte elegant şi funcţionarul credea că este cineva care îşi bate joc de el, că nu are bani şi vine la un hotel cu pretenţii ca să ceară o cameră, aşa că se duse la şeful lui de tură pentru a-l întreba ce să facă. Ceea ce nici funcţionarul nu ştia, nici Anna era că şeful de tură a celor de la recepţie, nu era un simplu şef, el fiind managerul hotelului şi culmea coincidenţei era unul din cei trei fii ai lui Kirk Maxwell. Pe managerul hotelului îl chema Michel Maxwell şi aflase multe despre Anna Andersen de la tătăl său. Michel ţinea permanent legătura cu tatăl său şi era bucuros să ştie că nu mai este singur în atelier. Primise şi o fotografie de-a Annei. Funcţionarul se duse la şeful lui şi-i explică situaţia. Acesta îl rugase să-i indice persoana în cauză şi funcţionarul îi indică.
   ─ Cheam-o aici !
   ─ Domişoară, o strigă el pe Anna.
      Anna înţelese că pe ea o strigă şi se apropie.
   ─ Bună ziua, zise Michel. Am înţeles că doriţi o cameră.
   ─ Da, dar nu am programare. Vin din New York şi doresc o cameră până mă acomodez cu Los Angeles-ul şi-mi găsesc un apartament. Mă numesc Anna Anderse...
   ─ Anna Andersen, devenită Anders. Ştiu.
      Anna făcu nişte ochi mari.
   ─ Michael Maxwell ! se recomandă el.
   ─ Unul dintre cei trei băieţi ai lui Kirk ? întrebă ea
   ─ Da.
   ─ Incredibil !
   ─ Ce fel de cameră doreşti ?
   ─ Una în care să mă simt comod.
   ─ Atunci nu avem camere aici, dar poţi sta la mine acasă, în Beverly Hills. Soţia mea va fi încântată să te cunoască ! Ce zici ?
   ─ Este o ofertă destul de generoasă, dar...
   ─ Nici să nu te gândeşti să mă refuzi ! Kirk o să fie tare bucuros să te ştie undeva în siguranţă.
   ─ Bine. Atunci, accept !

                                        39. Întâmplări în L.A.

      Însoţită de către Michel, Anna ajunse în selectul cartier Beverly Hills. Mergeau amândoi cu maşina lui Mike, cum îi spusese el să-i spună. El, ştiind-o pe ea psionată de tot ceea ce era nou îi spunea despre câteo casă celebră ce aparţinuse o perioadă vreunei vedete Hollywood-iene, iar ea-l asculta fascinată de cele ce le afla. În cele din urmă, ajunseseră la casa lui. Era o căsuţă destul de mare şi spaţioasă. Acolo nu erau garduri, ci doar peluze de gazon, ce erau mereu îngrijite cu atenţie, straturi de flori acolo unde unii vroiseră şi nişte culoare pe lângă verdele monoton şi alei pietruite care duceau spre uşa casei. Mai erau şi excepţii acolo unde se aflau domenii existau şi garduri ce înconjurau casele.
      Coborâră amândoi din maşină, după ce Mike o parcase în zona unde stătea aceasta de obicei şi o invită înăuntru. Holul de intrare al casei era spaţios şi primitor. Anna îşi lăsă bagajele acolo şi se duse după Mike în sufrageria casei. O cameră spaţioasă, cu o fereastră mare ce dădea spre o verandă şi o curte interioară era sufrageria. Acolo erau o masă de 12 persoane, fotolii şi un televizor. Nu era încărcată de mobilă, iar decoraţiunile nu erau ceva ieşit din comun. El o invită să ia loc, deschise o parte a geamului, ce era uşă glisantă şi o strigă pe soţia lui.
      În încăpere veni o femeie mignonă, cu păr lung negru şi ochi albaştrii.
   ─ Marry, ea este Anna Andersen, cea despre care ţi-am mai vorbit eu.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Marry, soţia lui Mike.
   ─ Şi mie îmi pare bine.
   ─ Am invitat-o pe Anna să stea la noi, pentru că la hotel nu cred că s-ar fi simţit bine singură.
   ─ Ce bine ai făcut. Să nu uiţi să-l suni pe tata să-i spui că Anna e la noi.
   ─ Chiar acum mă duc. Doamnelor, zise el ridicându-se, vă las una în compania celeilalte !
      Mike plecă să-l sune pe Kirk, iar Merry purta o conversaţie amicală cu Anna. Peste câteva minute, în timp ce Mike mai vorbea încă la telefon, iar Anna-i povestea lui Marry despre unele din statuile ei, se auziră în holul casei nişte voci masculine.
   ─ Începe „teroarea”, zise Marry, glumind cu Anna.
   ─ Teroarea ?
   ─ Au venit băieţii noştrii acasă. Unul, cel mic este la elementară, iar cel mare este la colegiu.
   ─ Ah ! Şi de ce „teroare” ?
   ─ O să vezi imediat.
      În sufragerie pătrunseră un puşti cam la vreo 11-13 ani, cu păr negru şi ochi verzi şi unul la vreo 17-19 ani şaten cu ochi căprui.
   ─ Bună, mamă, salută cel mare.
   ─ Mami, fratele meu mi-a luat azi walkmanul la care ascultam muzică şi nu vrea să mi-l dea înapoi.
   ─ Ce-ţi spuneam eu acum câteva minute, Anna ? Teroare !
      Anna râse cu poftă, căci îşi dăduse seama că „teroare” se referea la copilăriile celor doi. Cei doi deveniseră conştienţi că mama lor nu era singură în sufragerie. Cel mare o observă pe Anna.
   ─ Bună, zise el ! Eu sunt Danny. Îmi pare bine că te cunosc.
   ─ Şi mie. Eu sunt Anna, zise ea.
   ─ Iar eu sunt Sam.
   ─ Frumoasă prezentare !
   ─ Mami, îi spui să-mi dea walkmanul înapoi ?
   ─ Nu de faţă cu musafirii.
   ─ Nu mă considera un musafir, Marry. Apropo, Sam.
   ─ Da ?
   ─ De ce ţi-a luat walkmanul fratele tău ?
   ─ Nu i l-am luat. Când m-am dus să-l iau de la şcoală să venim amândoi acasă, unul din profesori mi l-a dat, spunându-mi că fratele meu ascultă muzică în timpul orelor. De atunci e la mine.
   ─ Pot să-l văd şi eu ?
   ─ Sigur.
      Danny scoase walkmanul lui Sam şi i-l întinse Annei.
   ─ Sam a mai făcut probleme ca asta ? o întrebă ea pe Marry.
   ─ Da. Mai mereu face.
   ─ Şi la învăţătură cum e ?
   ─ Trebuie să-şi îndrepte două note la două materii şi văd că el ascultă muzică.
   ─ Aha. Atunci, acest aparat drăguţ va rămâne la mine, până când Danny îmi spune că te-au lăudat profesorii şi că ţi-ai îndreptat noatele. Atunci mai negociem. Până atunci, o să mă bucur de el.
      Sam era vădit dezamăgit. Anna era musafir. Nu putea s-o jicnească sau să-i spună să i-l dea. Plecă spre camera lui trist. Danny era uimit : fratele lui nici măcar nu vociferase. Se scuză şi se duse şi el în camera lui.
   ─ Incredibil. Cum ai reuşit ?
   ─ Nu ştiu. Pur şi simplu mi-a venit ideea pe loc.
      Mike se întoarse şi le informă pe cele două ce vorbise cu Kirk şi cu fratele lui din New York. Alfă şi de isprava copiilor lui şi de gestul Annei şi răse.
   ─ Deci i-ai zis că poate negocia pentru aparatul ăla dacă îşi îndreaptă notele.
   ─ Da.
   ─ Ce poantă bună. Ai de gând să te ţii de promisiune ?
   ─ Da. Sunt curioasă să văd ce se întâmplă şi care va fi reacţia lui.
   ─ Trebuie să te avertizez, că dacă vrea să-şi recupereze aparatul, nu trebuie neapărat să-şi mărească notele. Va găsi el un profesor singur şi prezentabil, pe care să-l aducă acasă şi să-ţi facă legătura cu el. Crede-mă, e expert în aşa ceva.
      Anna îl privi uimită.
   ─ Şi i-a mers ?
   ─ Până acum ? Mai mereu !
   ─ Oau ! Ce mentalităţi ciudate.
   ─ Va trebui să te obişnuieşti cu stilul libertin al L.A.-ului !
   ─ Da, bănuiesc că da. La ce mă pot aştepta de la L.A. ?
   ─ La orice !
   ─ Mamă doamne !
   ─ Acum, hai să-ţi arăt camera, să te odihneşti. Draga mea, azi sunt în tura de noapte.
   ─ Să ai grijă. Sper că te odihneşti după masă.
   ─ O să trag un pui de somn.
   ─ Anna, te aştept la masă. Mâncăm cu toţii. Consideră-te parte din familie !
   ─ Mulţumesc. Am să vin.
      Anna îl urmă pe Mike, după ce-şi luă bagajul din holul casei şi ajunse în cea care urma să fie camera ei. Casa lui Mike avea un aer familiar pentru ea şi-l întrebă :
   ─ Te superi dacă stau mai multă vreme la tine ? Mă simpt foarte bine aici.
   ─ Stai cât timp doreşti. Nu ne incomodezi cu nimic.
      Anna îşi ordonă lucrurile în camera ei şi apoi se odihni. Era în Los Angeles. Nu se aşteptase că va da peste un băiat al lui Kirk tocmai acolo şi că va avea unde să stea. Spre seară coborî la masă şi mâncă împreună cu ceilalţi.

                          40. Schimbarea meseriei

      După câteva zile, timp în care se acomodase cu stilul vibrant al Los Angeles-ului, mersese împreună cu Marry prin diverse locuri, Anna simţi nevoia să facă ceva. În urma numeroaselor sculpturi pe care le realizase, ea strânsese o avere frumuşică. Nu ştia dacă în Los Angeles avea să aibă acelaşi succes ca în New York şi nu excludea posibilitatea de a-şi schimba meseria. Studiase numeroase cărţi, avea o diplomă în Arte Plastice şi un curs de pedagogie. Deci, ar fi putut să fie foarte bine profesor. Într-o zi obişnuită de cumpărături, ea luă un ziar de anunţuri şi când ajunse acasă, constată cu dezamăgire că în domeniul ei, sculptura, nu era nimic. În schimb erau foarte multe anunţuri prin care se căutau fete pentru show-room. Un anunţ de la Universitatea din Los Angeles îi atrăsese atenţia : se căutau profesori pe diverse specialităţi, deoarece mulţi dintre cei care fuseseră acolo şi predaseră se pensionaseră.
      Anna încercui anunţul şi-şi pregăti dosarul pentru a se duce şi ea la interviu. I se părea ciudat faptul că acolo nu se trimeteau întâi CV-uri şi apoi să se ţină interviul. Se programa direct un interviu pentru cei interesaţi. A doua zi, alegându-şi un deux-piece elegant, Anna se duse la universitate. Ajunse la aceasta cu ajutorul taximetrului comandat şi după ce-l achită, se uită la universitate : o clădire înaltă, impunătoare, cu nişte trepte uriaşe la intrare, colonade şi o mulţime de studenţi forfotind. Aceasta era imaginea pe care Anna o văzuse după ce se dădu jos. Trase aer în piept, îşi făcu un pic de curaj şi porni spre treptele universităţii. O tânără de vârstă apropiată cu a ei, se uita în toate colţurile, cu ziarul de anunţuri în mână. Probabil era o altă candidată. Anna se apropie de ea.
   ─ Bună ziua, salută ea.
   ─ Bună ziua.
   ─ Aţi venit pentru anunţ ? o întrebă indicând ziarul din mâna ei.
   ─ Da. Mă numesc Beatrice Lowell.
   ─ Eu sunt Anna Anders. Îmi pare bine. Şi eu am venit pentru anunţ. Ne îndreptăm spre intrare ?
   ─ Da. Ce bine că nu sunt singură, zise ea.
      Cele două îşi strânseră mâinile politicos şi se îndreptară spre scări pentru a le urca şi pentru a vedea încotro trebuie să se îndrepte pentru interviuri.
      Ajunseră în holul universităţii. Acolo, o mare de studenţi, care mai de care mai pestriţ îmbrăcaţi, cu walkmanuri şi căşti în ureche, mestecând gumă forfoteau de colo-colo. Anna şi Beatrice stătură mult timp pe loc,    uitându-se amândouă cu mirare la cât de libertină era viaţa acolo. Ajunseră se se întrebe chiar dacă erau într-adevăr la o universitate sau la un colegiu. În cele din urmă, un domn cărunt în cap, cu o voce autoritară, reuşi să-i risipească pe studenţi către sălile lor de curs. Cele două se apropiară de el.
   ─ Bună ziua, zise Anna.
   ─ Bună ziua, zise el.
   ─ Căutăm să ajungem aici, îi întinse ea ziarul cu anunţul încercuit.
   ─ Sunteţi pentru interviu ?
   ─ Da.
   ─ Urmaţi-mă.
      Cele două îl urmară pe personajul acela enigmatic.
   ─ Ştiţi de ce nu se primesc CV-uri ?
   ─ Nu, răspunseră ele la unison.
   ─ Universitatea noastră găzduieşte atât studenţi cât şi liceeni sau mai bine zis tineri care urmează un colegiu. Mulţi dintre ei aleg să rămână în continuare la noi, alţii pleacă la alte universităţi din L.A. Avem statut de universitate, dar avem şi campus şi colegiu. Nu primim CV-uri, pentru că nu acesta contează. Poate să fie unul bine alcătuit sau prost alcătuit. Pe noi nu ne interesează lucrul acesta, ci firea unei persoane. Avem o clasă mai dificilă de istorie-cultură-artă. Mulţi profesori au ieşit la pensie şi acum trebuie să-i înlocuim. Am dat un anunţ în cele mai căutate ziare şi ducem persoanele care vin pentru interviu în acea clasă. Interviul nu este unul obişnuit, ci unul cu elevii în faţă. El constă în cât de bine ştie o persoană, ce urmează să le predea să le capteze atenţia. Până acum s-au perindat foarte mulţi profesori şi aşa cum au venit, aşa au şi plecat. Puţini au reuşit să le capteze atenţia. Dintre cei puţini, mulţi au plecat spre alte universităţi din motive de plată, de apropiere de casă etc. Au rămas foarte puţini şi nu putem să ţinem anumite ore pentru că nu avem profesori. Ziua va fi una lugă. Sper că aveţi nervi de oţel şi veţi rezista.
   ─ La ce trebuie să ne aşteptăm ? întrebă Anna
   ─ La o clasă de elevi zăpăciţi, dar foarte buni la învăţătură. Mai întâi vom începe orele cu ajutorul unora dintre profesorii ce-i pot ţine în frâu şi le pot capta atenţia, apoi vom încerca să vedem din cei veniţi pentru interviu ce specialitate au şi dacă reuşeşte cineva să capteze atenţia. Aţi înţeles ?
   ─ Da, eu am înţeles, zise Anna.
      În cele din urmă, cele două ajunseră la sala unde era grupa de studenţi ce trebuia ţinută în frâu.
   ─ Domnelor, eu mă numesc Gregory Robertson şi sunt directorul acestei universităţi. Să intrăm înăuntru, unde mai sunt şi alţii.
      Anna şi Beatrice intrară în marea sală. O aulă impresionantă, pe jumătate plină şi o masă mare întinsă unde erau foarte multe persoane. Unele dintre ele erau cu acelaşi ziar în mână sau alt ziar unde mai apăruse anunţul. Altele nu erau cu nimic în mână. Anna simţi că va avea parte de o provocare cum nu mai avusese până atunci şi abia aştepta să vadă ce se va întâmpla. Directorul îi salută pe studenţi şi cele două se aşezară la masă. Anna se uită în sală şi văzu tineri de vârste diferite. Erau în ultimul an, urmând să plece la universitate sau să rămână să studieze în continuare acolo.
      Observă că directorul reuşi să facă linişte printre studenţi. Era curios de ce li se spunea studenţi, dar pentru că era o universitate, Anna se gândi că acela era motivul. În cele din urmă, urmări două expuneri de câte 10 minute a doi dintre profesori şi văzu că studenţii sunt foarte interesaţi. Apoi, directorul le vorbi despre alte propuneri de cursuri. Beatrice avea ca specialitate istoria, iar ceilalţi erau mai mult pentru cultură, limbi străine, literatură. Numai ea era la artă. Vociferările şi circul, începu în momentul în care directorul le spusese că se impune ca ei să facă şi cursuri de artă, pentru a-şi dezvolta creativitatea.
   ─ La ce ne trebuie cursuri de artă, domnule director ? întrebă unul
   ─ Chiar aşa, îl completă o studentă.
   ─ Avem muzica pe care o ascultăm la casetofonul nostru, zise un alt student.
   ─ Doar nu vreţi să aduceţi pe cineva care să ne pună să facem practică, zise un al patrulea.
   ─ Da... zise un al cincilea râzând. Arta de a poza drept model unui amărât de pictor sau altfel de artist, concluzionă  acesta dând drumul la casetofon.
      Anna se ridică de la locul ei, se duse spre casetofon, îl închise, scoase caseta din el şi se îndrepta spre catedră. Înainte de a se îndrepta să-şi reia locul, ea zise :
   ─ Dacă ai curajul să pozezi pentru un artist amărât, i se adresă ea celui de-al cincilea, care fusese ultimul ce vorbise, vei recupera această casetă foarte uşor. Ai două variante : caseta rămâne la mine până termin de spus ceea ce am de zis sau ţi-o dau după ce-mi pozezi ca model pentru o nouă sculptură. Dacă nu te jenezi să pozezi în pielea goală, te rog să vii să-ţi iei caseta ! termină ea ce avea de spus şi se aşeză la catedră.
      În sală se lăsase deodată liniştea. Nu li se întâmplase niciodată ca un posibil candidat în a le fii profesor să aibă atât de mult curaj. Anna se uită de jos la studenţi, care nu numai că lăsaseră baltă casetofonul, dar se duceau care mai de care la locul său.
   ─ Şi ce ne veţi preda ? avu curajul să întrebe unul dintre ei, spărgând liniştea.
   ─ După zgomotul pe care l-aţi făcut mai înainte, mă mai gândesc dacă să vă fiu profesor sau nu.
   ─ Sunteţi profă de artă ? mai îndrăzni un altul
   ─ Nu. Sunt sculptor de meserie şi pentru curiozitatea voastră, pentru ultima mea statuie am încasat un onorariu de 13 milioane de dolari !
   ─ Oau ! exclamară toţi
   ─ Şi e greu ce faceţi ? mai prinse curaj unul.
   ─ În principiu nu. Dar trebuie să găseşti materialul potrivit pe care să lucrezi. O piatră, oricât de banală ar fi, de orice culoare, când o alegi să sculptezi pe ea, aşa fără formă, trebuie să exprime ceva. Nu poţi să lucrezi pe o piatră inexpresivă.
   ─ Şi ce trebuie să exprime ?
   ─ Să luăm un exemplu : vreau să fac o statuie unei fete, colege de-a voastră. Nu pot alege o piatră care nu-mi „arată” că pot contura chipul acelei fete pe ea.
   ─ Şi cum alegeţi piatra ?
   ─ Asta se învaţă cu timpul. Mai întâi o să trebuiască să ştiţi tot felul de banalităţi fără rost despre pietre. Poate vă duceţi la un curs de arheologie, unde se vorbeşte mai des despre roci şi pietre. Dar chiar şi dacă nu vă duceţi la un curs de arheologie, dacă aveţi răbdare, inteligenţă şi puteţi să răbdaţi nişte cursuri de artă ţinute de către un amărât de artist, atunci poate o să vă descoperiţi talente mai multe decxt ascultarea muzicii la casetofon. În plus, la primirea şi atributele pe care mi le-aţi găsit, nu cred că vă pot fi profesor, zise ea aruncând caseta spre cel ce-o pusese în casetofon.
      Anna se ridică, vrând să plece.
   ─ Nu plecaţi, vă rugăm ! Cred că o să avem nişte ore foarte interesante cu dumeavoastră ! vociferară toţi
      Directorul era uimit : o necunoscută, făcuse ceea ce puţini profesori reuşeau. Nu o întrebase cum o cheamă, dar reuşise în mai puţin de 5 minute ceea ce reuşeau alţii în săptămâni, luni sau chiar ani. Culmea era că doar un singur profesor mai reuşise aceeaşi performanţă ca ea : Mark Bradley şi acela era chiar profesor de arheologie ! În cele din urmă, directorul le spuse că întrevederea cu viitorii profesori s-a terminat şi că va decide cine să le ţină cursurile ce nu aveau acoperire.
      Când directorul însoţit de posibilii candidaţi ieşi din sală, îi pofti pe aceştia în altă sală pentru a le comunica ceea ce hotărâse. Beatrice şi Anna erau singurele care primiseră aprobarea din start, urmând să-şi depună actele necesare pentru încadrarea lor. Ele erau singurele care captaseră atenţia studenţilor în primele 5 minute. La ceilalţi durase mai mult de 5 minute, iar alţii dăduseră greş.
      Anna şi Beatrice plecară. Amândouă erau bucuroase că vor fi colege.

            41. Organizarea unei expoziţii

      Aşa cum spusese directorul Universităţii din Los Angeles, Anna îşi începu noua ei carieră de profesor. Cursurile ei, la început erau banale, căci ea nu le vorbea prea mult studenţilor ei. Recurgea la o metodă inedită : când era ora de arheologie după ora ei, Anna îl ruga pe colegul ei, Mark să ţină două lecţii în loc de una. Acesta era mai mult decât bucuros să accepte rugămintea colegei ei din două motive : unul – principal – era că se îndrăgostise de Anna, dar nu-i spunea acest lucru, iar al doilea – secundar – era că Anna punea câteodată întrebări ce-l puneau în dificultate cu răspunsurile. Alteori ea era cea care oferea nişte explicaţii foarte complete, bazate în special pe experienţa ei acumulată ca sculptor. Nici orele lui Mark nu erau neinteresante. El era un tip înalt, avea părul castaniu şi ochii verzi. Era unul din puţinii profesori care ştiau cum să capteze atenţia şi să se facă plăcut de către elevii săi.
      Existau multe zile în care el mergea cu studenţii săi şi cu Anna în         mini-excursii pe câte un şantier arheologic. Într-una din zile, când trupa se afla la un şantier arheologic, unde se dădeau numeroase explicaţii, Anna observă o zonă în care lucrătorii depozitau pietre de diverse mărimi spre a fi duse undeva. În timp ce ghidul grupului le explica ceva fascinant, Anna se duse în zona cu pietrele. Câţiva dintre studenţii ei o observară şi se luară după ea. Curând, toată trupa se afla lângă ea.
   ─ Bună ziua, salută ea.
   ─ Bună ziua, îi răspunse un bărbat ce coordona bunul mers al lucrurilor.
   ─ Dumneavoastră sunteţi şeful ?
   ─ Da.
   ─ Pot să ştiu şi eu de unde provin aceste pietre ?
   ─ De acolo, indică aceste un loc bolovănos.
   ─ De ce le luaţi de-acolo ?
   ─ Degajăm locul pentru viitoarele săpături.
   ─ Şi ce faceţi cu aceste pietre ?
   ─ Le ducem la o unitate de sfărâmare a lor.
   ─ Puteţi să-mi daţi şi mie una, mai mică s-o văd de aproape ?
   ─ Da !
      Acel bărbat alese o piatră destul de mică şi o dădu Annei. Aceasta se uită la ea studiind-o pe toate feţele cu atenţie.
   ─ Cât vreţi pentru mormanul ăsta de pietre ? întrebă ea
   ─ Poftim ? răspunse bărbatul uimit.
   ─ Da ! Doresc pietrele acestea pentru un experiment de sculptură. Sunt perfecte pentru ceea ce-mi trebuie mie ! Le vreau eu !
   ─ Şi unde o să le puneţi pe toate ?
   ─ Asta va fi o problemă, dar nu contează acum ! Pietrele astea nu vor ajunge la sfărâmat !
   ─ De ce ? Pot să ştiu şi eu ?
   ─ Da, de ce nu !? Cele care sunt mai închise sunt pline de asperităţi ce trebuiesc înlăturate cu grijă, dar odată acestea înlăturate devin numai bune pentru chipuri umane ce vor fi sculptate pe ele. Cele albe, au o proprietate uimitoare : nu au asperităţi sau muchii. Sunt plane şi permit sculptarea peisajelor pe ele, pentru că un pictor poate să le vopsească şi să le facă vii, deoarece absorb foarte bine uleiul de la acuarelele pentru pictura pe piatră şi le conservă, pictura reuşind să se păstreze foarte bine !
      Cât ţinuse explicaţia Annei toţi rămăseseră cu gura căscată. Anna avea un mod de a spune explicaţiile, că fascina ascultătorul. În cele din urmă, i se dădură ei pietrele şi aşa începură orele de sculptură propriu-zise. Ea văzuse că are destule talente şi, în complicitate cu Mark, căută o sală sau clădire unde ar fi putut face o expoziţie pentru studenţii ei. Mai mereu se ajuta cu Mark şi începuse să ţină la el. Avea impresia că acesta era îndrăgostit de ea şi nu era departe de adevăr. Lui Mark îi era teamă să fie mai îndrăzneţ cu ea, deoarece avea şi el o poveste destul de tristă. Bănuia, fără să ştie cât este de adevărat, că şi ea trecuse printr-o experienţă neplăcută şi de aceea lăsa lucrurile să vină de la sine.
      Cei doi complici, reuşiră să găsească ceva care să poată găzdui lucrările studenţilor. Anna nu le spusese încă de planul ei, decât în ziua în care totul era aranjat. Dăduse telefoane peste telefoane şi se asigurase că o bună parte din cunoscuţii, foştii ei clienţi şi prietenii săi aveau să vină la expoziţia pe care ea o organiza. Într-o zi, în cancelaria profesorilor, Anna îi spuse lui Mark :
   ─ Am aranjat totul. Mi-au răspuns afirmativ peste 100 de persoane. Azi le spun !
   ─ Succes.
      Anna intră la ore şi zise :
   ─ Bună ziua !
   ─ Bună ziua, fusese ea salutată.
      Ea văzuse că studenţii ei erau pregătiţi pentru o nouă etapă de sculpturi.
   ─ Azi nu o să sculptăm nimic ! le zise ea.
   ─ De ce ?
   ─ Azi ne vom duce în grup la expoziţia pe care am organizat-o eu pentru sculpturile voastre. Veţi trece prin experienţa vânzărilor. Fiecare va trebui să-şi prezinte sculptura cât mai frumos şi să obţină bani din ea. Banii vă aparţin şi veţi face ce veţi dori cu ei. Atenţie, deja am anunţat 100 de persoane care vor veni negreşit ! Mulţi sunt prieteni buni de-ai mei ! Deci, lăsaţi jos uneltele şi în ordine, urmaţi-mă într-o nouă etapă a orelor voastre !
   ─ Oau ! ziseră ei.
      Aşa ajunse ea cu studenţii ei la expoziţie. Îi îndemnă să se îndrepte fiecare spre operale lui pentru a le prezenta celor care le admiră sau sunt interesaţi să le achiziţioneze. La expoziţie veni şi Mark, iar ea era foarte bucuroasă că profesori ai universităţii veniseră şi ei să vadă operele de artă. Era o mare de lume la expoziţia aceea.

waw..anna profesor..la asta nu ma asteptam..si ce mf,cum preda..fiecare sa-si prezinte scuptura cat mai frumos..ce interesant :D urm cap pleez(http://i129.photobucket.com/albums/p219/Floricik92/clap.gif)

Draga mea Jane, se pare ca esti singura care ma citesti ! :cry:

                                    42. Întâmplări

      Multă lume era la acea expoziţie. Cei care o cunoşteau pe Anna se opreau şi o salutau, vorbeau cu ea, îi lăudau iniţiativa. Ea era oarecum tristă, căci auzise că prietenul ei cel mai bun, Kirk, nu se simţea prea bine şi că fusese internat în spital. În timp ce lumea forfotea, iar studenţii Annei îşi dădeau care mai de care importanţă, ea îl zări pe Jack, pe care nu-şi amintea să-l fi invitat. Se întreba ce caută tocmai acolo. Când observă că acesta o remarcase şi se îndreptă spre ea, îi zise lui Mark :
   ─ Poţi să te dai drept logodnicul meu pentru un timp nedefinit, fără să mă întrebi ce şi cum ?
      Mark era foarte inteligent : observă un tip care se îndrepta spre ei şi pe Anna care devenise neliniştită şi-i spuse :
   ─ E poveste lungă cu tipul care vine spre noi ?
   ─ Foarte.
   ─ Atunci, uite aici un inel de „falsă logodnă”, ca să fie lucrurile mai credibile.
   ─ Mulţumesc. Rămân datoare.
   ─ Bună ziua Anna, o salută Jack care tocmai ajunsese lângă ei.
   ─ Bună ziua, domnule Austen, îi răspunse ea.
   ─ Îmi pare bine să te văd, dădu el s-o îmbrăţişeze.
      Anna se feri din calea îmbrăţişării lui, iar Mark interveni :
   ─ O cunoaşteţi pe logodnica mea ? întrebă el foarte serios.
   ─ Te-ai logodit ? o întrebă el vădit dezamăgit.
   ─ Sigur că da, îi răspunse ea, aruncându-i o privire rece.
   ─ Îmi pare bine pentru tine.
   ─ Ce faci în Los Angeles ? îl întrebă ea.
   ─ Am venit împreună cu soţia mea. Ea are nişte afaceri aici, iar eu am însoţit-o. Îi place foarte mult arta şi am intrat în expoziţia asta. Nu mă aşteptam să te văd aici !
   ─ Este o expoziţie organizată pentru studenţii mei. Acum, dacă nu te superi, Mark, iubitule, mergem să ne alăturăm celorlalţi ?
   ─ Sigur că da, iubito !
      El o luă de după mijloc pe Anna şi amândoi se îndepărtară, integrându-se în mulţime. Ea nu-şi dădu jos inelul acela primit până când se încheie expoziţia şi Mark o conduse acasă. În faţa uşii de la noua ei locuinţă, achiziţionată în Beverly Hills cu ajutorul lui Mike, ea zise :
   ─ Mulţumesc tare mult. Îţi rămân datoare. Uite inelul.
   ─ Mulţumesc. Trebuie să-l dau mamei mele înapoi, căci îl luasem de la reparat. Este un inel simbolic pentru ea. Ce faci în week-end ?
   ─ Cred că stau acasă.
   ─ Nu vrei să mergi la plajă ? La noi se face plajă acum. Ştiu un loc cu o piscină mare, unde te poţi bronza foarte bine !
   ─ Un loc de relaxare ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Atunci, da, vin !
   ─ Trec eu mâine dimineaţă să te iau ? Pe la ora 9 să zicem ?
   ─ Sigur.
         În week-end, Mark se ţinu de promisiune şi veni s-o ia pe Anna. Amândoi merseră la piscină şi se relaxară. Tot Mark, îi propuse să se ducă în apropierea Los Angeles-ului pe o plajă frumoasă şi merseră împreună. El avea o maşină modernă, dar nu era prea vorbăreţ din fire. Ajunşi pe plajă, Anna se simţi datoare să-i spună despre trecutul ei cu Jack şi de ce îl implicase în acea minciună la expoziţie.
   ─ Ce-a făcut ? o întrebă el mirat la sfârşitul mărturisirii.
   ─ Da, exact ceea ce ţi-am zis.
   ─ Dar dacă eu vroiam să-ţi fac o surpriză, oricât de trăznită ar fi fost, te-aş fi întrebat mai întâi pe tine.
   ─ Cum adică ?
   ─ Să zicem că vroiam să-ţi ofer nişte nopţi de vis la Burj al Arab. Aş fi făcut din timp o programare şi apoi te-aş fi întrebat dacă nu vrei să ne petrecem următorul concediu acolo. În funcţie de ceea ce mi-ai fi răspuns eu aveam două opţiuni : fie contramandam rezervarea, fie confirmam venirea mea acolo, dând instrucţiuni cu privire la aranjamentele din camera noastră şi m-aş fi ocupat de procurarea biletelor pentru a pute ajunge acolo. Dar în orice caz, aşa cum a procedat el nu aş fi făcut-o.
   ─ De ce ?
      Mark trase aer în piept şi se apucă să povestească ceea ce i se întâmplase lui. Anna îl ascultă cu atenţie, nevenindu-i să creadă că el trăise o experienţă a „surprizelor” foarte neplăcută, ce-i lăsase un gust amar.
   ─ Foarte neplăcut, spuse ea.
   ─ Într-adevăr, concluzionă el. Pot să te întreb ceva ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Anna tu l-ai iubit nu ?
   ─ Te referi la Jack ?
   ─ Da.
   ─ Da, l-am iubit, dar nu mai există cale de întoarcere către el.
   ─ De ce ? Doar pentru că a încercat să facă ceea ce-ai spus ? Iartă-mă că mă bag, dar e un lucru minor pe lângă cele trăite de mine. În plus, cred că încă-l mai iubeşti.
   ─ Hm... De ce crezi asta ? Dragostea pentru mine înseamnă în primul rând să ai încredere în persoana iubită, să fii alături de ea, să vorbeşti cu ea, nu să te duci la cel mai bun prieten al tău şi să cloceşti un plan, culmea, ca să-i oferi nişte momente de neuitat soţiei tale. Putea foarte bine să facă aşa cum  mi-ai dat tu exemplu, dar nu să procedeze în felul în care a făcut-o ! Asta pentru mine înseamnă că nu a avut suficientă încredere în mine, nu mi-a cerut sfatul.
        Dacă m-am căsătorit, eu am făcut-o pentru că-l iubeam cu adevărat. Ştiam şi încă mai ştiu că o căsătorie implică, pe lângă dragoste, respect reciproc, comunicare şi să împarţi bune şi rele cu cel care te-ai căsătorit, să te ocupi de ceea ce ştii că poţi face. Nu aş concepe niciodată o căsătorie bazată pe minciună, pe planuri făcute, pe urzeli şi alte cele. Nu aş fii de acord niciodată să fiu femeia veşnic la cratiţă – cum ştiu că cei mai mulţi au viziunea asta – sau femeia bună la un singur lucru : să facă moştenitori. Concep un tip de căsătorie unde fiecare partener vine cu ceva, unde unul se completează pe celălalt, nu o căsătorie în care doar o singură parte face totul, unde cântă doar găina sau doar cocoşul.
        Nu ştiu care este viziunea celorlaţi în privinţa căsătoriei, dar am constatat că aşa cum văd eu lucrurile, mai bine rămân singură şi nemăritată !
   ─ Nu e bine să fii singur. E foarte greu să fii singur în viaţă. Am văzut asta la mama mea şi ştiu cât de greu i-a fost după ce tata ne-a părăsit să se descurce. Nu s-a mai recăsătorit şi m-a crescut pe mine, lucru pentru care-i sunt veşnic recunoscător. N-aş face niciodată ceva care s-o supere, pentru că a făcut mari sacrificii ca eu să am o şcoală, un liceu, o facultate, o meserie. Îţi mărturisesc că bunicii mei ne-au lăsat o avere frumuşică, dar au lăsat-o pe umele meu, cu o condiţie : să intru în posesia ei doar după ce mi-aş fi găsit servici. La început i-am crezut nişte oameni cruzi, care au lăsat-o pe mama în voia sorţii, să se descurce singură, fără ajutor material, dar până la urmă le-am mulţumit, căci am învăţat valoarea banului câştigat cu greu, chivernisit cu socoteală. Acum am intrat în posesia averii, căci am dus dovezi la banca unde deschiseseră bunicii cont că am servici şi am putut şi eu să-i ofer câteva lucruri de valoare mamei mele care a fost tot timpul lângă mine. De aceea mi-am permis şi să-mi iau maşina pe care o am.
   ─ Într-adevăr, viaţa este plină de surprize. Dar hai să nu mai vorbim despre lucruri triste. Trecutul este trecut. El nu se mai întoarce. Trebuie s ce facem de-aici încolo.
   ─ Anna ? Trebuie să-ţi spun ceva.
   ─ Spune !
   ─ Ne cunoaştem de multă vreme şi nu cred că ţi-e ruşine să spui ceva direct.
   ─ Aşa este. Nu-mi vine să cred că au trecut doi ani de când eşti aici ! Mama mea mai are foarte puţin de trăit şi cred că mai are o singură dorinţă : să mă vadă aşezat la casa mea.
   ─ De ce suferă ?
   ─ Are rost să-ţi spun ?
   ─ Nu, nu cred că are.
   ─ Vrei să mă ajuţi să găsesc pe cineva bun ca să mă însor ?
   ─ Ai pe cineva în vizor ?
   ─ Nu cred.
   ─ Iată cu ce rol m-am ales ! Să fac pe Cupidon-ul ! Oau ! De unde să ştiu eu ce să-ţi aleg ? Ne cunoaştem, într-adevăr, dar nu într-atât de bine ca să ştiu eu ce ţi se potriveşte cel mai bine. Nu suntem fraţi ! Şi chiar de-am fii, tot nu   m-aş băga să-ţi aleg o soţie. În plus de ce nu te căsătoreşti cu cineva pe care-l cunoşti de ceva vreme şi la care ai început să ţii ?
   ─ Aşa m-am gândit şi eu !
   ─ Mă bucur, că în privinţa sfatului ţi-am fost de folos ! Atunci, nu-ţi mai rămâne decât să-l urmezi !
   ─ Bine. Anna, vrei să te măriţi cu mine ?
   ─ Da’ n-am zis că...
   ─ Păi îţi urmez sfatul ! Eşti singura persoană pe care o cunosc de suficient de mult timp ca să ştiu la ce să mă a din partea ta, în plus, am început să ţin la tine ! Deci ce zici ? Vrei să mai acorzi o şansă căsătoriei ?
   ─ Sincer ?
   ─ Bineînţeles.
   ─ Da.
   ─ Anna, eşti sigură ?
   ─ Sunt sigură. Nu o fac pentru ceea ce ai zis cu referire la mama ta, ci pentru că eu chiar ţin la tine. Aşa că dacă vrei să te însori cu mine, eu sunt disponibilă.
   ─ Mulţumesc, Anna, spuse el sărutându-i mâna. Să mergem să-ţi alegi un inel de logodnă !
   ─ Chiar este nevoie ? Mai bine mă duci să mă prezinţi mamei tale.
         
         43. În lanţ : nuntă, înmormântare, naştere, botez

      Mark îi era recunoscător Annei că acceptase propunerea lui şi promise ca în următorul week-end s-o ducă s-o cunoasă pe mama lui. Când sosi week-end-ul, întâlnirea cu mama lui Mark fusese emoţionantă, căci acesteie îi dăduseră lacrimile când aflase că fiul ei se căsătoreşte. Clara, mama lui o plăcu pe Anna din primul moment şi-şi ceru scuze că boala ei o împiedică să se ocupe aşa cum trebuie de organizarea nunţii fiului ei. Anna şi Mark o liniştiră că nu trebuie să-şi facă probleme, că se va găsi cine să le organizeze nunta. Oricum, nu aveau prea mulţi invitaţi : doar profesorii de la universitatea la care lucrau.
      Anna îi sună pe soţii Doneck, spunându-le că-i invită în America, dar de data aceea la Los Angeles şi că se ocupă ea de transportul lor. Acceptaseră şi când sosiseră, ea le povestise totul cu lux de amănunte. Se întristaseră când aflaseră că mariajul cu Jack fusese un eşec, se înfuriaseră pe el pentru îndrăzneala pe care o avusese şi în cele din urmă se bucuraseră pentru ea că se recăsătorea. Îi promiseră că vor rămâne în L.A. s-o ajute la pregătiri.
      Deşi Anna şi Mark se gândiseră să invite doar profesorii de la universitate, nu scăpaseră de studenţii şi ai lui şi ei ei, care îşi anunţaseră şi ei prezenţa. Ceea ce se crezuse iniţial că va fi o ceremonie restrânsă, în ziua programată pentru marele eveniment, se dovedi a fi o petrecere uriaşă cu vreo 300 de invitaţi. Era o nuntă în adevăratul sens al cuvântului, iar ea se simţea cât se poate de bine. Recăsătorindu-se începea o altă etapă a vieţii ei.
      După petrecere, rămaseră amândoi în casa lui, pentru ca el să fie alături de mama sa. Noaptea nunţii nu fusese ceva deosebit, unic ca atunci când avusese o noapte cu Jack, dar imaginea lui Jack pierise din mintea ei. Acum, Mark era soţul ei şi îl iubea. Era o altfel de iubire faţă de prima, dar era mai matură, căci avea 33 de ani când se recăsătorise. Luna de miere şi-o petrecuseră în Hawaii şi se distraseră de minune amândoi. Dragostea lor era bazată foarte mult pe respect reciproc, comunicare şi iubire. O iubire care avea pentru amândoi experienţa din trecut trăită de fiecare în parte.
      După şase luni de la căsătorie, mama lui muri. Boala o învinsese. Anna, împreună cu Mark şi prietenii pe care şi-i făcuseră amândoi, făcuseră pregătirile pentru înmormântarea mamei lui Mark. Pe tot parcursul ceremoniei funeste, lumea păstrase liniştea. Nu plânsese nimeni în hohote, ci doar discret. Nici pomeneală se fi auzit un bocet ceva. Şi pentru Mark fusese greu, căci îşi văzuse mama moartă şi sicriul coborât în groapă şi pentru Anna fusese greu. Nu avusese suficient timp la dispoziţie s-o cunoască pe Clara, dar retrăia momentul când asistase la moartea mamei ei în Germania.
      După înmormântare, amândoi se ocupaseră împreună de cele cuviincioase într-o astfel de situaţie. În casa lor, pentru o perioadă, fusese o atmosferă apăsătoare, amândoi simţind lipsa Clarei, dar ea fusese mereu alături de el şi el alături de ea. Îşi împărtăşeau unul altuia aproape torul.
      După un an de zile, timp în care viaţa lor ca soţ şi soţie decurgea în cele mai bune condiţii şi amândoi îşi văzuseră de muncă, într-un week-end, ei i se făcu tare rău. Mark, îngrijorat, o dusese la spital. Un doctor o preluase şi-i fâteva analize şi-i dăduse o veste frumoasă : urma să devină mămică. Ea îi mulţumi doctorului şi acesta nu văzu vreun motiv s-o reţină în spital, sfătuind-o sătura cu un medic ginecolog care să-i urmărească evoluţia sarcinii şi să-i prescrie o reă de medicamente împotriva greţurilor matinale. Când Mark văzu că ei i se dă drumul o întrebă :
   ─ E totul în regulă ?
   ─ Cum nu se poate de bine ! Îţi spun acasă.
      Amândoi ajunseră acasă, ducându-se spre dormitorul lor. Ea se aşezată pe pat.
   ─ Anna, de ce ţi-au dat drumul aşa repede ?
   ─ Pentru că nu e nimic grav.
   ─ Dar ce s-a întâmplat ?
   ─ Nimic deosebit, doar că sunt însărcinată, atâta tot !
      Mark făcu nişte ochi mari.
   ─ Numeşti o sarcină o nimica toată ? spuse el, cu ochii plini de lacrimi, dar şi de tainice sclipiri.
   ─ Nu. Eu ţi-am spus de ce nu m-a reţinut în spital şi de ce mi-a fost rău !
   ─ Anna, este cea mai bună veste pe care mi-o puteai da.
   ─ Mama s-ar fi bucurat pentru noi, zise ea întristându-se.
   ─ A mea sau a ta ?
   ─ Amândouă.
   ─ Draga mea, nu ai voie să fii tristă ! Un copil este un motiv de bucurie ! O să am grijă să nu te supere nimic ! zise el, îmbrăţişând-o
   ─ Ce-am făcut ca să te merit ? îl întrebă ea cu lacrimi în ochi.
   ─ Nimic deosebit, spuse el lungind-o în pat. Ni s-a acordat amândouăra a doua şansă !
      Amândoi petrecuseră acea după-amiază într-un mod foarte plăcut. Ea nu renuţă la cursurile ei decât prin luna a opta a sarcinii şi asta la insistenţele lui. Se programă din timp pentru cezariană, căci aşa-i recomandase medicul ei ginecolog şi în luna cireşilor ea născu o fetiţă. El fusese permanent lângă ea, bucurându-se de acel unic moment al naşterii. Cât timp ea stătuse în spital să se recupereze după operaţie, amândouăra le fusese foarte greu să aleagă un nume pentru fetiţa lor. In cele din urmă o numiră Caroline Anders-Bradley.
      Cele mai frumoase zile din viaţa celor doi soţi fuseseră cele în care se ocupaseră împreună de creşterea ei. La şapte luni o botezară împreună şi erau foarte mândrii şi împliniţi. De la botezul fetiţei  încolo urmau noi etape din viaţa celor doi soţi.


         ~~~ Final prima parte ~~~

                                                 ~~~ Partea a II-a ~~~


               44. Bucuriile statutului de mamă

      După notezul Carolinei, pentru Anna şi Mark începu noua etapă a vieţii lor : etapa când erau părinţi. Acea etapă avea să fie cea mai frumoasă din viaţa lor, chiar dacă mai era vorba de câteo boală sau alte lucruri minore. Cea mai tristă perioadă fusese când Anna făcuse o operaţie, în urma căreia i se spusese că nu va mai putea să aibă copii şi nici nu îi era indicat să mai facă, deoarece nu se ştia dacă ar fi putut duce o sarcină până la capăt. Cei doi soţi se resemnaseră şi se dedicaseră creşterii şi educării fetiţei lor.
      Aleseseră pentru fata lor cele mai bune şcoli şi Caroline ajunsese la vârsta la care trebuia să intre la colegiu, apoi la facultate. Anna şi Mark o lăsaseră să-şi aleagă singură colegiul.
      Anii trecură precum vântul şi Carol, cum o mângâiau părinţii ajunsese o domnişoară drăguţă la 20 de ani, care intrase prima pe listă la Universitatea din Los Angeles. Moştenise talentul mamei ei, dar nu pentru sculptură, ci pentru pictură. Tablourile pictate de ea erau frumoase, exprimau ceea ce vroia ea să picteze. Fie că erau în stil cubist, renascentist, fie că se inspira din Monet, Van Goh sau alţi pictori celebrii, tablourile lui Carol aveau ceva unic : expresivitate, culoare, îmbinaţii interesante şi curajoase, stil, unicitate.
      La vârsta de 20 de ani, Carol se putea mândri cu diverse diplome luate la fel de fel de concursuri de pictură şi cu cea mai mare medie pe care o avusese un candidat la acea Universitate. Avea înălţimea tatălui, un corp bine proporţionat, unduitor, putând uşor trece drept top-model, un păr lung şi bogat, şaten. Păstra trăsăturile feminine ale mamei ei şi ochii ei erau o combinaţie dintre cei verzi ai mamei şi cei albaştrii ai tatălui.
      Multă lume remarcase asemănările dintre Anna şi soţul ei Mark. Mulţi crezuseră că sunt fraţi, dar nu era aşa, căci existau şi trăsături care îi făceau să pară două persoane distincte. Carol, moştenise trăsături de le amândoi. Era o copie fidelă a părinţilor ei, având trăsături de la amândoi.
      În ziua în care Carol văzuse că intrase prima pe listă, se bucură, căci ştia că mama şi tatăl ei se vor bucura nespus de mult la aşa o veste bună. Pentru ea, părinţii erau singurele persoane pe care nu le-ar fi rănit pentru nimic în lume. Citi listele, apoi se duse acasă, găsind-o pe mama ei în micul atelier pe care aceasta şi-l amenajase dintr-un garaj ce nu mai era folosit. Nu renunţase la orele de la universitatea în care preda, dar nici la sculptură. Sculptura pentru Anna devenise acum, nu un mijloc de trai cum fusese înainte, ci un mijloc prin care ea evada din realitatea vieţii. Uneori se întâmpla să mai facă mici expoziţii în care-şi ducea lucrările şi le vindea.
   ─ Bună mamă, o salută Carol veselă, când o găsi în atelierul ei.
   ─ Carol ! Ce veşti ai ?
   ─ Am intrat, mamă.
   ─ Bravo ! se bucură ea îmbrăţişându-şi fiica.
   ─ Prima pe listă, mai zise ea.
   ─ Oau ! Trebuie sărbătorit ! Hai să facem ceva bun de mâncare. Tata se va bucura nespus de mult când o să-i dai şi lui vestea !
      Anna şi Caroline intrară în bucătăria vastă a casei şi se apucară de gătit, apoi, amândouă aranjaseră masa de seară în sufragerie. Atmosfera era foarte romantică, fiind ideea lui Carol să orneze masa. Când Mark sosi acasă, Caroline fata lui îl aştepta îmbrăcată de oraş.
   ─ Ce mai face fetiţa mea ?
   ─ Bună tată. Mamei i-am spus o veste mare. Ea o să ţi-o spună. Eu mă duc până la o colegă să ne uităm la un film. Mama te aşteaptă în sufragerie. O seară cât mai plăcută la amândoi ! Pa, pa !
      Mark vru să strige după ea, dar nu apucă. Îşi lăsă servieta şi se duse spre sufragerie. Acolo, o atmosferă cât se poate de romantică şi o Anna îmbrăcată elegant îl aşteptau. Rămăsese cu gura căscată.
   ─ Bună, iubitule, îl întâmpină ea.
   ─ Bună şi ţie, o salută el, strângând-o în braţe. Ce sărbătorim?
   ─ Nimic special, doar intrarea fetei noastre la facultate !
      Mark se uită uimit la Anna, dar văzu că aceasta nu glumea. Bucuros, o luă pe sus, se învârti cu ea, apoi o sărută pasional.
   ─ Cred că smechera noastră de fată ne-a lăsat singuri ! Pun pariu că nu vede niciun film la colega la care se duce !
   ─ Colega ei face petrecere în pijama.
   ─ Aha. Şi noi ?
   ─ Noi, luăm o cină romantică la lumina lumânărilor. Doar fata noastră a intrat prima pe listă la facultate !
   ─ Da ?! zise el cu uimire. Atunci nu-mi trebuie nicio cină romantică, zise el luând-o pe sus. Avem nevoie să fim unul cu altul, concluzionă el ajungând în dormitorul lor şi punându-şi soţia în pat. Petrecură amândoi clipe pline de pasiune. Chiar şi după atâţia ani, de când erau împreună, mai găseau încă plăcere în clipele lor de intimitate. Bineînţeles că mâncară ceva de seară, dar amândoi în halate, vorbind despre nimicuri.
      După ce Caroline intrase la facultate, cursurile începură. Era o fată inteligentă, dar şi puţin tocilară. Nu se dădea în lături de la distracţii, dar acestea să fie cu cap. Prefera în locul unei discoteci pline de fum de ţigară, lumini obscure, băutură, droguri sau alte ispite, o plimbare lungă prin parc, o carte bună citită, nişte ore petrecute în faţa calculatorului, ascultând muzica ei preferată sau vorbind cu prietenii ei prin internet. Mai de grabă se ducea la o operă, teatru sau balet, cu cercul ei restrâns de prietene, decât la o discotecă, bar, cafenea.
      Semestrele anului I de facultate treceau precum vântul şi Caroline ajunse să aibă parte de prima ei expoziţie, unde avea să-şi arate desenele ei. Anna se ocupase îndeaproape de acea expoziţie, pentru că vroia şi ea să-şi expună nişte lucrări ale sale.

            45. Expoziţia mamă-fiică

      Cum făcuse, cum dreguse, Caroline îşi programase expoziţia împreună cu cea a mamei ei, sugerându-i o anumită dată la care acestea s-o facă. Uitându-se în calendar, cu mult înaintea aşteptatului eveniment, Anna descoperise că în ziua aceea se împlineau 21 de ani de la căsătoria ei cu Mark. Nu-i venea să creadă că era de 21 de ani împreună cu el, că se iubeau ca în prima zi, parcă tot mai mult pe măsura trecerii timpului, că nu se certaseră niciodată, că împărţiseră atâtea lucruri împreună. Probabil, fata ei avea de gând să o lase iarăşi singură acasă împreună cu Mark, dar se înşela, căci soţul ei nu uitase de aniversarea căsătoriei lor şi plănuise împreună cu fiica lui s-o scoată pe Anna la un restaurant elegant, unde să sărbătorească împreună cu prietenii lor aniversarea căsătoriei. Totul avea să se petreacă după expoziţie.
      Ziua mult aşteptatei expoziţii sosi şi Anna, în ciuda vârstei sale, arăta destul de bine, îmbrăcată într-un costum elegant. Fiica sa pur şi simplu radia de tinereţe şi de eleganţă într-o roche lungă de culoarea vişinei putrede, ocupându-se îndeaproape de toţi invitaţii la expoziţie. Anna o privea plină de admiraţie şi nu se mai preocupă de ea, ci de Mark, care se apropiase de soţia lui, împreună cu Thomas, prietenul lui şi naşul lor. Thomas era însoţit de soţia lui şi toţi patru începură să depene amintiri plăcute.
      În timp ce Anna era antrenată în conversaţii lungi, Carol se ocupa de clienţi. Observă un tânăr ce se uită la un tablou. Se apropie de el.
   ─ Vă interesează tabloul acesta ? întrebă ea
      Tânărul se întoarse spre Caroline, rămânând mut la frumuseţea ei. Găsi totuşi puterea să spună :
   ─ Da, mă fascinează combinaţiile de culori folosite în acest tablou. Ce reprezintă ?
   ─ Se numeşte „Serenium”, îi răspunse ea politicos.
   ─ Acum înţeleg. Îmi dădea mie senzaţia de linişte, armonie şi pace, dar nu mă puteam hotărî ce nume să asociez cu tabloul. Aţi făcut o alegere bună.
   ─ Vă pricepeţi la pictură ?
   ─ Nici decum ! Oh, ce nepoliticos sunt ! Mă numesc William Connors.
   ─ Îmi pare bine să vă cunosc. Caroline Anders-Bradley.
      El îi sărută politicos mâna şi intră în conversaţie cu ea, vorbind despre diverse tablouri pe care ea i le prezenta şi-şi dăduseră seama că sunt colegi de Universitate, el fiind student în anul II la Arheologie-Istorie, ce se afla tot în incinta Universităţii Los Angeles. Marea universitate găzdeuia mai multe facultăţi, iar ea era la Arte-Plastice, iar el la Arheologie-Istorie. Diferenţă doar de ani de studiu, de profile şi de etaje de universitate : ea la etajul 1, el la 2 ! William era un tânăr zvelt, înalt, cu păr scurt, negru precum pana corbului şi cu ochi verzi. Era bine educat şi ştia cum să se poarte. Amândoi găsiseră rapid subiecte de conversaţie.
      Expoziţia celor două, mamă-fiică se desfăşură într-o atmosferă cât se poate de cordială, lăsându-se cu ceva achiziţii, ba chiar şi cu noi comenzi. Când expoziţia se încheie, era spre seară, iar Mark îi spuse Annei :
   ─ E cazul să sărbătorim. A fost o zi fructuoasă.
   ─ De acord, tată, zise Carol. La un restaurant ?
   ─ Sigur că da. Am făcut deja rezervarea.
   ─ La restaurant ? întrebă Anna.
   ─ Da, draga mea. Nu vrei ?
   ─ Ba da, numai că mă simt puţin obosită, dar mergem, dacă ai făcut deja rezervările.
   ─ Haide mamă ! zise Carol. N-o să regreţi !
   ─ Bine. Să mergem.
      Se urcară toţi într-un taxiimetru şi ajunseră la restaurant. Mark îi făcu fiicei sale un semn discret.
   ─ Eu o iau înainte, mamă.
   ─ Bine.
      Anna aşteptă până ce Mark plăti taxiul.
   ─ Eşti sigur că aici e ?
   ─ Da. De ce întrebi ?
   ─ Păi ce restaurant este âsta cu toate luminile stinse ?
   ─ Cel mai bun, draga mea. Hai să mergem !
      Anna îşi luă soţul de braţ şi pătrunseră înăuntru. Acolo, era linişte şi întuneric. Deodată, luminile se aprinseră şi toţi prietenii lor de familie le cântau „La mulţi ani” cu ocazia celei de-a 21-a aniversări a căsătoriei lor. Un tort mare, plin de lumănări marca acest eveniment. Ea se emoţionă puternic, lacrimi de bucurie începând să curgă din ochii ei. Se uită la soţul ei şi-i mulţumi tacit, dându-i un sărut. Stinseră împreună lumănările şi apoi se aă la masa rezervată pentru ei, petrecând într-o atmosferă intimă, dar plină de bucurie.

                                46. Vizita lui William

      La vreo câteva luni de la expoziţie şi de la aniversarea căsătoriei celor doi soţi, la casa lor, într-un week-end sună cineva la uşă. Caroline se împrietenise între timp cu William şi vorbeau foarte mult unul cu altul, iar el se hotărâse să-i facă o vizită acasă la ea în acel week-end. Ea fusese de acord, căci părinţii ei erau amândoi acasă şi-i dăduse adresa unde locuia ea. William, încărcat cu două buchete de flori, unul pentru mama Carolinei şi unul pentru ea se afla în faţa uşii.
      Anna auzi soneria şi cum ştia că fata ei aştepta pe cineva, o strigă pentru a deschide uşa. Mark şi Anna erau la bucătărie, se ocupau cu pregătirea mesei de prânz, pentru a-şi trata musafirul aşa cum trebuie. Carol coborî scările de la etajul casei şi deschise uşa. William îi sărută politicos mâna şi-i dădu unul dintre buchete.
   ─ Bună, îi zise ea. Mersi pentru flori ! Hai s-o cunoşti pe mama. E în bucătărie.
   ─ Sper să-i placă florile mele.
   ─ Sigur îi vor plăcea. O să cerem şi pentru ele o vază.
   ─ Bine, zise el urmând-o pe Carol.
      Cei doi ajunseră în bucătărie. Anna tocmai se întorsese cu faţa la uşa de intrare în bucătărie, cu o salatieră de porţelan în mâini, unde Mark urma să pregătească o salată de fructe, când o văzu pe fata ei intrând pe uşa însoţită de un tânăr care semăna izbitor cu Jack Fritzgerald, primul ei soţ, din vremea tinereţii ei. Anna avu un şoc, căci William era leit Jack şi scăpă salatiera jos, aceasta făcându-se ţăndări. Mark, observase şi el asemănarea, căci nu uitase figura lui Jack atunci când actuala soţie îl rugase s-o acopere.
   ─ Mamă, ai păţit ceva ? întrebă Carol îngrijorată.
   ─ Nu, nimic. Duceţi-vă în sufragerie. Venim şi noi îndată.
   ─ Îmi trebuie vaze pentru flori !
   ─ Ia-ţi de la locul lor câte vrei, draga mea. Eu trebuie să strâng cioburile astea. Mă scuzaţi, spuse ea, aplecându-se şi începând să adune cioburile cu grijă pentru a nu se tăia în vre-unul.
      Cei doi tineri se duseră în sufrageria casei. Anna termină de adunat cioburile şi le aruncă, apoi se aşeză pe un scaun, la masa de acolo. Simţea că nu mai are aer să respire.
   ─ Draga mea, te simţi bine ? o întrebă Mark îngrijorat.
   ─ Da, cred că da !
   ─ Te-a impresionat tânărul acela, nu ?
   ─ Da. Foarte mult. Seamănă cu...
   ─ Am observat şi eu, dar trebuie să treci peste asta. Este prietenul lui Carol şi poate doar e o simplă coincidenţă că seamănă cu Jack.
   ─ Ai dreptate ! Hai să mergem, zise ea.
      Anna îi dădu altă salatieră lui Mark, acesta făcu salata şi amândoi intrară în sufragerie, unde Carol stătea de vorbă cu Williiam despre faculatate.
   ─ Bună ziua, salută Anna. Îmi cer scuze pentru adineauri. Îmi pare bine să te cunosc.
   ─ William Conors, se recomandă el. Şi mie îmi pare bine, spuse sărutându-i mâna politicos.
   ─ Să luăm loc.
      Prânzul decurse într-o oarecare linişte, iar Mark observă că Anna nu se simţea deloc comod în prezenţa lui William. Era de înţeles : faptul că semăna izbitor de mult cu Jack, o ducea pe ea cu gândul să nu i se întâmple şi fetei ei la fel cum i se întâmplase ei în tinereţe. Când William plecase, Anna răsuflă uşurată. Seara, când amândoi se aflau în camera lor el o întrebă :
   ─ Încă te mai gândeşti la ceea ce a fost odinioară în tinereţe ?
   ─ La întâmplarea aceea nu, deşi mi-a lăsat un gust amar, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc că ar putea să fie fiul lui şi să-şi moştenească tatăl.
      Anna habar nu avea că fiica ei, vroind s-o întrebe de ce fusese şocată când îl văzuse pe colegul ei de facultate, auzise conversaţia începută de ei şi rămase la uşă să spioneze.
   ─ Poate, îi răspunse Marck. Dar poate că e doar o coincidenţă că seamănă cu Jack.
   ─ Aş vrea să cred şi eu asta !
      Carol renunţă să mai intre şi se duse în camera sa. Ceea ce auzise, o făcuse extrem de curioasă şi îşi propusese ca de a doua zi să înceapă să facă pe detectivul. Trebuia să afle mai multe...

         47. „Investigaţiile” Carolinei   

      Ştiind că a doua zi era sâmbătă, zi în care mama ei, împreună cu Beatrice, colega ei de ore şi buna sa prietenă, mergeau la cumpărături, Carol se pregăti pentru ziua ei ca detectiv. Plecase de-acasă înaintea mamei ei, spunându-i că o să fie mai toată ziua plecată prin diverse locuri.
      Când Beatrice şi Anna plecaseră la cumpărături, Carol, se luă discret după ele. Cele două prietene vorbeau despre diverse lucruri. Anna avea mare încredere în Beatrice, căci aceasta se dovedise nu de puţine ori o bună prietenă, pe care Anna se putuse baza când avusese vreun necaz sau o zi mai proastă. Îi spusese chiar şi despre întâmplarea cu Jack şi Tom. Cele două prietene intraseră într-un magazin de îmbrăcăminte.    În apropierea acelui magazin era o terasă şi Caroline se aă la o masă comandând ceva.
      În timp ce mama ei era încă în magazin, Carol observă că William, însoţit de un bărbat în vârstă, dar care semăna izbitor de mult cu acesta, fiind copia îmbătrânită a lui William, se aă împreună la o masă. Cei doi începuseră să stea de vorbă şi Carol putea să audă ceea ce-şi spuneau ei doi.
   ─ Tată, îl auzi ea pe William. Azi am fost pe la cimitir la mama.
   ─ Era îngrijit mormaântul ? eu nu am avut timp să merg acolo.
   ─ Tu nu ai timp niciodată, tată. În ultima vreme cred că nici n-ai iubit-o cu adevărat pe mama !
   ─ Cum poţi să spui asemenea lucruri. Ştii bine că am iubit-o. Pur şi simplu nu am avut timp !
   ─ Bine, bine, fie cum zici tu ! hai să vorbim despre altceva. Am cunoscut o fată. Se pare că-mi place de ea foarte mult.
   ─ E bună ? Adică mă refer la suflet. Sper că ştii că nu trenuie să fie neapărat bogată. Sufletul, firea ei contează.
   ─ Este chiar foarte bună, tată. Mă bate gândul să mă însor.
   ─ Aşa repede ? Eşti de-abia anul II de facultate. Nu mai poţi aştepta puţin ?
   ─ Tată, ştii şi tu prea bine că inimii nu-i poţi porunci !
   ─ Da, ştiu !
      În timp ce cei doi vorbeau, William povestidu-i tatălui său despre Carol, fără a-i pomeni numele, Anna şi Beatrice tocmai ieşiseră din magazin. Vigilentă, Carol le observă şi era gata de o nouă etapă a urmăririi ei, dar stătu pe loc, văzând că mama ei nu se mişcă. Anna rămăsese pe loc, asemenea unei statui. Îl zărise pe William şi îl recunoscuse pe Jack, în ciuda anilor ce trecuseră peste el. Beatrice o întrebă :
   ─ Anna, ce-ai păţit ? Ai devenit rece precum o statuie !
   ─ Îl vezi pe tânărul de la masa din faţa noastră ?
      Beatrice se uită discret la masa indicată de prietena sa.
   ─ Cel în tricou roşu ?
   ─ Da.
   ─ L-am văzut. Ce-i cu el ?
   ─ E William, prietenul Carolinei. Stă la masă cu Jack.
   ─ Ce ?! Vrei să spui că cel de lângă William e Jack ?! Acel Jack despre care mi-ai vorbit ?
   ─ Acelaşi şi unicul, cred !
   ─ Doamne mare !
   ─ Scuză-mă, trebuie să fac ceva. Nu mă pot abţine !
   ─ Te urmez !
      Caroline o văzu pe mama sa aproiindu-se de masa celor doi împreună cu Beatrice. William tocmai se ridicase de pe scaun, căci o zărise pe Anna.
   ─ Nu te-ai putut abiţine, nu Jack ? începu ea.
      Jack se uită uimit, recunoscând-o pe Anna.
   ─ Despre ce vorbeşti ?, o întrebă el uimit, neînţelegând ce se întâmplă.
   ─ Din toată SUA nu ţi-ai găsit alt stat şi oraş în care să locuieşti decât California, Los Angeles !
   ─ Anna, ce-ai păţit ? De ce eşti aşa de furioasă ?
   ─ Şi dintre toate fetele de la Universitatea Los Angeles, băiatul tău nu putea pune ochii decât pe fata mea ! Parcă ţi-am spus odată că nu vrau să te mai văd în viaţa mea, dar văd că nu ai înţeles ! Bravo, Jack ! sfârşi ea  trăgându-i o plamă zdravănă. Să mergem, Bea, îi zise ea prietenei sale. Am terminat aici !
      Cele două se îndepărtară, iar Carol observase că Bea o susţine pe mama sa, care era clar că plângea. William se aşezase din nou jos, privindu-şi uimit tatăl şi neînţelegând ce legătură are cu mama Carolinei. Aceasta din urmă, în schimb, dându-şi seama că este prea mult mister de rezolvat şi că putea să rezolve enigma luându-şi inima în dinţi şi abordându-l pe cel căruia mama ei îi spusese Jack.
      Se ridică de la masa sa, îşi dădu ochelarii de soare jos, se apropie de masa celor doi şi zise :
   ─ Aveţi o singură şansă : ori îmi spuneţi ce-a fost între dumneavoastră şi mama mea, ori aflu singură.
      Jack îşi ridică privirea uitându-se la tânăra care avusese curajul să-i spuna acele cuvinte şi rămase şocat : semăna ca două picături de apă cu Anna când era tânără.
   ─ Caroline ! îşi auzi el fiul strigând-o pe nume.
   ─ Deci ? Ce răspuns îmi daţi ?
      Jack îi făcu semn să se aşeze.

wow super poveste chiar mi-a placut si imi place

                                  48. Haos…

      Caroline se aşeză la masa lui Jack şi William, iar Jack se apucă să-i povestească ce legătură fusese între el şi mama lui. Carol ascultă povestea cu atenţie şi apoi zise :
   ─ Vreţi să spuneţi că mama mea a fost prima soţie a dumneavoastră, că aţi aranjat un plan cu prietenul dumneavoastră, că mama a aflat şi a divorţat ?
   ─ Da, aşa s-a întâmplat, dar pe atunci eram tânăr, şi cam neştiutor. Nu credeam în împărţire. Adică în ideea de a plănui totul împreună cu soţia mea, că doar de aceea mă căsătorisem. Credeam că dacă fac un plan ingenios, sunt cel mai bun, cel mai tare sau Dumnezeu ştie ce-am mai gândit când mi-am pus în minte un asemenea lucru.
   ─ Vreau să vă pun nişte întrebări.
   ─ Pune-le !
   ─ Aţi iubit-o pe cea de-a doua soţie ?
   ─ Da. Pe mama lui William am cunoscut-o la puţină vreme după divorţul meu. De fapt, eram în perioada în care avocatul mamei tale oşţinea divorţul pentru ea. am căutat-o de multe ori pe Anna cu telefonul, dar nu mi-a răspuns niciodată. Probabil simţea că am rănit-o aşa de tare, că nu putea să mă ierte atunci. De fapt, nici acum nu cred că m-a iertat, dovadă fiind palma care am primit-o. Mama lui William mi-a fost alături în nişte momente în care simţeam că încep s-o iau razna. Am iubit-o mult pe Anna, iar Olivia, ce-a de-a doua soţie mi-a fost pe-atunci alături. Am început să ţin la ea, apoi iubirea a venit ca ceva firesc între noi doi din moment ce ne cunoşteam de ceva vreme. Când am aflat că Anna se stabilise deja în Los Angeles, că devenise profesoară la cea mai bună universitate de aici, am înţeles că era deja mult prea târziu pentru a mai încerca o conciliere. A urmat apoi căsătoria mea cu Olivia, apoi William şi universitatea. Aici a intrat datorită mediei lui. Eu şi soţia mea ne-am mutat aici încă de la colegiul lui. Olivia nu a apucat să-l vadă nici absolvind cu brio colegiul, nici intrând primul pe lista la facultatea pentru care optase. Cam asta este în mare povestea.
   ─ Spuneţi-mi... Încă o mai iubiţi pe mama mea ?
   ─ Întotdeauna am iubit-o. Te-aş minţi de ţi-aş spune că nu.
   ─ Mulţumesc. Am lămurit misterul. Îmi permiţi să-ţi spun că ai fost prost ?
   ─ Da. Merit asta.
   ─ Îmi pare rău, Will, dar aş vrea să rămâneam doar prieteni.
   ─ Sigur că da. Nici nu se pune altfel problema. Pot să-ţi mărturisesc ceva ?
   ─ Da.
   ─ Mi-ar fi plăcut să fii sora mea.
   ─ Şi mie mi-ar fi plăcut să te am de frate. Acum mă scuzaţi, trebuie să mă întorc.
   ─ Sigur că da.
      Caroline plecă spre casă. Nu spuse nimănui nimic despre ziua aceea când făcuse pe detectivul particular. Când ajunsese acasă, află că părinţii ei se hotărâseră să-şi petreacă week-endul acela la Santa Ana, iar Carol fusese bucuroasă. Părinţii ei nu-şi mai petrecuseră un week-end împreună de foarte multă vreme.
      Vineri după amiază, cei doi soţi plecară cu maşina lor spre Santa Ana. Autostrada era libera la ora aceea şi nimeni nu prevedea haosul ce avea să urmeze curând. Cei doi mergeau cu viteză normală, deşi se aflau pe o autostradă. Alte maşini treceau în viteză pe lângă ei.
   ─ Ce grăbiţi sunt unii ! îi zise Mark Annei în timp ce conducea.
   ─ Da. Se grăbesc să ajungă la timp. Poate au afaceri.
   ─ Da, aşa este.
      Mark îşi văzu liniştit de drumul său. Deşi mergea cu viteză normală, seziză că intrase pe o porţiune de drum alunecos, căci abia reuă stăpânească maşina. Micşoră viteza, dar degeaba. O cisternă, plină cu ulei se răsturnase ceva mai încolo, antrenând în răsturnarea ei şi alte maşini care se izbiseră una de alta într-o tasare de maşini. Deşi micşorase viteza, Mark nu putea să controleze maşina sa. În timp ce el se străduia să recapete controlul maşinii sale, un nebun care rula cu viteză mare, scăpă maşina de sub control, intrând direct în maşina lui Mark. Aceasta se răsturnă din cauza instabilităţii. Cealaltă maşină luă foc întregul lichid uleios şi infalmabil, pe deasupra, bufni de-odată într-o mare explozie.
      Maşina lui Mark se opri din răsturnare. El se dezmetici, văzu haosul de flăcări şi de maşini, îşi dădu centura la o parte, reuşi cu mare greutate s-o scoată pe Anna din maşină şi se îndepărtară amândoi cât de cât de la locul impactului. Haosul se amplifică, căci alte maşini fuseseră antrenate în accident. Dându-şi seama că îşi lăsase celularul în maşină, Mark, care vroia sevină alte accidente, se îndreptă spre maşina sa, după ce-o lăsă pe Anna într-un loc ferit. Ajunse la maşină, îşi găsi celularul şi vorbind rapid, dar pe înţelesul tuturor, reuşi să dea cât mai multe date la poliţie, care se pusese deja în mişcare. Din nefericire, un foc minuscul mocnise tot timpul în maşina lui Mark. Când acesta termină de vorbit, aşia ieşise din maşină, că aceasta sări în aer.
      Între timp, circulaţia fusese întreruptă, cu ajutorul unor elicoptere poliţia ajunsese la locul faptei. Ambulanţa nu putea ajunge sidice răniţii de-acolo, aşa că se făcu un apel la elicoptere de salvare. De pe partea cealaltă a autostrăzii, care ducea spre Los Angeles, veniseră reporterii şi papparazzi. Toţi stăteau la distanţă de locul evenimentelor. Pompierii, veţiţi şi ei cu autoutilitară specială făceau faţă cu greu la stingerea incendiului.
      În Los Angeles, Caroline îi invitase pe William şi Jack la ea acasă pentru a vorbi cu ei mult mai multe decât vorbise la masa aceea. Din întâmplare, William ceruse permisiunea să dea drumul la televizor. El dădu drumul pe un canal oarecare. Era un meci de basket acolo. O vreme se uită la meci, dar acesta fusese întrerupt de ştirile, ediţie specială, intitulate „Haos pe autostrada înspre Santa Ana”. Ştiind că părinţii ei tocmai plecaseră spre Santa Ana, un sentiment ciudat, de nelinişte pusese stăpânire pe Caroline. Simţea că se întâmplă ceva rău, dar nu ştia ce.
      Acum, toţi trei erau cu ochii pe televizor, căci, în mod inexplicabil şi pe Jack pusese stăpânire acelaşi sentiment de nelinişte. Reportajul era terifiant, iar când incendiul fusese stins, pompierii îi lăsase pe anumiţi reporteri să se apropie de locul acceidentului pentru a filma mai multe amănunte. Eventual poate cineva recunoştea persoanele rănite...

               49. Continuare la haos

      Nu se ştia momentan numărul de morţi şi răniţi în acel lanţ de accidente. Toate canalele de ştiri erau pline de reportaje de pe autostradă. La un moment dat, Caroline ţipă :
   ─ Tata !
      Jack şi William fuseseră mai atenţi şi-l recunoscuseră pe Mark, ce era   într-o stare foarte gravă. Jack deja îi dădea telefon lui Thomas, care fusese avansat şi lucra acum în Los Angeles, la cel mai mare spital de-acolo, iar acesta era în alertă. În timp ce Jack dădea telefon, iar William o ţinea pe Carol în braţe, care plângea, aceasta spuse :
   ─ Nu, nu, nu !
      Jack, care încă mai vorbea la telefon, se întoarse cu faţa la televizor vrând să vadă din ce pricină spusese Caroline de trei ori „nu” şi scăpă telefonul jos, căci recunoscu persoana care era urcată într-o ambulanţă pe targă : era Anna. De la capătul firului, William îl auzea pe Thomas, naşul lui de botez strigându-l pe Jack. Luă el telefonul şi reuşi să-i spună ce se întâmplă.   
      Cei trei reuşiră să se mobilizeze în cele din urmă, pornind sprespitalul din Los Angeles. Accidentul se întâmplase pe la începutul druului spre Santa Ana, mai precis la o treime din drum şi răniţii erau transportaţi la spitalul din Los Angeles, cei mai mulţi fiind aduşi la secţia de urgenţe. La spital era un al doilea haos : medicii de gardă alergau de colo-colo, numeroşi papparazzi şi reporteri încercau să intre înăuntru, dar erau ţinuţi în frâu de un cordon de poliţişti, tărgile cu pacienţi veneau ca pe bandă rulantă. Ajunşi la spital, aceştia pătrunseră înăuntru cu mare greutate şi datorită Carolinei care le spusese celor ce-o împiedicau să intre că părinţii ei se află în acel spital.
      Intrară pe coridoarele spitalului, dezorientaţi, bulversaţi. Hotărâseră să caute un loc se aşeze, ca să nu încurce, iar Jack, îl lăsă pe William împreună cu prietena lui, Caroline şi de duse să vadă dacă poate afla ceva. Cei doi rămaseră acolo  aşteptându-l pe Jack. Acesta, reuşi săşi facă loc prin haosul acela şi dădu de Thomas care discuta cu un alt coleg.
   ─ Mas ! îl strigă el.
   ─ Jack, apropie-te !
      Jack se apropie de cei doi.
   ─ Jack, finul meu.
   ─ Bună seara. Am înţeles că îi cunoaşteţi pe soţii Bradley.
   ─ Da.
   ─ Îmi pare rău, dar domnul Bradley nu a supravieţuit.
   ─ Poftim ?
      Jack era şocat de-a dreptul. Cum putea el să se întoarcă şi să-i spună Carolinei că tatăl ei murise ?!
   ─ În schimb, domana se află la terapie intensivă. Am făcut tot ce ne stătea în putinţă. Doar un miracol o poate salva.
   ─ Bine. Poate fi vizitată ?
   ─ Sigur că da. Este în salonul 388.
   ─ Mulţumesc.
      Jack se întoarse la cei doi tineri care aşteptau cu înfrigurare veşti.
   ─ Am aflat ceva. Carol, mama ta este la terapie intensivă. E la salonul 388. Te poţi duce s-o vezi. Eu trebuie să vorbesc ceva cu William. Poţi ajunge singură ?
   ─ Da. Şi tata ?
   ─ Mai târziu despre el. Acum, du-te la mama ta !
   ─ Bine.
      Jack aşteptă până ce Caroline se îndepărtă suficient de mult să nu-i audă vorbind.
   ─ Fiule, am veşti triste.
   ─ Anna e la terapie intensivă. Tocmai ai spus asta. Ştiu şi eu ce înseamnă asta. Care sunt şansele ei ?
   ─ Nu prea mari. Dar Mark, soţul ei nu a reuşit să supravieţuiască.
   ─ Ce ?!
   ─ William, trebuie să fii puternic. De dragul lui Carol. Va trebui să fii lângă ea. trebuie să-i spun vestea când se întoarce de la Anna.
   ─ Poţi conta pe mine, tată !
      Cei doi o văzură pe Carol întorcându-se. Plângea şi era palidă. Parcă întreaga ei viaţă se sfârşise în momentul acela.
   ─ Am stigat-o şi nu m-a auzit ! zise ea izbucnind în plâns.
   ─ Nu-i nimic. Te va auzi ea până la urmă, o încurajă William.
   ─ Caroline, zise Jack. Trebuie să fii puternică pentru mama ta.
   ─ Tata ?
   ─ Din păcate tatăl tău...
   ─ Am ştiut ! Am simţit că tata nu mai este ! zise ea plângând.
      Jack rugă o asistentă să-i dea lui Carol un calmant uşor, căci suferise două şocuri. Cu ajutorul lui Mas, îi făcu rost de o rezervă în spital pentru a se odihni acolo, căci ştia că nu ar fi plecat de lângă mama ei şi putea fi supravegheată de doctori. Carol, împreună cu William, se culcară în paturile din rezerva aceea, în timp ce Jack se ocupă de detaliile certificatului de deces al lui Mark. Încercă să vadă cu cine putea să ia legătura şi din documentele lui şi ale Annei, îşi dădu seama că numai cu naşul lor de cununie şi de botez al Carolinei putea lua legătura. Îi sună şi le explică în două-trei fraze situaţia. Aceştia se mobilizară şi sosiră la spital, unde Jack şi Mas le spuseseră mai multe amănunte.
      A doua zi, Carol fusese mai bine, căci îi avea alături pe naşii ei. Aceştia îi spuseseră că se vor ocupa de înmormântarea lui Mark. Carol le mulţumi şi-l rugă pe William să fie alături de ea. Jack îşi dădu pe loc acordu, spunându-i că o să ajute şi el.
   ─ Nu, îl întrerupse Carol din oferta lui.
   ─ Înţeleg...
   ─ Te rog, rămâi tu la spital cu mama. Eu şi William împreună cu naşii ne ocupăm de tata. Dacă mama are nevoie de un miracol, acel miracol eşti tu ! să mergem, Will, zise ea plecâd din spital sprijinită de Will şi naşi.
      Jack rămase uimit. Nu se aşteptase la aşa ceva.

                       50. Miracolul

      Jack rămase la spital. Se îndreptă spre salonul 388 şi pătrunse înauntru. Într-o cameră albă, pe un pat, înconjurată de tot felul de aparate, monitoare şi tuburi era Anna. Părea aşa de mică pe acel pat, înconjurată de toate acele fire... Se apropie de patul ei, îşi trase un scaun şi stătu o vreme îndelungată doar privind monitoarele ce indicau pulsul ei şi starea stabilă. Se ruga în gând ca ea să nu fie o legumă, să-l poată auzi când va vorbi cu ea.
      În liniştea apăsătoare a încăperii de spital, el îşi rememoră momentul în care o cunoscuse pe ea, câte evenimente trecuseră peste ei, cum se căsătoriseră, cum ea plecase în India şi cum pusese la cale acel plan.
      Câteva zile, el o vizită la spital, dar nu vorbi cu ea. o ajutase pe Caroline foarte mult, fiind alături de aceasta când avusese loc înmormântarea lui Mark. O întrebase dacă mai poate face ceva pentru ea, iar Caroline îi spusese că nu şi că-i este recunoscătoare că are grijă de mama ei. Nu se putea duce în starea în care era la mama ei la spital.
      La vreo câteva zile, după tristul eveniment, într-o noapte când Jack era la spital, acesta îşi luă inima în dinţi şi-i vorbi Annei :
   ─ Nu sunt sigur că mă auzi. Chiar dacă mă auzi, cred că acum eşti revoltată că acum sunt aici lângă tine, când ar fi trebuit ca Mark să fie în locul meu. Totuşi, mă gândesc că poate e mai bine că nu mă auzi, căci vei suporta mai uşor vestea. Am început să debitez aiureli ! Nu am eu dreptul să-ţi spun asta, dar soţul tău nu a putut fi salvat. Se pare că te-a salvat pe tine şi pe alţi zeci de oameni care vroiau să vină pe acea autostradă. A dat telefonul miraculos şi s-au evitat câteva zeci de accidente ce ar fi urmat să aibă loc pe autostrada aia. Din păcate nu a reuşit să se îndepărteze suficient de mult când maşina voastră a sărit în aer. Îmi pare rău că trebuie să te întristez, spunându-ţi că ai plecat o femeie măritată şi o să te trezeşti o femeie văduvă.
       Anna, te rog, trezeşte-te ! A rămas Caroline, un copil reuşit, care are nevoie de tine ! Am fost un prost la tinereţe, dar am ajuns să văd altfel lucrurile. În mod ciudat, fata ta crede că aş putea ca eu să fiu miracolul de care ai nevoie ca să te trezeşti. Nu ştiu de unde i-a venit o asemenea idee. Carol, fata ta, te-a urmărit în ziua în care mi-ai tras o palmă bine-meritată şi a avut îndrăzneala să mă întrebe ce legătură a existat între noi doi. I-am spus tot adevărul ştiind că fiul meu tocmai îmi vorbise de o posibilă căsătorie a lui cu o fată pe care o cunoscuse. Mi-am dat mult mai târziu seama că fata despre care îmi vorbise el era Caroline, fiica ta. Mă doare să ştiu că i-am frânt aripile fiului meu, pentru că fiica ta i-a propus să fie prieteni. Probabil atât a considerat ea că i se cuvine lui Will.
        Acum, iată-mă ajuns şi la capul patului tău de spital, cerându-ţi iertare pentru ceea ce a fost cândva şi implorându-te să nu te duci acolo de unde nu te poţi întoarce. Fă-o de dragul lui Carol. Este de-abia anul I de facultate. Mai are atâţia ani şi bucurii pe care ţi le poate oferi ! Uite-mă pe mine, atotştiutorul, vorbindu-ţi !
      Jack tăcu. Consideră că vorbise suficient de mult. Nu sezizase că începuse să plângă decât când îşi simţi obrajii fierbinţi. Îşi scoase o batistă, se şterse şi rămase în continuare acolo lângă Anna. Ştia că dacă avea se trezească, pentru ea începea greul, căci soţul ei nu mai era. Dacă ar fi considerat că are nevoie de ajutor, el era dispus să-i acorde tot ajutorul de care ea ar fi dorit să dispună. Dar era la fel de conştient că ea l-ar putea respinge. Se ridică de pe scaun, ducându-se la fereastra camerei acelea şi privind afară. Era o noapte senină, iar luna îşi trimetea razele ei palide peste oraşul parţial adorimit.
   ─ Jack, auzi el încet, dar destul de clar.
      Se întoarse spre patul Annei. Era trează. Se trezise. Se apropie de grabă şi se aşeză pe scaun lângă patul ei.
   ─ Nu vorbi ! Slavă Domnului că te-ai trezit !
   ─ Mulţumesc Jack. Am auzit totul...
   ─ Anna, acum dormi ! Vorbim mâine !
      Ea-l aprobă din cap şi închise ochii adormind. El ieşi pe coridor şi primul lucru pe care-l făcu fusese acela de a se aşeza pe o banchetă şi a plânge câteva minute în şir, apoi dădu telefon acasă la Caroline. Era 4 dimineaţa şi era surpeins că la ora aceea nu dormea nimeni. Îi răspunse ful lui la telefon, spunându-i că doar el era treaz. Jack îl întrebă de ce şi William îi spuse că reuşise cu greu s-o adoarmă pe Caroline, apoi tatăl său îi dădu veştile despre Anna. William se bucură tare mult de aceste veşti.


            51. Recuperarea Annei şi ieşirea din spital

      Când se lumină, Anna se trezi, iar asistenta, însoţită de Thomas venise în vizită la ea. Se bucură nespus de mult când văzu că Mas era cel care o supraveghea.
   ─ Thomas, îl întâmpină ea.
   ─ Uite cine s-a trezit ! Frumoasa din pădurea adormită, glumi el cu ea.
   ─ Mas ! îl dojeni ea.
   ─ Cum se simte pacienta mea favorită ?
   ─ Mai bine, Mas. De când este aici ? arătă ea spre Jack, ce se lungise pe patul celălalt.
   ─ În fiecare zi şi noapte a fost aici.
   ─ De când sunt aici în spital ?
   ─ De două săptămâni.
   ─ Trebuie să mă fac bine cât mai repede. Am multe treburi de făcut. Mai ales că Mark nu mai este printre noi.
   ─ Anna, ia-o mai uşor. N-au intrat zilele în sac !
   ─ Ai dreptate !
      Thomas îşi făcu inspecţia zilnică. Între timp, Jack se trezise. Cand Mas termină fusese întrebat :
   ─ Care-s veştile ?
   ─ Destul de bune. O s-o mutăm în salonul de recuperare. Am pregătit deja o rezervă. Anna s-a trezit devreme în dimineaţa asta şi a văzut-o o asistentă şi m-a anunţat. Deja e ora prânzului acum. Ai putea s-o pui în cărucior şi s-o duci să mănânce ceva, dacă tot te-ai sculat. Rezerva ei este 533.
   ─ Bine.
      Jack se apropie de Anna şi reuşi s-o ridice pentru a o pune în cărucior. Era încă slăbită şi nu avea voie să stea câteva zile în picioare. Mas o sfătuise să încerce să meargă încetul cu încetul, să nu se grăbească, iar ea îi promisese că aşa va face.
      Împreună cu Jack se duse la masă. Mâncă totul, cu o poftă nebună. Se simţea de parcă renăscuse. Primise vizita fetei ei, pe care o îmbrăţişă şi o încurajă, iar aceasta se simţea mai bine, acum că mama ei îşi revenise. Îl revăzuse şi pe William şi fusese liniştită când aflase de la fata ei că acesta fusese tot timpul lângă ea.
      În săptămânile care urmară, Anna se recupera foarte frumos după accident. Jack fusese tot timpul lângă ea. Când nu era Jack, era William fiul lui sau Caroline. Nu fusese lăsată singură nicio clipă. La o lună de zile, Mas îi dădu drumul din spital. Cu ajutorul fetei ei, al lui Will şi Jack ajunsese acasă. Era din nou acasă. Ceru să fie lăsată singură câteva zile.
      Insistase ca fata ei să se ducă în tabăra studenţească unde-şi cumpărase bilet împreună cu Jenifer, prietena ei şi alţi câţiva colegi de clasă, mai ales că mergea şi Will în acea tabără. Rămasă singură, Anna se duse încet încet spre cimitir unde fusese îngropat soţul ei. Ajunse la mormântul lui, pe care-l văzuse îngrijit. Se opri în dreptul lui şi stătu o vreme în tăcere.
      „Ai plecat, începu ea să vorbească încet. Ai vrut să fii un erou şi să te ocupi de ceilalţi. Nu ai vrut să se mai accidenteze şi alţii, dar ai plecat tu dintre noi. M-ai lăsat singură. Nu ştiu dacă ştii, dar Caroline, fiica noastră, l-a rugat pe Jack să aibă grijă de mine. A stat aproape tot timpul cu mine. Şi-a cerut chiar iertare pentru ceea ce a făcut atunci în tinereţe. Îmi lipseşti, Mark. Nu ştiu cum va fi viaţa mea de-acum înainte, dar ştiu că mai am multe de oferit şi de spus. Nu ştiu nici ce să fac în legătură cu Jack ! Parcă te aud      spunându-mi să-mi urmez inima, dar acum în inima mea sunt adunate mult prea multe sentimente. Să-mi ascult inima îmi va veni greu. Ştiu că nu este imposibil, dar va fi greu. Acum, am nevoie de puţină linişte ca să pot învăţa cum să trăiesc fără tine, cel care mi-ai fost alături şi la bine şi la rău. Îmi iau rămas bun de la tine. Iartă-mă că nu pot veni mai des aici, dar de când cu mama mea şi Franz, cimitirele mi-au lăsat un gust amar. Ştiu că acum, mă veghezi şi tu de undeva, de acolo de unde mă veghează şi mama şi Franz. Acum o să plec şi cu regret am să-ţi spun adio.”
      Tăcu din nou. Puse un buchet de flori privind în continuare acel mormânt. Se pregăti să iasă din cimitir, când, pe o alee învecinată, la un alt mormânt, îl zări pe Jack. Se duse spre el. Acesta pusese deja buchetul de flori şi se uita la poza de pe cruce.
   ─ Bună, îl salută ea.
   ─ Anna, spuse el. Ce e cu tine singură aici ?
   ─ Mi-am luat rămas bun. Soţia ta ?
   ─ Da, mama lui Will.
   ─ Frumoasă.
   ─ Mai de grabă o femeie remercabilă. După cum vezi, nu era chiar atât de frumoasă ca tine, dar sufletul ei a făcut-o frumoasă în ochii mei şi m-a ajutat s-o iubesc.
   ─ Am înţeles. De fapt, cred că aşa a fost şi la mine cu Mark.
   ─ Permite-mi să te conduc spre casă.
   ─ Chiar te rog.
      Anna se sprijini de el, mergând amândoi spre casa ei.
   ─ Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Ştiu cât de greu e să pierzi pe cineva drag, zise el.
   ─ Nu-ţi face griji ! Rezist destul de bine ! Nu uita că atunci când eram mult mai tânără decât acum am pierdut o mamă şi un logodnic. Moartea lui Mark nu m-a afectat atât de mult. Mi s-a părut doar că a fost prea devreme, dar am simţit că el nu mai este lângă mine încă de când m-am trezit la spital. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai mult timp lângă mine, dar viaţa merge înainte.
   ─ Cum de ai ajuns să gândeşti atât de matur ?
   ─ Hai să ajungem la mine şi pe urmă îţi spun.
      Cei doi ajunseră acasă la Anna şi ea-l pofti înăuntru, invitându-l să ia loc. Înainte să-i spună despre cum a ajuns ea matură, ei vorbiră despre alte nimicuri, apoi ea se apucă să-i vorbească.
   ─ M-ai întrebat de ce am ajuns atât de matură...
   ─ Da, dar nu e nevoie să-mi dai o explicaţie. Fiecare ne-am maturizat  într-un fel sau altul.
   ─ M-am maturizat brusc de când am pierdut-o pe mama mea. În ziua aceea am simţit cum viaţa mă aruncă pe o mare învolburată. Simţeam atunci că cerul se prăbuşeşte peste mine, că fără mama, viaţa mea va deveni asemenea unei poveri. Eu eram un fel de Atlas, ce ţinea pe umeri întreaga boltă cerească. În cazul meu, bolta era viaţa mea fără mama. L-am întâlnit pe Franz într-un moment în care simţeam că am naufragiat şi că nu este nimani care să mă salveze. Când a apărut el în viaţa mea,  atunci mi s-a părut că soarele ieşise din nori negri special pentru mine. Când a murit şi Franz, am avut impresia că lumea mea s-a cam terminat. Am decis totuşi să merg mai departe singură. Aveam impresia că nu mai exista nimeni care să mă salveze. Nu acolo în Germania, aşa că am luat drumul Americii despre care auzisem de la mama mea atâtea lucruri. Aici te-am întâlnit pe tine, dar nu cred că eram suficient de matură.
   ─ Anna, te înţeleg perfect. Când mi-ai aruncat verigheta în faţă atunci, am văzut negru în faţa ochilor. Mă simţeam de parcă inima-mi încetase să bată şi-n următoarea secundă ar fi urmat să cad jos mort. Nu a fost aşa. Un timp, n-am mai ştiut de mine. Te-am căutat cu telefoanele. Încercam să repar ceva, deşi undeva înăuntrul sufletului ştiam că nu mai poate fi reparat nimic. Mă agăţam de ceva care se terminase din vina mea. Am căutat să-mi revin, dar nu am putut. Apoi a apărut Olivia şi a început să aibă grijă de mine fără ca nimeni s-o fi rugat să facă asta. Încetul cu încetul am învă să fiu alt om, m-am schimbat mult mai mult după ce ne-am căsătorit şi a apătut William pe lume. Soţia mea împărţea totul cu mine : şi bune şi rele. Am văzut că prin comunicare ajungeam la înţelegeri convenabile pentru amândoi. Am realizat atunci că dacă m-aş fi purtat aşa şi cu tine, aş fi avut mult mai mult de câştigat.
   ─ Ce-a spus Olivia referitor la faptul că ai mai fost însurat ?
   ─ La început n-a ştiut. Cu timpul, am început să-i povestesc despre trecutul meu. Cred că într-un fel sau altul şi-a dat seama că încă mai ţineam la tine.
   ─ Ce maturi am devenit amândoi !
      Cei doi au mai stat multă vreme de vorbă, apoi se despărţiră.

faine capitole chiar imi plac te pricepi1

Anna&Jack?waw..dar mai..nu e totul cam rpd?de-abia a murit Mark si deja apare Jack..mai..nush..cred ca ar trebui sa mai treaca un timp,nu crezi?anyway,sad si cap asta :(

                               52. A doua şansă

      De la conversaţia celor doi au început să se scurgă lunile una după alta într-o rostogolire iute. Anna era ocupată cu expoziţiile Carolinei şi nu simţi cât de repede trecuse acel an peste ea. Ziua în care se împlinea un an de la moartea lui Mark sosi repede şi Anna merse împreună cu fiica ei la cimitir. Se întoarseră amândouă acasă, iar Jack, împreună cu William veniseră la puţină vreme după sosirea celor două acasă. Anna îi pofti pe-amândoi înăuntru, iar Will se duse să stea de vorbă cu prietena lui. Intră în camera Carolinei după ce aceasta îl invitase înăuntru.
   ─ Carol, nu ştiu ce să fac. Anul ăsta vreau să mă duc în tabăra militară. Cred că tata nu va reacţiona destul de bine la această veste.
   ─ În tabăra militară ? Ai înnebunit cumva ?
   ─ Uite ! Şi tu reacţionezi la fel ! Vreau să văd cum este în armată. Am căutat cea mai bună tabără în acestă privinţă. Vreau să trec şi prin experienţa asta.
   ─ Te înţeleg. Şi eu vreau să mă duc în tabăra de pictură din Franţa !
   ─ Atunci, hai să coborâm în sufragerie să le spunem părinţilor. Împreună cu tine prind curaj.
   ─ Hai.
      Cei doi ieşiră din cameră şi merseră spre uşa de sufragerie. Când să deschidă mai bine uşa crăpată a acesteia, auziră următoarea conversaţie ;
   ─ A trecut un an de zile ! Nu-mi vine să cred că de un an Mark nu mai este.
   ─ Anna, pot să-ţi spun ceva fără să mă întrerupi ?
   ─ O să încerc.
   ─ Anna, într-un an de zile s-au întâmplat multe lucruri. Am ajuns să ne cunoaştem din nou, mult mai bine decât ne cunoşteam la tinereţe. Amândoi am trecut printr-un divorţ, o nouă căsnicie, naşterea copiilor şi moartea jumătăţii noastre. Ştiu că nu prea poţi uita a repede ceea ce am făcut atunci de mult, chiar dacă anii au trecut peste noi, dar Anna, crezi că ne-am ami putea acorda a doua şansă ? Nu cred că mai este vorba de o iubire pătimaşă între noi doi, tinerească, ci e vorba de respect reciproc, de un altfel de grad de iubire. Crezi că am putea să ne petrecem împpreună restul zilelor pe care le mai avem ?
   ─ Nu ştiu ce să-ţi răspund. Mark...
   ─ Tata ar fi fost de acord, mamă, zise Caroline intrând.
   ─ Carol !
   ─ Îmi cer scuze mamă. Eu şi William tocmai veneam spre voi să vă spunem ceva şi am auzit fără să vrem. Eu sunt de acord, mamă. Cred că tatei  i-ar fi plăcut să nu te ştie singură.
   ─ Şi eu sunt de acord, Anna, zise William. Dacă tata vrea să fie alături de tine, eu nu mă împotrivesc.
   ─ Dar voi doi vă...
   ─ Suntem cei mai buni prieteni. Nu putem să ne iubim precum iubiţii, ci ca fraţii. Mi-ar place ca Will să fie fratele meu mai mare.
   ─ Şi mie să am o soră mai mică precum Carol !
   ─ Ei ! Ca să vezi ! zise Jack. Anna ?
   ─ Ce să mai spun ? Poate un da ar fi suficient.
   ─ Mulţumesc, Anna, spuse Jack, strângându-i mâna.
   ─ Vreţi o ceremonie restrânsă sau una mare ? întrebă Carol.
   ─ Cred că nişte jurăminte schimbate la o capelă şi o masă între noi patru ar fi suficient, zise Jack.
   ─ Şi eu cred asta, zise Anna.
   ─ Atunci, că sunteţi bine dispuşi amândoi, mamă, să ştii că anul ăsta mă duc în tabăra de pictură din Franţa.
   ─ Iar eu mă duc în tabăra militară.
   ─ Ce ?! ziseră amândoi la unison.
   ─ Aţi aşteptat un eveniment fericit între noi doi ca să ne daţi veştile astea ? continuă Jack
   ─ Nu, deloc ! Coborâsem deja când v-am auzit. Eram pregătiţi să vă spunem, dar am rămas pe loc.
   ─ Şi aţi ascultat la uşă, concluzionă Jack.
   ─ Lasă-i în pace. Deci te duci în tabăra de pictură din Franţa. Bun. Să ai grijă de tine ! zise Anna
   ─ Adică mă laşi să mă duc ?
   ─ Da. Ce motiv aă te opresc ? Ai trecut în anul III de facultate ! Eşti matură acum !
   ─ Tată ?
   ─ Da ! Te poţi duce. Nu-i nicio problemă. Doar să fii atent acolo la ce faci !
   ─ Mulţumesc.
   ─ Noi doi plecăm. Trebuie să sărbătorim cu o îngheţată că vom deveni fraţi, zise Carol trăgându-l pe William de mână.
   ─ Pa, pa, le zise acesta din urmă.
      Cei doi tineri plecară.
   ─ Interesant ! zise Anna
   ─ Da. M-a luat pe nepregătite cu tabăra militară.
   ─ Eu zic că experienţa taberilor acestea mai neobişnuite le va face bine !
   ─ Da, şi eu cred la fel. Când vrei să mergem la o capelă să depunem nişte jurăminte ?
   ─ Hai să fim spontani. Mergem şi ne cumpărăm verighete de la primul magazin şi intrăm în prima capelă care ne iese în cale şi pe urmă îi aşteptăm pe puştii ăştia doi cu masa făcută, zise ea.
   ─ Hai ! zise el
      Aşa au şi făcut, iar când Carol şi William se întorseseră, sărbătoriseră evenimentul în familie.

            53. Taberele

      Când vara sosi, Anna şi Jack se preocupau de plecarea celor doi copii ai lor în tabăra în care se duceau. Când cei doi deveniseră din nou soţ şi soţie, un sentiment ciudat de linişte pusese stăpânire pe ei când terminaseră de schimbat jurămintele, căci amândoi avuseseră strania senzaţie că morţii lor se odihnesc în pace, liniştiţi.
            Anna îşi conduse fata la aeroportul din Los Angeles. Aceasta urma să ajungă la New York, să schimbe avionul şi apoi să ajungă în Franţa. Noroc că pleca împreună cu Jenifer şi cu încă alţi colegi de-ai ei. Observase şi că un tânăr înalt, cu părul blond şi ochii verzi era mai tot timpul în preajma Carolinei. Nu întrebă nimic, dar ceva îi spunea că acel tânăr îi făcea curte fetei ei. Îşi luă rămas bun de la ea şi se întoarse acasă după ce văzu avionul ei decolând.
      Între timp, Jack se dusese împreună cu William la un autobuz special ce-i lua pe cei care mergeau în tabăra militară. Se asigură încă o dată că fiul lui avea tot ce-i trebuie şi-l urcă în autobuz. Când se întoarse acasă, o găsi pe Anna în bucătărie. Locuiau momentan la ea acasă, dar erau în căutare de altă casă a lor, una independentă. Noroc că se aveau unul pe altul, căci altfel s-ar fi simţit singuri fără Carol şi Will în casa aia mare.
      Caroline ajunse după 10 ore de zbor cu avionul în Franţa. Acolo, împreună cu grupul ei se duseră spre tabăra de pictură. O sună pe mama ei pentru a o asigură că totul este în regulă şi că ajunsese cu bine. A doua zi, ea plecă la o expoziţie de pictură care era deschisă la Muzeul Luvru. Profesorul lor le dădu o mulţime de explicaţii, apoi se întoarseră în tabără. Acelaşi profesor le dădu un test : să reproducă din minte un tablou care le-a atras atenţia la expoziţie. Vroia să verifice câţi dintre studenţii săi fuseseră atenţi. Din tot grupul de 20 de studenţi, doar 8 trecuseră proba. Printre ei se numărase, evident şi Caroline. Dezamăgit că doar atâţia studenţi trecuseră proba, profesorul îi pedepsi : o săptămână într-un castel de pe Valea Loirei.
      Grupul de studenţi se mută la un castel medieval de pe Valea Loirei, care avea nu mai puţin de 100 de camere, firide, labirinturi şi cămăruţe ascunse. Misiunea lor era să încerce să găsească cel mai expresiv tablou din mulţimea de tablouri ce erau acolo şi să-l reproducă. Altă misiune era aceea de a reproduce prin pictură camera ce li s-a părut cea mai încărcată de romantism, plus că mai erau obligaţi şi la altceva : fetele trebuiau să împartă camera cu un băiat. Caroline îl alesese pe Albert, pe care-l şi plăcea.
      Aşa începuse aventura studenţilor din tabăra de pictură. Bineînţeles că ei erau de-a dreptul încântaţi de experienţa pe care o trăiau. Caroline şi Albert erau mai mereu cu un pas înaintea celorlalţi studenţi pentru că descopereau repede câte o ascunzătoare. Caroline avea simţul detectivului foarte dezvoltat, pe când Albert o completa prin faptul că putea face o schiţă a camerei sau a tablourilor foarte rapid.
      Într-o noapte, când cei doi nu aveau somn, plecaseră cu lanterne aprinse într-o nouă aventură. După ce parcurseseră o serie lungă de labirinturi întortocheate, dădură de o cameră decorată într-un stil renascentist. Caroline aprinse lumănările existente în sfetnice şi camera se dezvălui în toată splendoarea ei. Acolo, timpul părea că stătuse în loc, că nu se mai mişca nimic. Amândoi avuseseră impresia că acea cameră fusese a unei femei care avusese o iubire interzisă. Numeroase răvaşe de dragoste găsite prin cameră dovedeau acea supoziţie. Cei doi aflaseră că ea fusese de rang nobil iar el nu şi că trăiseră o poveste de dragoste toridă.
   ─ O poveste interzisă de dragoste ? întrebă el
   ─ Se pare că da.
   ─ Nu găsim şi nişte tablouri ?
      Căutară ei ce căutară şi nu găsiseră nimic. Erau dezamăgiţi amândoi.
   ─ Am crezut că poate găsim ceva ! zise ea.
   ─ Poate că ea sau el n-au vrut să se găsească nimic referitor la ei.
   ─ Aşa o fi.
      Caroline constată că Albert nu mai zicea nimic şi că se uita la ea. Îl privi şi ea la rândul ei. Un sentiment straniu pusese stăpânire pe cei doi şi se apropiară unul de altul. El o mângâie pe păr şi pe faţă şi o sărută. Buzele lor se contopră într-un sărut fin, ce se transformă într-unul torid. Mâinile lui începuseră să parcurgă traseul trupului lui Caroline. Se desprinseră amândoi din sărut şi realizară că o dorinţă nebună, aproape incontrolabilă de a face dragoste pusese stăpânire pe ei. Will o luă în braţe şi o purtă până la patul imens din acea cameră. Ajunşi în dreptul patului, hainele începură să cadă de pe ei     într-un morman nedefinit, undeva pe covor, iar el o lungi în pat. Mâinile lui cercetau avide fiecare centimetru din pielea ei, vrând să şi-o întipărească în minte. Trupurile lor se arcuiau în muzica dragostei ce-i unea în acele clipe...
      A doua zi, nimeni nu se miră că nu-i găsise pe cei doi în camerele lor, căci ştiau toţi cât de aventuroşi erau. Când cei doi se treziseră unul în braţele celuilalt, se pregătiră rapid să se alăture celor din grup şi să lase camera în aşa fel, încât să nu se cunoască ceva din cele petrecute în noaptea lor de amor. Amândoi conveniră să nu pomenească nimic despre acea cameră şi să uite evenimentele petrecute. Albert, în schimb, îi spusese că el este convins că nu va uita cele petrecute între ei. Nici Caroline nu avea să uite.
      Între timp, în tabăra lui William, studenţii care aleseseră tabăra militară, erau primiţi într-un veritabil regim militar. Primul lucru ce li se întâmplase fusese acela să fie raşi în cap, ca la armată. Îi preluase un comandant, care avea să fie şeful lor de instrucţie şi îi ordonă după înălţime. Apoi, în marş de stâng-drept, îi duse spre dormitorul lor comun, unde le dădu ordin ca într-o jumătate de oră să-şi pună lucrurile în dulapuri şi să-şi aranjeze paturile. În afară de William, Frank şi Gregory, care erau cei mai buni prieteni, nimeni nu luă în seamă ordinul dat, crezând că era doar de formă.
      Cei trei prieteni îşi aranjară paturile şi hainele în dulapuri, în timp ce ceilalţi stăteau tolăniţi pe pat. James Thompson, cel care-i preluase pe studenţi, instructorul lor în acea tabără, un tip solid, la vreo 35 de ani, intră înăuntru, în camera studennilor. Tot cei trei prieteni îl observară primii şi se aflau în poziţie de drepţi la marginea paturilor, ceilalţi ignorând total prezenţa lui James acolo. Acesta, văzând una ca asta, flueră puternic strigând :
   ─ Drepţi ! La marginea paturilor !
      Ceilalţi se supuseră, dar mai în pleaznă, mai în lene. James îi întrebă cum îi cheamă şi fiecare-şi spuse numele.
   ─ Dacă aveţi impresia că aceasta este o tabără obişnuită şi că totul se face în derâdere, vă înşeleaţi amarnic ! Aici toată lumea se comportă ca şi când ar fi în armată de-adevăratelea. Nu este nimic făcut în glumă, iar dacă asta aţi crezut când v-aţi înscris în tabără, o să aveţi de furcă cu mine. Să nu aud vociferări sau nemulţumiri din partea voastră, că va fi mai rău ! Soldaţi William, Frank şi Gregory ! pe loc repaos, stânga împrjur şi afară cu voi de-aci !
      Cei trei numiţi se supuseră, dar rămaseră afară, în spatele uşii ca să audă ce se întâmplă cu ceilalţi, rămaşi înăuntru.
   ─ Voi, ceilaţi ! îl auziră ei pe James. Faceţi-vă paturile cum trebuie ! Voi sta lângă voi până ce acestea ies perfect !
      Cei trei se îndepărtară.
   ─ Nu glumeşte, zise Greg.
   ─ Aşa este, remarcă Will.
   ─ Oare numai noi suntem disciplinaţi ? întrebă Frank
   ─ Nu. Cred că noi suntem mai gospodăroşi, concluzionă Greg.
      În timp ce cei trei ce fuseseră lăsaţi pe liber vizitau tabăra, înăuntru, în camera lor, colegii rămaşi fuseseră puşi la muncă. James nu-i slăbi până ce aceştia nu aranjară paturile aşa cum îi convenise lui. De-abia spre seară le dădu drumul, pentru ca aceştia să nu piardă masa. După cină se întoarseră cu toţii în cameră. Cei care fuseseră obligaţi să-şi facă de mai multe ori paturile erau rupţi de oboseală. Doar ce se schimbară la haine de seară şi se întinseră în paturile lor.
      A doua zi, la ora 5 dimineaţa, fuseseră treziţi în marş de fluier, în acelaşi marş se îmbrăcaseră, îşi făcuseră paturile şi fuseseră scoşi afară. James se prezentă pe nume celor şcoşi afară şi apoi intră din nou înăuntru, căci unii studenţi îl ignoraseră complet. Peste cei care-l ignoraseră, James aruncă o găleată de apă rece peste fiecare dintre ei, scoţându-i afară şi-n hainele de seară.
      Instrucţia începu în forţă, cu alergare în jurul taberei de vară, întinsă pe câteva sute de metrii buni, cu flotări şi duşuri nici prea reci, nici prea fierbinţi, după care le dădu drumul la masa de prânz şi-i lăsă în pace. După prânz, pe când aceştia se odihneau în camera lor, James aduse cu el un soldat, care căra cu el Constituţia SUA. Studenţii, cum îl văzuseră că intră înăuntru se puseră în poziţie de drepţi la capul patului. Probabil învăţaseră lecţia.
   ─ Aşa îmi place de voi ! îi lăudă James. Acum, faceţi bine şi luaţi câte-o carte de la colegul vostru ce le cară.
      Se conformă toată lumea.
   ─ Până mâine la ora 10 s-o ştiţi pe de rost ! Altfel, vă pedepsesc. Aţi înţeles ?
   ─ Da, să trăiţi.
      James împreună cu cel care adusese cărţile plecaseră. Bineînţeles, studenţii nu luară în seamă ceea ce le spusese instructorul. Numai Will, Frank şi Greg se apucară s-o citească. Ceilalţi, care-i vedeau atât de studioşi, îi ironizau, dar lor nu le păsa. A doua zi, la ora stabilită, James îi luă la întrebări. Nu ştiură răspunsurile decât cei trei.
   ─ Soldat Will, Greg şi Frank. Sunteţi scutiţi de orice instrucţie de aici înainte ! Aveţi liber ! Restul, urmaţi-mă !
      Colegii celor trei îl urmară pe James, iar acesta îi puse să intre în camera lor, să-şi ia periuţele de dinţi şi apoi să meargă cu el. Pedeapsa lor fusese să facă toaletele lună şi să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi.

                                54. Înapoi acasă din tabăre

      Experienţele din cele două tabere continuară nestingherite. Pe de-o parte, Caroline descoperise că-l iubeşte pe Albert, acesta o ceruse de soţie, iar ea acceptase, iar împreună dezlegaseră multe mistere ale castelului medieval unde fuseseră cazaţi. Cele mai frumoase tablori şi schiţe fuseseră ale lor. Pe de altă parte, William, împreună cu ai săi amici îşi continua experienţa militară, fiind un exemplu pentru ceilalţi colegi ai lor. Ceilalţi învăţaseră că dacă nu se implică, nu au de câştigat, ci numai de pierdut.
      În timp ce Caroline şi William îşi continuau experienţele, Anna şi Jack începuseră să comunice unul cu altul mult mai mult decât comunicaseră în trecut, să împartă şi bune şi rele, ea iertându-l în cele din urmă. Încurajată de Jack, Anna mai avusese mici expoziţii de sculptură şi începuse să-şi scrie memoriile.
      Ziua venirii lui Carol şi Will din tabere sosi şi Anna, împreună cu Jack se duseră la aeroport, s-o ia întâi pe Caroline, ce venea mai de vreme, apoi toţi trei să se ducă să-l ia şi pe William. Curând, Anna îşi zări fata. Aceasta venea însoţită de Albert. Anna îi făcu un semn lui Jack, acesta se uită la ea şi înţelese din privirile şi gesturile ei că fata ei avea un pretendent. Nimeni nu se miră prea mult din această pricină. Caroline îşi zări mama şi pe Jack şi se îndreptă spre ei..   
   ─ Bună mamă ! o salută ea.
   ─ Bine ai venit.
   ─ Bună, Jack ! mai zise.
   ─ Bine te-ai întors, îi răspunse acesta.
   ─ Trebuie să mergem să-l luăm şi pe Will, zise Anna. Ce este cu tânărul care te însoţea ?
   ─ Vă spun acasă.
   ─ Bine.
      Cei trei plecară spre locul de unde trebuia să fie luat William. Ajunseră la timp, căci autobuzul lui tocmai sosise. Când îl văzu aşa tuns scurt, Carol mai să nu-l recunoască, dar se duse la el spunându-i :
   ─ Salut ! Bine te-ai întors, frate !
   ─ Bine te-am găsit, surioară ! spuse el îmbrăţişând-o !
   ─ Bun venit, Will ! îl salută Anna.
   ─ Mulţumesc, mamă. Sper să-mi dai voie să-ţi spun aşa !
   ─ Sigur că da.
   ─ Bine te-am găsit, tată.
   ─ Văd că tabăra ţi-a priit. Ai venit schimbat !
   ─ Lasă-mă, că vă spun acasă prin ce-am trecut.
   ─ E de rău ?
   ─ Nu, surioară ! E chiar amuzant !
      Se urcară toţi în maşină şi se duseră spre casă. Ajunşi acasă, cei doi se duseră în camerele lor, se schimbară şi coborâră în sufrageria casei pentru a-şi povesti păţaniile. Caroline îşi povesti întâmplările din Franţa din castelul medieval, spunându-le despre Albert Morison, cel care o ceruse în căsătorie. Evitase cu subtilitate scena de amor dintre ei, dar se subânţelesese din ceea ce vorbise ea că cei doi fuseseră şi intimi.
   ─ Nu se poate ! Fata mea se mărită, zise Anna cu mirare.
   ─ Da mamă. Ai ceva împotrivă ?
   ─ Nu. Ce să am. Dacă vă iubiţi, aveţi binecuvântarea mea !
   ─ Mamă, mamă ! Surioara mea cea mică mi-a luat-o înainte ! o tachină Will.
   ─ Şi v-aţi decis când faceţi nunta ? întrebă Jack
   ─ Am decis să o facem până începem facultatea.
   ─ Aşa repede ?
   ─ Da.
   ─ Bine. Nu-ţi face griji. Ne ocupăm noi de toate !
   ─ Mulţumesc.
   ─ Şi tu, Will ? Cu ce te lauzi ?
      William se apucă să le povestească întâmplările taberei lui.
   ─ Şi vrei să spui că le-a servit câteo găleată de apă rece celor care l-au ignorat ?
   ─ Da.
   ─ Şi i-a pus să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi ?
   ─ Da.
   ─ Doamne mare ! Şi care a fost de fapt experienţa ?
   ─ Am devenit toţi mai responsabili, mai maturi. Cred că mi-a prins bine, tată.
   ─ Mă bucur că aud asta !
   ─ Deci trei dintre voi aţi fost privilegiaţi !
   ─ E un fel de a spune. Instructorul james, a început să stea mult timp de vorbă cu noi şi să ne înveţe cu totul alte lucruri decât pe colegii noştrii. A fost frumos, dar şi benefic. Cei care erau la început indisciplinaţi, au devenit disciplinaţi. Cred că va fi un şoc pentru părinţii lor să-i vadă atât de schimbaţi !
   ─ Bine.
   ─ Dar să lăsăm asta. Când începem să ne ocupăm de nunta surioarei mele ?
      Anna şi Jack se priviră unul pe altul şi dădură din umeri, concluzionând totuşi că vor începe de a doua zi, ca să aibă şi ei timp să se relaxeze şi să se odihnească. Toţi erau conştienţi că aveau multe de făcut.

            55 Nunta Carolinei

      Aşa cum promiseseră, părinţii se ţinuseră de cuvânt. Mai întâi, Caroline îl sunase pe Albert să-l întrebe dacă şi-a anunţat părinţii de eveniment şi acesta îi spusese că da şi că părinţii lui abia aşteptau să-i cunoască pe ai ei. Urmase apoi o întâlnire protocolară a părinţilor lui Albert cu cei ai Carolinei. La acea întâlnire se puseseră la punct detalii referitoare la nuntă.
      În luna lui gustar, pregătirile de nuntă erau aproape terminate, căci urma să sosească marea zi. Anna şi Caroline se duseseră prin multe magazine până să găsească rochia potrivită pentru aceasta. O contribuţie uriaşă la alegerea rochiei şi-o dăduse William. În cele din urmă, ziua cea mare sosi.
      În camera Carolinei era agitaţie : domnişoara de onoare pe care aceasta şi-o alesese o ajuta cu îmbrăcatul, secondată de către Anna. Rochia Carolinei era foarte elegantă, dar în acelaşi timp şi simplă. Totul era perfect pentru o asemenea ocazie, dar parcă ceva lipsea. Pe când Jenifer, căci ea era domnişoara, şi Anna se gândeau ce anume lipsea, se auzi o bătaie în uşă.
   ─ Cine e ? întrebă Anna
   ─ Eu sunt, se auzi vocea lui Jack. Pot să intru ?
   ─ Sigur, zise Caroline.
      Jack intră şi rămase mut de uimire. Caroline pur şi simplu radia. Observă că doamnele din încăperea aceea erau triste.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Avem ceva albastru – jartiera; ceva de împrumut este geanta de la Jenifer, ceva nou este rochia de mireasă pe care chiar William a ales-o, dar parcă lipseşte ceva.
   ─ Lipseşte ceva vechi. Îmi dai voie ?
   ─ Da.
      Jack se apropie de Caroline şi deschise o cutie.
   ─ Acest set a fost purtat de mama mea. Mi-ar face plăcere să-l porţi tu!
   ─ Mulţumesc. Sunt superbe. Mamă, mă ajuţi să le pun ?
   ─ Sigur că da.
      Un colier, o brăţară şi nişte cercei fini erau setul lui Jack pentru Caroline.
   ─ Pot să rămân cu Jack ?
   ─ Sigur. Să ieşim, Jenifer.
      Cele două ieşiră.
   ─ Pot să te rog ceva ? întrebă Carol.
   ─ Sigur.
   ─ Vrei să mă conduci tu spre altar... tată ?
      Jack se emoţionă şi chiar plânse.
   ─ E o onoare pentru mine, dar eşti sigură ?
   ─ Sunt foarte sigură. In fond, acum nu am decât un singur tată şi acela eşti tu.
   ─ Mulţumesc, fiica mea. E plăcut să-ţi spun aşa.
   ─ Şi pentru mine !
      Jack ieşi din încăpere, apoi Jenifer cu Anna intrară pentru machiaj şi coafură.
   ─ Mamă, l-am rugat pe tata să mă ducă la altar.
   ─ I-ai zis tată !
   ─ Da.
   ─ Mă bucur pentru el. Îşi dorea tare mult asta.
   ─ Mi-am dat seama. Dar am şi vrut să-i spun tată acum, când este un moment atât de special pentru mine !
   ─ Bine. Acum, să ne grăbim, nu vrem să întârziem.
      Caroline fusese coafată şi machiată, apoi ieşi din cameră, unde o aştepta Jack. Era mândru de ea. Arăta ca o zână în ochii lui în acele momente. Emoţionat, îi oferi braţul şi amândoi coborâră scările de la etajul casei, la parterul acesteia, unde era William, care aştepta să deschidă uşa pentru a porni cu toţii spre biserica unde se ţinea ceremonia nunţii.
      În cele din urmă ajunseră la biserică, iar Anna se duse înăuntru, dând semnalul de începere. Jenifer intră prima, iar după ea Jack împreună cu Caroline. Urmănd amândoi marşul miresei se îndreptară spre altar, unde aştepta Albert, îmbrăcat în costum alb. Jack parcă vedea în faţa ochilor lui scena nunţii lui cu Anna. Îşi încredinţă fiica bărbatului ce urma să-i devină soţ şi apoi ceremonia începu în linişte. Şi Anna şi Jack plânseseră de emoţie, de bucurie când slujba se termină, iar tinerii se urcară în maşina ce avea să-i ducă acasă la Anna şi Jack pentru a se schimba şi a pleca în săptămâna lor de miere.
      Petrecere nu făceau. După ce Caroline plecă în săptămâna de miere împreună cu Albert, cei doi rămaseră doar cu William. Acesta se ducea foarte des pe la prietenii lui, aşa că un sentiment straniu de singurătate pusese stăpânire pe Anna şi Jack.
   ─ Fetiţa noastră s-a făcut mare, îi zise ea lui Jack într-o seară.
   ─ Aşa este. Mâine-poimâine auzim şi despre William.
   ─ Dacă pleacă şi el, o să rămânem singuri în toată casa asta mare.
   ─ Apropo, te-ai gândit ce cadou îi facem fetei noastre, acum că s-a dus la casa ei ?
   ─ M-am gândit să-i luăm o casă. De fapt, am câteva în vizor. Mergem mâine să le vedem ?
   ─ Sigur că mergem.

ce frumos!ce frumos!Bravo!BRAVOOO!! =D> Am citit TOT vreau si urmatorul capitol please!!!!!!!!

                         56. Specializarea lui William


      Cât cei doi tineri însurăţei stătuseră în luna de miere, Anna şi Jack se duseră să caute o casă pentru ei. Dintre cele pe care Jack le avusese în vizor, una le plăcuse la amândoi şi o achiziţionară pe aceea. Caroline şi Albert se întoarseră din săptămâna lor de miere la părinţii ei. Sărbătoriseră în familie evenimentul şi apoi Anna le zise :
   ─ Pentru că sunteţi la începutul căsniciei voastre, eu şi Jack, v-am luat o casă care să fie numai a voastră. Sper să vă placă şi vouă ce-am ales noi.
   ─ Mulţumesc, mamă, zise Carol. Sigur ne va plăcea.
   ─ Mergem s-o vedeţi ? întrebă Jack
   ─ Sigur că da, spuse Albert
      Cei patru, căci William era plecat, merseră la casa cumpărată. Şi lui Albert şi Carolinei le plăcuse casa, iar cei doi părinţi fuseseră mulţumiţi sufleteşte că putuseră să facă ceva pentru ei. Părinţii lui Albert, când aflară vestea, se angajaseră să le utileze şi să le mobileze casa cu ceea ce îşi vor alege ei.
      Curând, cursurile universitare reîncepură. Anna renunţase la predat, ocupându-se mai mult de sculpturile ei şi de scrierea memoriilor. Fiind ocupată cu realizarea de expoziţii când pentru ea, când pentru fiica ei, nici nu realiză când trecu anul universitar. Împreună cu Jack, se pregătea pentru a participa la festivitatea de înmânare a diplomelor pentru cei din grupa lui William. Caroline trecuse şi ea în ultimul an şi era mare prilej de sărbătoare în casa Bradley-Austen.
      Anna, Jack, Caroline şi Albert, îmbrăcaţi elegant, ajunseră în campusul universitar. Pe terenul de fotbal, fuseseră amenajate scaune pentru părinţi şi o scenă pentru absolvenţi. Profesorii universitari, în frunte cu directorul universităţii şi decanii facultăţilor, îşi aşteptau studenţii, care stăteau în primele rânduri.
      Mai întâi, luă cuvântul directorul universităţii şi apoi decanii care îşi premiară cei mai buni studeţi. William primi şi el o diplomă de excelenţă, căci terminase primul din grupa sa şi i se înmână şi diploma de facultate. Anna şi Jack erau mândrii de el. După ceremonie, toţi cinci plecară spre casă, unde sărşătoriră evenimentul.
   ─ Mamă, zise Will.
   ─ Da ?
   ─ Vreu să mă înscriu la specializare. M-a fascinat un curs despre pietre preţioase şi vreau să mă specializez pe aşa ceva.
   ─ Eşti sigur ? întrebă Jack
   ─ Foarte.
   ─ Atunci nu văd ce te-ar împiedica.
   ─ Tată, mamă, zise Carol. Eu şi Albert avem o veste pentru voi.
   ─ Da ? Care ?
   ─ În curând, o să fiţi bunici !
   ─ Bunici ? Carol, aştepţi un copil ?
   ─ Gemeni. Acum două luni am aflat.
   ─ De ce aşa târziu ?
   ─ Nu a avut niciun fel de simptome, zise Albert. S-a simţit foarte obosită într-o zi şi la insistenţele mele am mers împreună la doctor. Atunci am aflat.
   ─ Ce bucurie ! zise Anna
   ─ Ura ! exclamă William. O să fiu unchi. Bravo, surioară !
   ─ Mulţumesc. Abia aştept !
   ─ Şi noi. Vrem doar să fie sănătoşi.
      Petrecerea în familie continuă, cu noi planuri. La o săptămână, William începu cursurile de specializare dorite. Când William termină cursurile era deja unchi, căci Carol născuse gemeni, băieţi. Pentru Anna şi Jack începea o nouă etapă a vieţii lor. Venirea pe lume a gemenilor fusese un prilej de sărbătoare, de bucurie generală, dublată de faptul că William anunţase că primise diploma de specializare. El urma să plece la o expoziţie de pietre preţioase.

            57. Magazinul lui Will

      Pentru că avea mare încredere în mama lui, o rugă pe aceasta să-l însoţească la expoziţie, lucru pe care Anna îl acceptase cu bucurie. Se simţise onorată că fiul ei o invită la un astfel de eveniment. Când Will o anunţase şi că evenimentul avea să aibă loc în Germania, Anna abia aştepta să plece.
      Jack rămase acasâ, să se ocupe cu găsirea unui cămin bun pentru gemenii lui Carol. Cei doi, mamă şi fiu, plecară cu un avion spre New York, apoi schimbară cursa spre Berlin. Ajunseră amândoi târziu, noaptea şi se cazară la un hotel. Expoziţia pietrelor avea să se ţină peste trei zile, timp suficient pentru ca Anna să-i arate lui William câte ceva în Germania.
      William, abia aştepta să afle mai multe despre ţara natală a mamei lui. Mai multe decât faptul că fusese Germania Hitleristă, cum o numeau unii americani încă. A doua zi, după micul de jun, amândoi plecară din Berlin spre Dortmund, oraşul Annei. Acolo, ea se duse la casa soţilor Doneck. Era conştientă că trecuseră mulţi ani şi că poate nu-i va mai găsi în viaţă, dar spera ca cel puţin Eliza să mai locuiască în vechea casă. Ajunseră amândoi la acea casă şi Anna sună la uşă. O adolescentă de vreo 17 ani, cu păr lung şi blond şi ochi albaştrii îi deschise uşa.
   ─ Bună ziua, zise Anna pe germană.
   ─ Bună ziua. Căutaţi pe cineva ?
   ─ Da. Poate puteţi să mă ajutaţi.
   ─ Intraţi, vă rog.
      Amândoi o urmară pe acea adolescentă, care-i conduse în sufrageria casei.
   ─ Aşteptaţi s-o chem pe mama.
   ─ Bine.
      Peste câteva momente, o femeie, însoţită de aceeaşi adolescentă îşi făcu apariţia. În ciuda vârstei, a chipului schimbat şi maturizat, Anna o recunoscu pe Eliza.
   ─ Fiica mea mi-a spus că vreţi să găsiţi pe cineva.
   ─ Deja am găsit, Eliza, zise Anna pe engleză de data aceea.
   ─ Anna ? zise ea uimită.
   ─ Chiar ea !
   ─ Anna ! Ce bucurie ! zise aceasta îmbrăţişând-o. Ţi-o prezint pe fata mea, Carla.
   ─ Ne-am cunoscut.
   ─ Ea e Anna. Ţi-am vorbit despre ea.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc. Urmăresc toate expoziţiile televizate organizate de dumneavoastră. Vreau să dau la Arte Plastice după liceu.
   ─ Hm ! Mă bucur. Te-ai schimbat, Eliza !
   ─ Şi tu, Anna.
   ─ El este William, fiul lui Jack. Eu şi Jack ne-am recăsătorit.
   ─ O ! Ai multe să-mi povesteşti !
      Cele două, la o cafea, depănară amintiri, Anna vorbindu-i de viaţa ei pe scurt. Află de la Eliza că soţii Doneck se prăpădiseră.
   ─ I-ai dus la vechiul cimitir ?
   ─ Da. S-a mai extins puţin.
   ─ O să trec şi pe-acolo !
   ─ Mă bucur că te-am văzut, Anna.
   ─ Şi eu, Eliza. Mergem, Will ?
   ─ Da, mamă. Mulţumim de ospitalitate.
   ─ Cu plăcere.
      Cei doi părăsiră casa, iar Anna trcu prin pia flori. Urmând indicaţiile Elizei, ajunse la mormântul soţilor Doneck. Erau înmormântaţi unul lângă celălalt. Puse buchete de flori la amândouă şi apoi se duse spre mormântul lui Franz. Nu mai era la fel de îngrijit ca ultima dată când fusese la el. Puse buchetul de flori şi zise :
   ─ El era Franz. A fost primul meu logodnic.
   ─ Mi-a spus tata.
   ─ Ce ţi-a mai spus ?
   ─ Stăm mult de vorbă. Mi-a spus mai multe lucruri, dar nu ştiu tot. Ştiu că a murit într-un accident.
   ─ Aşa este. Acum, să mergem la mama mea.
      Ajunseră şi la mormântul mamei ei.
   ─ Crezi că mama ta e liniştită acolo unde e ?
   ─ Nu ştiu, Will. Îmi place să cred că da. În fond, părinţii sunt mulţumiţi când copiilor le este bine.
   ─ Aşa este. Mergem ?
   ─ Da.
   ─ Vreau să-ţi spun ceva.
   ─ Te ascult.
   ─ Să ştii că vreau să-mi deschid un atelier de design de bijuterii, iar cele mai frumoase lucrări să le expun într-un magazin. Crezi că este o idee bună ?
   ─ Te pot ajuta la prima expoziţie. Cunosc foarte multă lume care ar veni numai pentru că fac eu invitaţia. Poate că cineva se va găsi care să-ţi ducă visul până la capăt, să te susţină pe mai departe.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Niciodată nu mi-aş dori o mamă mai bună decât tine !
   ─ Mulţumesc.
      Cei doi se întoarseră în Berlin, la hotel, unde se odihniră, iar în ziua următoare participară la expoziţie. Fusese o expoziţie minunată şi educativă. Când se întoarseră acasă, Anna îi împărtăşi visul lui Will şi lui Jack, iar acesta fusese de acord să ajute. Când Will se hotărî să-şi deschidă atelierul, Anna şi Jack îi căutară cel mai bun amplasament şi apoi Anna se ocupă de invitaţii.
      Magazinul lui Will se nmea „Fascinantele pietre” şi se bucurase de un real
succes.

ZIPPY e fffff frumos!Oooo....gemeni si Fascinantele Pietre.....fff COOOOOL pls ai putea pune urmatorul capitol plsss  [-O< [-O< [-O<

Iata ceea ce ai cerut.

                                 58. Gemenii

      Odată cu magazinul său, William se lană în afaceri. Nu făcea afaceri periculoase cu pietre preţioase, ci avea un furnizor, care i le procura, iar el le dădea la prelucrat şi şlefuit. Bijuteriile lui Will ajunseseră să fie unele dintre cele mai căutate. Lunile trecură şi Anna primi un telefon de la fata ei Carol.
      Albert se angajase şi era plecat din Los Angeles cu afacerile lui, iar lui Carol îi venise sorocul să nască şi dădu telefon la mama ai.
   ─ Mamă !
   ─ Carol !
   ─ Vino până la mine. Sunt singură şi cred că mi s-a rupt apa.
   ─ Stai calmă şi liniştită. Iau un taxi şi într-o clipă sunt acolo. Pregăteşte-ţi dacă poţi cele trebuincioase pentru maternitate.
   ─ Le am lângă mine.
      Anna comandă un taximetru şi-i dădu telefon lui Jack, ce era plecat la magazinul lui Will ca să-l ajute cu ceva.
   ─ Jack ?
   ─ Da, Anna.
   ─ Spune-i lui Will să lase treburile şi să-l găsească pe Albert. Carol se pare că va naşte. Eu sunt în drum spre ea.
   ─ Da, Anna. O să venim şi noi la spital.
   ─ S-a întâmplat ceva cu mama ?
   ─ Nu, Will. Sora ta naşte.
   ─ Să-l anunţăm pe Albert.
      Cei doi îl anunţară pe Albert, apoi luară calea maternităţii, unde Anna deja ajunsese împreună cu fiica ei. Caroline fusese preluată imediat şi dusă deja în sala de naştere, căci contracţiile erau foarte dese şi supărătoare. Anna rămăsese pe hol şi curând veniseră şi Jack cu Will.
   ─ Albert ?
   ─ L-am anunţat. Va încerca să vină şi el la timp, dar ştii cum e cu traficul la ora asta a prânzului.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Carol ?
   ─ A fost dusă la sală.
      Cei trei rămaseră pe coridor. Între timp, reuşi să apară şi Albert. Peste alte câteva momante veni şi doctorul.
   ─ Cine este Albert Morris ?
   ─ Eu.
   ─ Felicitări. Şi mama şi gemenii sunt bine.
   ─ Mulţumim.
   ─ Te poţi duce s-o vezi.
      Albert plecă.
   ─ Au fost complicaţii ? întrebă Anna
   ─ Nu. Noroc că gemenii nu erau în coborâre, că am reuşit să-i facem cezariană. Era mai indicat.
   ─ Deci, torul e bine.
   ─ Sunteţi mama ei ?
   ─ Da.
   ─ Staţi liniştită. Totul este bine !
   ─ Mulţumesc.
      Doctorul plecă.
   ─ Erai neliniştită mamă ?
   ─ Da, puţin, dar mi-a trecut.
   ─ Haideţi şi voi să-i vedeţi, strigă Albert la ei.
      Merseră cu toţii s-o vadă pe Carol şi pe gemeni. Anna îşi aminti de emoţia pe care o trăise ea când o adusese pe Carol pe lume şi plânse.
   ─ Mamă, am decis ca pe primul geamăn scos să-l numim Mark, ca pe tata, iar pe-al doilea Jack, ca pe tata de-acum.
      Jack plânse. Încă o bucurie din partea fiicei lui.
   ─ Bine. Cum vreţi voi, zise Anna.
      Mai rămaseră o vreme acolo şi apoi se retraseră cu toţii pentru ca gemenii împreună cu mama lor să se poată odihni. Se duseră cu toţii spre casa lor, unde vorbiră despre această nouă din viaţa lor. Acum, Anna şi Jack erau bunici !

      
               59. Probleme


      Caroline se întoarse acasă de la maternitate şi Anna îşi intră în rolul de bunică, ajutându-şi fata cu gemenii. Între timp, William începea să prospere. Angajase o secretară pe nume Susan Carter şi un nou ucenic. Era o ea şi se numea Cathy Johnson. Cele două angajate se descurcau foarte bine, Cathy prinzând repede ceea ce avea de făcut. Lucrările ieşite din mâinile lui Cathy erau deosebite, fine, elegante, bine şlefuite, având cele mai diverse forme.
      Cathy era o tânără înaltă, cu păr lung roşcat şi ochi verzi. Mereu se ducea şi-l întreba pe William despre lucrările ei şi se îndrăgostise, în secret, de acesta. Lui Will nu-i stătea capul la aşa ceva încă. Cealaltă, Susan era mai mică de statură decât Cathy şi avea un păr lung, blond şi ochi albaştrii. Era un fel de om bun la toate şi William o aprecia foarte mult pentru felul ei ordonat şi metodic. Şi ea-l plăcea pe Will, dar era mai timidă din fire şi-şi ascundea sentimentele. Cathy, în schimb, nu se ferea să-i facă lui Will curte.
      Văzând ea că încercările ei de a fi băgată în seamă, de a fi apreciată dădeau greş nu pentru că era ea de vină sau altcineva, ci pentru că Will era prea ocupat în ultima vreme ca să realizeze ceea ce se petrece în jurul său, deveni mai supărăcioasă. Când vedea uneori că şeful ei o lăuda pe Susan, Cathy începu s-o privească pe aceasta cu ca pe un duşman.
      Zilele treceau, afacerea lui William sporea şi lui nici prin cap nu-i trecea că îl paşte o răzbunare. Cathy, nu era chiar genul de persoană care să se lase păgubaşă când ceva nu-i mergea. Ea vroia totul pentru sine, credea că totul i se cuvine ei şi plăcnuia în secret să-l distrugă pe William, dacă acesta continua să nu-i acorde atenţie. Susan, în schimb, era foarte inteligentă şi observase comportamentul schimbat al lui Cathy şi începuse să facă cercetări, însă nu descoperise nimic. Intuiţia ei îi spunea că se pregăteşte ceva.
      Într-o zi, William era plecat la o şedinţă, urmând să vină după amiaza la birou. Cathy pregătea răzbunarea. Presimţind că se va întâmpla ceva rău, Susan, îi rugă pe câţiva angajaţi să plece acasă, iar celorlalţi le dădu ea drumul. Într-o plasă specială, ea reuşi să pună cele mai valoroase lucrări din atelier şi apoi se duse s-o caute pe Cathy. Aceasta era undeva la subsolul clădirii, înconjurată de butoaie cu benzină.
   ─ Ce vrei să faci, Cathy ? întrebă Susan când o găsi.
   ─ Ceea ce se vede. O să dau foc la clădirea asta şi la atelierul ăsta.
   ─ De ce ? Ce s-a întâmplat ? hai să vorbim ! Poate rezolvăm ceva.
   ─ Să vorbesc cu tine ? Favorita şefului ? Ca să mă pârăşti ? Nu eşti tu aceea căreia şeful îi spune : „Bravo, Susan !”, „Foarte bine, Susan !” ? Mie îmi zice numai „E bine, Cathy ! Faci progrese !”
   ─ Cathy, ţi se pare ! Domnul Bradley-Austen este foarte ocupat. Ne laudă pe-amândouă în acelaşi fel !
   ─ Ia te uite la ea ! Îi spune „domnul” !
   ─ Cum ai vrea să-i spun ?
   ─ Lasă, că ştiu eu că-ţi place de el !
   ─ Cine ţi-a spus ţie una ca asta ?
   ─ Nu trebuia să-mi spună nimani ! E cât se poate de evident !
   ─ Cathy, nu-i adevărat !
   ─ Parşivilor, strigă ea, aruncând un chibrit aprins pe jos.
      O puternică explozie se auzi, chiar în momentul în care patrula de pompieri trecea prin zonă. Maşina patrulei se opri, sună la poliţie şi salvare. William terminase şedinţa şi, în maşina ce fusese a tatălui lui şi care era a sa acum, se îndrepta spre birou, când văzu un fum negru şi o mulţime de maşini oprite. Realiză că fumul nu avea de unde să vină, decât de la atelierul şi magazinul său. Opri maşina şi înaintă până la banda galbenă de restricţie.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă el un poliţist care veghea să nu treacă nimeni.
   ─ O explozie. Se pare că sunt persoane înăuntru.
   ─ Daţi-mi voie să trec. Este magazinul meu.
   ─ Treceţi, domnule.
      Ajuns mai aproape, văzu coşmarul : flăcări uriaşe se ridicau ameninţător, iar pompierii încercau să le stingă cât mai repede ca să nu producă multe pagube în jur. Un pompier, îmbrăcat în echipament special, ieşi cu un corp pe braţe. Avea arsuri grave. Will o recunoscu pe Susan, secretara sa şi se apropie rapid de targa unde aceasta fusese lăsată.
   ─ Susan ! Eşti bine ?
   ─ Îmi pare rău, îngână aceasta leşinând.
   ─ O cunoaşteţi ? întrebă doctorul ce se ocupa de ea.
   ─ Da. E an... se opri brusc.
   ─ E ?... zise doctorul
   ─ Logodnica mea ! zise el.
   ─ Atunci urcaţi în ambulanţă.
      Cei doi urcară în ambulanţă, îndreptându-se spre spital, în vreme ce, în urma lor, focul era stins. Cathy nu supravieţuise, căci fusese prima afectată de explozie.

 :shock:EXPLOZIE? NUUUUUU....... :shock: AI SI URMATORUL CAPITOL FACUT?

pfoaa..cate s-au intamplat de cand am fost eu busy :|
gemeni?! cooool :P
wtf..explozie?pff..ce naspa ca nu a supravietuit..mai..da' cate se intampla intrun singur capitol :|

                      60. Mărturisirea lui Susan

      Ambulanţa ajunse la spital, unde Susan fusese preluată imediat şi dusă în sala de operaţii. Suferise arsuri ce cereau îngrijire urgentă. Will îşi sună părinţii spunându-le ce s-a întâmplat. Anna vroise să vină lângă el, dar Will îi spuse că se descurcă singur. O rugă să afle dacă poate da de părinţii lui Susan sau rude ale ei pe care să le anunţe, iar pe tatăl lui, îl rugase să sune el pe cei câţiva angajaţi să nu mai vină câteva zile la muncă, dar să nu le spună ceea ce se întâmplase.
      Îngrijirile Susanei durară câteva ore bune, dar doctorul îl anunţase pe William, că pericolul trecuse şi că este la salonul 155. Acesta se duse la salonul ei. Se simţea răspunzător pentru ceea ce i se întâmplase, cu toate că nu ştia ce anume se întâmplase de fapt. Faţa ei nu fusese afectată, iar restul corpului, afectat de arsuri avea să se vindece, iar cicatrici nu aveau cum să rămână. Will îşi luă un scaun şi se aşeză lângă patul ei. Susan se trezi.
   ─ Îmi pare rău, domnule.
   ─ Nu vorbi, Susan. Odihneşte-te acum. O lăsă să se odihnească şi el plecă din spital.
      William se duse să-şi recupereze maşina şi văzu că atelierul său era ruinat. Era decis să-l refacă, chiar dacă arsese. Se urcă în maşină şi se duse acasă. Anna îl anunţă că nu reuşise să afle nimic, iar Jack că făcuse anunţul.
   ─ Le-am spus angajaţilor că le dai câteva zile libere, zise el. Am făcut bine ?
   ─ Da, ai procedat bine.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă Anna
   ─ Pot sta de vorbă numai cu tine, mamă ?
   ─ Da. Hai să mergem în camera ta.
      Urcară amândoi şi William îi povesti ceea ce ştia el.
   ─ Ţii la fata asta, Susan, nu-i aşa ?
   ─ Da. Cred că da, zise el ştergându-şi lacrimile
   ─ Eu cred că trebuie să cauţi înauntrul tău. Poate vei descoperi că ţii într-un fel special la ea. Acum, odihneşte-te ! Eu şi tata ne vom ocupa să-ţi găsim alt loc de atelier. Acolo nu te mai duci !
   ─ Bine, mamă !
      Anna ieşi din cameră lăsându-l să se odihnească.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Fiul nostru s-a maturizat. Cred că este îndrăgostit, dar nu-şi dă seama încă.
   ─ E bine ?
   ─ Se odihneşte.
      A doua zi, Will se duse din nou la spital. O găsi pe Susan trează, cu moralul ceva mai ridicat.
   ─ Bună Susan, zise el.
   ─ Bună ziua, domnule !
   ─ Să lăsăm politeţurile. Spune-mi William sau Will. Ţi-am adus flori.
   ─ Mulţumesc.
      William le lăsă pe o masă şi când veni o asistentă, o rugă să le pună într-o vază.
   ─ Ce s-a întâmplat, Susan ?
   ─ E vorba despre Cathy, domnule. Am găsit-o la subsolul clădirii cu nişte butoaie pline cu benzină. Spunea că ei nu-i acordaţi atenţie, că îmi acordaţi mie toată atenţia dumneavoastră. Spunea că dacă nu va căpăta atenţie va face ceva care s-o aducă în atenţia dumneavoastră.
   ─ Spune-mi „tu”, pentru numele lui Dumnezeu !
   ─ O să încerc. Cred că te plăcea foarte mult şi credea că eu sunt rivala ei. Am încercat să-i spun că i se pare, că ne tratezi pe-amândouă la fel. Am încercat s-o opresc, dar nu am putut, zise ea începând să plângă.
      William se aşeză pe marginea patului şi cu delicateţe, o luă pe Susan în braţele sale. Mama sa avusese dreptate. După ce Anna plecase din cameră, William nu adormise imediat. Se gândise multă vreme la ceea ce-i spusese mama lui. Nu înţelesese ce anume vroise să spună Anna când îi spusese să caute cu atenţie şi poate va descoperi ceva nou. Stând însă în patul său, în mintea lui năvăliseră imagini despre Susan. Cum ea era mereu acolo unde trebuia, fără ca el să-i ceară asta. Observase atitudinea lui Cathy, pe care o considera obositoare şi-şi dăduse seama că aceasta-l plăcea, dar nu vroise să recunoască. Îşi amintise de unele momente în care o privise pe Susan minute întregi fără un motiv anume, că ea fusese cea care-l sprijinise foarte mult şi descoperi cu surpriză că se îndrăgostise. Da, se îndrăgostise de Susan pe nesimţite şi fusese necesar ca mama lui, printr-un simplu îndemn să-i deschidă ochii.
      Susan era ceea ce-i trebuia lui William : o fire liniştită, inteligentă, nu prea vorbăreaţă din fire. O extensie a lui, o parte a lui lipsă. Era cea care-l completa pe el în mod armonios.
   ─ Nu mai plânge, Susan, îi spuse el, dându-i drumul. Să uităm ceea ce-a fost. Vom vedea de-acum încolo ce vom face.
   ─ Am presimţit că ceva rău urma să se întâmple şi mi-am asumat răspunderea să le dau drumul angajaţilor. L-am rugat pe unul dintre ei să ia un săculeţ, unde am pus nişte piese valoroase şi să plece cu toţii, apoi am găsit-o pe Cathy şi restul îl ştiţi.
   ─ Te-ai preocupat de integritatea angajaţilor mei şi să nu se piardă chiar toată munca ?
   ─ Da. Ştiu că nu am procedat corect, darm-am gândit că...
   ─ Incetează să mai gândeşti pentru alţii, Susan. Puteai să-ţi pierzi viaţa. La asta nu te-ai gândit ?
   ─ În acele momente nu prea mai conta.
      William rămase surprins. Nu mai zise nimic.

            61. Căsătoria lui William

      Susan se recuperă frumos şi chiar repede. Când doctorii îi făcuseră externarea, aceasta iar se gândise la alţii, mai puţin la ea şi plecase din spital singură, cu un taximetru spre casa ei. Când Will se dusese s-o viziteze, acesta aflase că ea fusese externată. Afacerea lui William se pusese din nou pe roate, în altă locaţie şi cu ajutorul bijuteriilor salvate de Susan, acesta prosperase. Oamenii săi aflaseră până la urmă adevăratul motiv pentru care fuseseră lăsaţi pe liber. William, îi plăti pentru zilele libere ca şi când ei ar fi muncit. Pentru asta, angajaţii săi îl apreciau foarte mult şi erau foarte loiali.
      Will descoperise că o iubea pe Susan cu fiecare zi ce trecea tot mai mult şi fusese şocat că nu-l anunţase că iese din spital. În week-end, el cumpără un imens buchet de crini albi şi se duse la adresa lui Susan, căci aflase unde stă. Era decis să nu o piardă şi cumpărase şi un inel de logodnă. Avea să meargă la risc. Ajunse în faţa uşii ei şi sună.
      Susan se miră, căci locuia singură şi nu aştepta pe nimeni la ea în acea zi. Deschise totuşi uşa şi se trezi în faţa ei cu un buchet de crini.
   ─ Da ? spuse ea surprinsă.
   ─ Livrare specială pentru domnişoara Carter, îl auzi ea pe Will.
   ─ Intraţi, vă rog.
      William intră în holul casei şi-i dădu buchetul Susanei.
   ─ Văd că nu-mi spui „tu” încă !
   ─ Să mergem în sufragerie.
      El o lăsă pe ea prima ca să-i arate drumul şi o urmă îndeaproape. Ajunseră în sufragerie şi ea-l invită să ia loc.
   ─ Fugi de mine ?
   ─ Nu înţeleg întrebarea.
   ─ Ai plecat din spital fără să mă anunţi.
   ─ Da, n-am vrut să vă derajnez.
   ─ Susan, să ştii că m-am mutat la alt atelier şi magazin. Părinţii mei mi-au găsit locul potrivit. Angajaţii s-au întors la munca lor şi datorită pieselor salvate de tine, am reuşit să ne relansăm. Te aştept şi pe tine să te întorci.
   ─ Eu nu cred că mă mai întorc.
   ─ De ce ?
   ─ Pentru că dacă nu eram eu, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea cu fostul atelier şi magazin.
   ─ Crezi că aş fi fost fericit împreună cu ea ?
      Susan făcu nişte ochi mari.
   ─ Se pare că iarăşi decizi tu ce-i mai bine pentru alţii, în loc să laşi lucrurile să decurgă în mod firesc. Eu cred că te-ai îndrăgostit de mine, dar ţi-e ruşine să recunoşti sau ţi-e prea frică !
   ─ Domnule...
   ─ Lasă-mă să vorbesc. Ai fost alături de mine în momentele cele mai potrivite. Cathy se cerea lângă mine. Îmi invada spaţiul, teritoriul, mă sufoca de-a dreptul, dar tu ai reuşit mai mult decât ea. ai reuşit să-mi arăţi pe viu concepţia pe care o aveam eu despre dragoste. Pentru mine, dragostea nu înseamnă invadare, sufocare, marcarea teritoriului. Înseamnă doze mici de respect. Lucruri banale pe care le făceai tu, mi-au arătat că-mi ofereai dragoste. Când eram trist, îmi spuneai că mâine va fi mai bine. Dacă eram obosit şi nu voriam să fu deranjat, făceai în aşa fel, încât să nu fiu deranjat de nimeni. Dacă mă vedeai somnoros, îmi dădeai o cafea caldă ca să-mi revin.
        Faci în aşa fel, încât mă completezi. Nu mă simţeam bine în prezenţa lui Cathy, dar o acceptam pentru ca să n-o jignesc, dar începusem deja să ţin la tine. M-am îndrăgostit de tine Susan şi am decoperit asta într-o zi când ai fost lângă mine. Aveam mare nevoie de suport moral în acea zi şi tu mi l-ai oferit. Nu am vrut să recunosc că mă îndrăgostisem de tine, dar mama m-a asfătuit să caut în interiorul meu şi să văd ce pot descoperi. Pot să-ţi spun că te-am descoperit pe tine, Susan. Aşa că, acestea fiind spuse, eu îţi pun cutia asta pe masă.
      William scoase cutia în care se afla inelul de logodnă şi o puse acolo unde zisese.
   ─ Dacă te întrebi ce este înăuntru ei, continuă el, este un inel de logodnă. Eu sunt decis să nu te pierd şi vreau să fii soţia mea. Dacă tu consideri că nu eşti încă pregătită pentru asta, atunci rămâne să mă anunţi, zise el ridicându-se. Decizia îţi aparţine, Susan, spuse el dând să plece din sufragerie.
   ─ Stai ! zise ea.
      El se opri brusc din drumul lui
   ─ Nu pleca. Nu mă aşteptam la asemenea cuvinte din partea ta. Îţi mărturisesc că şi eu te iubeam. Te iubesc înccă, dar am considerat de cuviinţă să nu-ţi spun, pentru că te vedeam împreună cu ea şi credeam c-o preferi. Mi-ar place tare mult să-ţi fiu soţie.
   ─ Eşti sigură Susan ? Nu vreau să regreţi mai târziu.
   ─ Nu voi regreta.
      El se apropie de ea şi deschise cutia punându-i inelul de logodnă pe deget, apoi o îmbrăţişă tandru. Deciseră amândoi să meargă la părinţii lui ca să le spună vestea. Jack şi Anna o primiră cu braţele deschise. Cu mare surpriză, Anna află că ea era o rudă îndepărtată a Cassandrei, că aceasta nu mai era şi că locul unde odinioară fusese „Lumea Cassandrei” devenise „Phoenix”, cea mai renumită casă specializată în casting. Organizarea nunţilor era pasiunea fiicei Cassandrei şi a nepoatei acesteia. Mai aflase că Susan rămăsese de curând fără părinţi şi că se descurcase singură, drept urmare deveniseră rapid prietene.
      Caroline, Anna şi Jack se ocupară de toată nunta, iar ceremonia fusese una restrânsă, intimă, unde totul se petrecuse în familie. Ca şi la Caroline, tot părinţii le dăruiră o casă. William era de acum, un bărbat însurat.

            Prolog...

      Anii au început să se rostogolească peste Anna şi Jack în mod cât se poate de firesc, iar nepoţii au început să crească. Ce mândrii fuseseră amândoi când şi din partea lui William veniseră doi nepoţi : o fată şi un băiat. Caroline se lansase în lumea artiştilor, participând la diverse expoziţii sau având ea însăşi unele. William începuse să aibă succes, devenind cel mai căutat furnizor de bijuterii. Începuse să lucreze cu nume mari, ca Valentino, Armani, Yves Saint Laurent şi alţii. Nepoţii creşteau mari. Totul se desfăşura în mod cât se poate de firesc.
      Odată cu trecerea timpului, sănătatea lui Jack începuse să fie din ce în ce mai şubredă, curând acesta rămânând la pat. Anna îl îngrijise chiar ea, dar după vreo doi ani lungi, Jack se stinse. Funerariile fuseseră făcute şi suportate de copiii Annei. Fusese un moment deosebit de trist pentru Anna, care rămânea singură, dar făcuse fată cu brio, ajutată de patru nepoţi frumoşi şi de copiii ei, de care era cât se poate de mândră.
      Când nepoţii se făcură mărişori, cam prin liceu, se îmbolnăvi şi Anna. Stătea la pat, având grijă de ea o asistentă, pe care copiii o angajaseră. Nu vroise să accepte pe nimeni, dar la insistenţele copiilor, acceptase. Zilele treceau, iar ea se simţea din ce în ce mai rău. Problemele bătrâneţii începeau s-o copleşească şi simţindu-şi sfârşitul aproape, o rugă pe asistentă, într-una din zilele ei mai bune, s-o ajute la ceva. Cu ajutorul ei, îşi ordonă memoriile scrise de mână cu migală, le puse într-o mapă frumoasă şi ceru ceva de scris. Pe o măsuţă de scris, ce putea fi pusă pe patul ei, ea se apucă şi scrise o scrisoare. Era dedicată copiilor ei. A doua zi, asistenta n-o mai găsi pe Anna în viaţă.
      Era o dimineaţă superbă de primăvară. Asistenta Annei intră pe uşa casei, apoi se îndreptă spre dormitorul pacientei ei. Dădu draperiile la o parte şi zise :
   ─ E o dimineaţă superbă afară, domană Anna.
      Când Tina se întoarse, crezu că Anna doarme încă. Se apropie de ea, vrând s-o zgâţâie, dar se opri, când văzu un bilet pe care scria Tina. Îl luă încet şi-l citi :
   „Umblă încet, draga mea Tina. Îmi cer scuze că n-o să-ţi răspund, dar în noaptea asta cred că mă voi duce la ceruri. Ai pe masa de lângă pat o mapă şi o scrisoare. Sunt pentru copiii mei. După înmormântarea mea, dă-o lor. Spune-le să mă îngroape lângă Jack, să nu-i tulbure somnul acestuia. Adio, Tina ! Nu plânge pentru mine, căci viaţa mea a fost foarte frumoasă şi acum, se pare că am ajuns la capătul ei. Ai grijă cum le dai vestea copiilor mei, ca să nu mă jelească prea tare şi prea mult timp.”
      Tina îngenunchie lângă patul ei.
   ─ Aţi plecat fără să vă ţină cineva o lumină la capul patului. Aţi vrut să plecaţi singură, fără ca nimeni să nu vă vegheze. Mereu vă îngrijiţi de ceilalţi, chiar şi după moarte. Nu vă faceţi griji, voi anunţa familia dumneavoastră şi le voi spune dorinţa. Adio, doamnă dragă.
      Tina dădu telefon Carolinei prima dată şi apoi lui William. Aceştia se puseră imediat în mişcare. Funerariile Annei se desfăşurară într-o linişte solemnă, iar la cimitir fuseseră respectate indicaţiile ei de a fi îngropată lângă Jack. Nimeni nu plânse, ci doar fusese tăcere. Când se întoarseră, casa Annei părea pustie.
   ─ Pare pustiu fără mama şi tata aici, îi zise Carol lui Will.
   ─ Aşa este, dar pentru noi, viaţa merge înainte.
   ─ E ca şi când n-ar fi plecat de aici !
   ─ Da, e straniu, dar aşa este.
   ─ Va trebui totuşi s-o vindem.
   ─ Puteţi să mi-o lăsaţi mie ? Sunt divorţată şi băiatului meu i-ar trebui o casă, zise Tina. Vi-o cumpăr eu.
   ─ Nu-i nevoie s-o cumperi. Ţi-o dăm ţie. Cred că mamei i-ar fi plăcut.
   ─ Am ceva pentru voi. Mama voastră mi-a spus să vă dau asta după ce...
   ─ Mulţumim.
      Will şi Caroline luară mapa aceea şi se duseră amândoi în sufrageria casei şi citiră biletul mamei lăsat pentru ei. Plânseră amândoi, dar Carol zise :
   ─ Am să mă ocup personal de editarea cărţii.
   ─ Şi cum o vei numi ?
   ─ „Strada vieţii”. I-o dedic mamei mele, post mortem.
   ─ Bună idee.
      Caroline se ţinu de cuvânt. Găsi o editură interesată să publice memoriile Annei. Aşa luă naştere „Strada vieţii” scrisă de Caroline Morris şi dedicată Annei Adersen Bradley Austen. Datorită cunoştinţelor Carolinei şi a celor care o cunoscuseră pe Anna şi care mai erau în viaţă, cartea se văndu foarte repede.
      Unul dintre cumpărători fusese chiar strănepotul lui Kirk Maxwell. Acesta, deschisese cartea, iar la început scria ;
   „Această carte a fost editată datorită mie, Caroline Morris şi este dedicată Annei Adersen Bradley Austen, mama mea.”
      După această dedicaţie, urma prefaţa cărţii, ce era şi ultima scrisoare a Annei către copiii ei. Ea spunea :
   „Dedic această scisoare, purtând titlul Drumul vieţii, copiilor mei minunaţi William şi Caroline şi nepoţilor mei, pentru a le fi un sprijin şi o ultimă povaţă. Dragii mei, atunci când deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet, înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii.
      Dar oare ce e acest drum al vieţii ? Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem. Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul. Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii. Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi. Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată.
      Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem. Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa adevărată începe odată cu mersul la un cămin, atunci când ne vedem puşi în ipostaza să interacţionăm cu cei la fel ca noi, când ne facem primii prieteni, când primele amintiri frumoase încep să se contureze.
      Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jur ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
      Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor.
      De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii. Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
      Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut.
      Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră. Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii. Suntem, în sfârşit, maturi ! De acum, trăim cu bucuriile pe care ni le aduc copiii noştri. Plângem odată cu ei, rădem, îi ajutăm să meargă pe propriul lor drum, povăţuindu-i atunci când dau de greu, dar mereu lăsându-i liberi să facă propriile lor alegeri.
      Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept. Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie. Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut. Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai  uşor. Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina. Sufletul, însă rămâne mereu aproape de cei pe care i-a cunoascut, veghind mereu în tăcere, nevăzut.
      Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii              OM !”
      Aşa începea cartea Annei, ce relata despre toate momentele vieţii ei trăite din plin.


            ~~~Final~~~

 :cry: :cry: :cry: au ... MURIT ?!?!!! ... nu se poate chiar am plans ...  :cry: :cry: :cry:

                                   ~~~Sezonul II~~~

                              1.   Viaţa prinde aripi


      Pe când în America, pentru urmaşii familiilor Morris şi Bradley-Austen, lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, fiind armonie şi înţelegere, iar copiii creşteau mari, undeva, într-o ţară cu relief predominat de deşert, unde pădurile erau o raritate, avea să se întâmple un miracol şi o tragedie.
      Într-o comunitate în care păcatul era pedepsit prin arderea pe rug a persoanei păcătoase, într-o colibă sărăcăcioasă, o tânără avea să nască un copil. Tânăra fusese iubita unui alb şi rămăsese însărcinată cu acesta. Nu aveau nicio legătură oficială şi acesta era un păcat crunt. Cât timp putuse, ea păstrase secretul sarcinii ei, dar până la urmă se aflase.
      Contracţiile tinerei deveneau din ce în ce mai puternice. Acolo nu existau spitate sau medicamente. Cu greu trimise pe cineva după o moaşă. Moaşa venise anevoios, căci era bătrână, dar o cunoştea pe tânăra aceea şi nu ar fi trădat secretul ei pentru nimic în lume. Ea o moşise şi pe mama ei când o adusese pe lume pe ea. Intră în coliba sărăcăcioasă, unde tânăra se zvârcolea de zor. Nu-şi permitea să ţipe, căci ştia că vor veni după ea şi-o vor arde pe rug. Vroia să salveze viaţa ce urma să se nască indiferent de sexul copilului.
      Moaşa pregăti nişte apă rece şi nişte cârpe curate şi se apucă s-o ajute pe tânără să nască. Travaliul dură ore în şir, iar afară deja se auzeau paşi de oameni, semn că veneau după vrăjitoare, cum era ponegrită. Tânăra reuşi să nască în cele din urmă, mai înainte ca cei care aveau s-o ia din colibă şi s-o pună pe rug să intre acolo şi s-o ridice pe sus. Copilul era băiat şi nu plânsese când se născuse. Moaşa vroise să-l facă să plângă pentru a vedea dacă totul este în regulă.
   ─ Stai ! îi zise tânăra. Du-l de aici ! Salvează-l. Pune-l într-o caravană ce trece pe-aici ca să ajungă undeva unde-i va fi mai bine decât aici !
   ─ Şi tu ?
   ─ Viaţa mea nu mai contează. Du-te !
      Moaşa ieşi din colibă, rugându-şi fiul, care stătea de veghe să salveze copilul. Ea avea să se ducă înapoi în colibă. Fiul său, fugi cu           nou-născutul înfăşurat în cârpe, afundându-se într-o pădure deasă. Ştia că avea să doarmă sub cerul liber până a doua zi dimineţă când caravana urma să treacă printr-un anumit punct.
      În urma lui, moaşa o ajută pe tânăra slăbită de eforturile pe care le făcuse să şteargă orice urmă a ceea ce se petrecuse acolo. La câteva ceasuri, când urmele fuseseră înlăturate, iar tânăra îşi mai revenise puţin, doi oameni năvăliră înăuntru.
   ─ Ce cauţi tu la vrăjitoarea asta ?
   ─ O cunosc de când era doar de-o zi. Eu am adus-o pe lume. Nu te interesează de ce am venit eu la ea !
   ─ Ai grijă ! Noroc că eşti bătrână şi eşti singura moaşă de-aici, că altfel ai fi mers cu ea pe rug.
      Bătrâna nu se mai sinchisi să le răspundă, deşi ar fi vrut să le spună vreo două vorbe, dar se mulţumi să tacă. Vroia să-şi înveţe fiica să-i preia munca după ce ea nu va mai fi.
      Cei doi bărbaţi, o luară pe cea căreia îi spuneau vrăjitoare şi o târâră până în centru comunităţii acelea mici ca să fie arsă pe rug. Pe un morman de scânduri, ca un podium, cu multe lemne uscate dedesupt, legată fedeleş de un stâlp, tânăra fusese lăsată acolo, în timp ce ei puneau nişte benzină, furată Dumnezeu ştie de pe unde – şi veneau cu torţe aprinse. Oamenii aprinseră rugul şi flăcări începură să se înalţe violent în sus. Tânăra nu avea nici măcar cum să ţipe, căci îi puseseră un căluş la gură. Putea dor să privească flăcările necruţătoare, cu ură în ochi faţă de semenii ei care-i făceau una ca asta, cu regret că părăsea viaţa atât de tânără, cu recunoştinţă faţă de moaşa care o ajutase cu bebeluşul şi cu faptul că nu spusese nimănui nimic. O multitudine de sentimente se amestecau în ochii celei care privea focul, necruţătorul său călău, cum o răpeşte din lumea celor vii, ducând-o pe tărâmul morţilor. Acea agonie a flăcărilor dură câteva ore bune şi când totul fusese făcut scrum, cei care o arseseră pe rug începuseră să dănţuască, bucurându-se că scăpaseră de vrăjitoare.
      Moaşa se îndreptă spre grămada de cenuşă rămasă, începând s-o strângă la un loc, deşi ştia că acolo nu era numai cenuşa tinerei ci şi cenuşă rămasă în urma arderii lemnelor ce formaseră rugul condamnatei.
   ─ Pleacă de-acolo, babo ! se răsti unul la ea.
   ─ Lăsaţi-mă să strâng cenuşa, vă rog !
   ─ Cenuşa rezultată în urma arderii vrăjitoarei, nu va fi adunată de nimeni ! zise un altul.
      Un al treilea, veni şi luă cenuşă în pumni şi o aruncă în văzduh.
   ─ De ce nu m-aţi lăsat s-o strâng ?
   ─ Fii mulţumită, bătrâno, că am aruncat-o în văzduh. Acum pleacă de-aici, dacă vrei să rămâi în viaţă.
      Moaşa plecă.
   ─ Şacalilor. Nici măcar cenuşa nu m-aţi lăsat s-o strâng s-o pun într-o ulcică şi s-o îngrop ! Aţi aruncat-o în văzduh, pentru ca sufletul celei plecate din această lume să nu-şi găsească odihna ! Ce fără de inimă sunteţi !
      Între timp, băiatul moaşei, fugea prin pădurea deasă, purtând în braţele sale copilul înfăşurat în cârpe. Pădurea părea pentru tânărul care avea un nou-născut cu el înfiorătoare. Se opri la un moment dat, pentru că se îndepărtase de sat suficient de mult. Îşi procură ceva rădăcini pentru a-şi potoli foamea şi apoi se uită la bebeluş. Îl zgâţâie şi-l lovi cu palma şi acesta începu să plângă, răsuflă uşurat, mulţumind Zeilor că bebeluşul trăia.
   ─ Taci ! îi zise el micuţului. În pădurea asta înfiorătoare nu avem mâncare ! Îmi pare rău, dar n-am ce să-ţi dau !
      Ca printr-o minune, copilul încetă să mai plângă. Noaptea se scurse liniştită peste cei doi, ce adormiră în aşteptarea dimineţii.
      În timp ce toate acestea se întâmplau în acea ţară uitată parcă de lume, la spitalul din Los Angeles venea pe lume fata lui William şi a Susanei, pe care, cei doi o numiră Anna-Carina ce însemna Frumoasa Anna. Acest nume puţin neobişnuit fusese un omagiu pe care Susan, soţia lui Will i-l adusese Annei, iar Robert era cât se poate de încântat că mai avea o surioară, pe care se „angajase” ferm că-i va purta de grijă. În familie era mare prilej de sărbătoare.
      Dimineaţa în pădurea tropicală veni, iar foşnetele făcute de animale îl treziră pe tânărul adormit. Ieşi din pădure purtând copilul cu sine şi aşteptă pitit între frunzişuri trecerea caravanei. Ceea ce nu ştia el era că în acea dimineaţă, caravana ce obişnuia să treacă pe-acolo, avea să întârzie mai mult decât trebuie. Aşteptă ceasuri întregi, dar i se făcu foame. Ieşi dintre frunze şi se duse în satul care se zărea la marginea pădurii. Era un loc înstărit, căci pe-acolo trecea o cale ferată. Se duse în gara aceea – dacă se putea numi gară acea construcţie derăpănată – şi se uită în toate părţile după o rază de speranţă pentru acel copil. Un tren opri în şuierat de roţi şi în el începură să se urce fel de fel de persoane. Printre acestea, şi un grup de măicuţe de la Crucea Roşie, ce duceau cu ele un coş mare cu diverse. Văzând tânărul că măicuţele lasă coşul jos, se apropie pe nevăzute şi-i făcu loc micuţului printre acele alimente şi haine ce se aflau în coş. Îi făcu semn să tacă, să nu plângă şi fiindcă îi era foame, fură o pâine şi fugi să nu-l găsească nimeni. Măicuţele urcară în tren, fără să ştie nimic şi apoi trenul se puse în mişcare pierzându-se în zare.
      Ajungând în gara principală, măicuţele coborâră din tren şi se duseră spre corturile ce le găzduia misiunea umanitară. Predară coşul Stareţei lor. Aceasta începu să-l golească, bifând pe listă cantităţile de alimente cumpărate de cele două surori.
   ─ Soră Ecaterina, se adresă aceasta spre una.
   ─ Da, Măicuţă Stareţă ?
   ─ Iar ai mâncat pâine pe furiş ? Lipseşte una !
   ─ Nu. Dumnezeu mi-e martor, că n-am mâncat pâine.
      Când s-o mai întrebe şi altceva pe măicuţă, Stareţa auzi un plânset de copil şi descoperi nou-născutul.
   ─ Cerule mare ! exclamă ea. Ce-i cu pruncul acesta ?
   ─ Nu ştim, îi răspunseră uimite, în cor cele două măicuţe.
   ─ Probabil îi este foame ! Să-i dăm de mâncare ceva.
      Cele două măicuţe se duseră repede-repede să aducă nişte lapte. Imrpovizară un biberon şi-i dădură copilului să mănânce.
   ─ Măicuţelor, ne trebuie un nume pentru el !
      Cele două se gândiră ce se gândiră şi una dintre ele spuse :
   ─ Samuel.
   ─ Bun, soră Ecaterina. Dar ne trebuie şi un nume de familie !
   ─ Thompson ? întrebă cealaltă
   ─ Samuel Thompson ! Îţi place micuţule ?
      Copilul, care încă mai mânca, se opri din supt. Stareţa îi luă biberonul şi copilul închise ochii adormind liniştit.
   ─ Se pare că-i place. Nu mai zice nimic. Aşa rămâne ! Samuel Thompson ! Aşa se va numi !
      Aşa prinse viaţa „aripi”. Copilul avea acum un nume.

oooo...Samuel Thompson...ooo...sarca mama arsa...ooo...cruzii oameni imi vine sa ii...UCID :-x :-x

                                    2. Paralelă

      Misiunea măicuţelor de la Crucea Roşie se sfârşi în curând şi acestea plecară spre Italia, la mânăstirea de care aparţineau. Maica Ecaterina îşi asumă răspunderea creşterii micuţului Samuel. Ajunse în Italia, măicuţele se ocupară de botezul micului Sam, cum îl alintau ele, apoi începură să caute părinţi pentru el, pentru că erau conştiente că nu puteau să-l ţină la acea mânăstire. Răspândiseră vestea printre enoriaşii mânăstirii sau prin oameni de încredere.
      La slujbele obişnuite ce se ţineau în mânăstirea aceea, micuţul Sam, în vârstă de numai trei luni, căci atâta trecuse de la momentul naşterii sale, era adus de sora Ecaterina să fie văzut de cei ce păreau interesaţi de el. Multă lume se arăta interesată de micuţul Sam, mai ales că era un copil vioi, dar şi liniştit. Însă, când întrebau despre trecutul lui, măicuţele nu ştiau ce să le răspundă, pentru că nu vroiau să spună că-l găsiseră în coşul lor de alimente. Acest lucru, constituia un mare neajuns pentru micuţ, pentru că lumea se retrăgea discret, atunci când afla că bebeluşul nu are un trecut.
      Într-o zi, la slujba de dimineaţă, o familie de tineri se arătă foarte interesată de micul Sam. Ea era o femeie mignonă, cu părul blond şi ochi albaştri, iar el era un tânăr înalt, cu păr negru şi ochi căprui. Celor doi nu le păsa că micul Sam nu avea un trecut, căci amândoi făceau parte dintr-o familie înstărită din Italia, iar ei nu puteau avea copii din motive medicale. Cei doi, Giulia şi Giovani Riva erau foarte serioşi şi făcuseră toate documentele cu privire la adopţie. Micul Sam avea o nouă familie, primind pe lângă numele Thompson, pe care măicuţele i-l alesese şi numele Riva. Cei doi, după ce Sam fusese oficial al lor, îl luară la Napoli, unde-şi aveau casa.
      Ajunşi la Napoli, în căsuţa lor, cei doi tineri erau foarte bucuroşi că aveau un copil al lor, chiar dacă acesta fusese adoptat. Se îngrijiră să-i ofere tot ce aveau ei mai bun, ca şi când ar fi fost al lor, sânge din sângele lor. Astfel, lunile începură să treacă precum vântul, iar Sam să crească mare.
      În tot acest timp, în Los Angeles, viaţa lui William era cât se poate de împlinită, căci Susan îi oferise bucuria de a fi de două ori tată. Magazinul de bijuterii al lui devenea din ce în ce mai faimos, el fiind nevoit să-şi sporească numărul de angajaţi şi să-şi ia ajutoare, pentru că el, în calitate de director al magazinului, nu putea să facă zece treburi de-odată.
      Caroline devenise o pictoriţă faimoasă, galeriile ei de pictură fiind foarte vizitate. Vânduse multe tablouri şi făcuse o avere frumuşică. Se ocupa de gemenii ei Mark şi Jack cu aceaşi pasiune şi dăruire pe care o acorda picturii. Albert devenise un prosper om de afaceri şi gemenii fuseseră duşi la cel mai bun cămin. Deşi afacerile le ocupa mare parte din timp, cei doi îşi rezervau momente în care toată atenţia lor era îndreptată spre cei doi copii. Pentru că Albert era mai tot timpul plecat cu afaceri, Caroline se hotărâse să-şi deschidă acasă atelier de pictură, pentru a se ocupa îndeaproape de gemeni.
      Robert, fiul lui William era mai mic decât gemenii doar cu câteva luni şi se făcuse mare, urmând să se ducă la clasele primare. Carol şi Will, aleseseră aceeaşi şcoală pentru copiii lor, fiind toţi trei în aceeaşi clasă. Deşi Mark şi Jack erau pentru Robert nepoţi, nu le prea păsa de aceste legături de rudenie, avându-se toţi trei precum fraţii. Cu mari emoţii, părinţii îşi duseră odraslele la şcoala primară, unde aveau să păşească pe propria lor stradă a vieţii.
      La Napoli, în familia Riva, micul Sam creştea mare. Învăţase să meargă, să spună primele cuvinte. Era un copil vesel, vioi, liniştit, ce-i făcea pe părinţii lui adoptivi să fie mândrii că l-au adoptat. Giulia şi Giovani se mutară din Napoli, pentru că Giovani fusese avansat la serviciul pe care-la vea şi trebuia să lucreze acum în Roma. Amândoi se mutară în Roma, capitala Italiei, cea plină de istorii. Aleseseră un cartier modest din Roma şi o căsuţă cochetă, începându-şi viaţa cea nouă. Timp de trei ani, viaţa lor se desfăşură în mod cât se poate de normal, până într-o zi când totul avea se schimbe.

               3. Vizita lui Don Carlos Riva

      Era o zi superbă în Roma şi Giulia se afla la bucătărie, făcând ceea ce-i plăcea ei cel mai mult : să gătească, iar Giovani era alături de Sam, care avea acum trei ani. La uşa casei lor sună cineva, iar Giovani se duse să deschidă. Deschise uşa şi în faăzu un individ înalt, bine clădit, într-un costum Armani negru, cu ochelari de soare negri.
   ─ Casa Riva, întrebă acesta pe un ton dur şi rece.
   ─ Da.
   ─ Sunteţi Giovani Riva ?
   ─ Da, eu sunt.
      Individul misterios, se dădu la o parte, lăsând să se vadă parcată în faţa uşii casei o limuzină neagră, lungă, cu geamuri fumurii. Giovani îl văzu pe cel care îi pusese întrebările îndreptându-se spre limuzină şi deschizând portiera. Din luxoasa limuzină neagră, coborî un bărbat în vârstă, tot la costum negru şi cu ochelari de soare asortaţi, ce avea un trabuc gros în mână. Trase un fum din trabucul său, i-l dădu celui ce-i deschisese portiera, îşi dădu ochelarii jos şi se îndreptă spre uşă, unde era Giovani.
   ─ Credeai că dacă pleci din sânul familiei şi te muţi la Roma, nu te găsesc ? întrebă acel bărbat misterios
   ─ Tată ! excalmă Giovani, puţin dezamăgit.
   ─ Mă inviţi înăuntru sau mă laşi să stau afară ?
   ─ Intră, te rog.
      Cel care fusese numit „tată” intră în casă. Giulia, ieşi din bucătărie întrebând :
   ─ Cine era, dragule ?
   ─ Bună ziua, cumnată, o salută tatăl lui Giovani.
      Giulia, ce se afla cu un castron de porţelan în mână, luat pentru a pune în el salata ce-o preparase, îl scăpă jos. De după fusta ei, se ivi şi Sam.
   ─ De ce te-ai speriat cumnată ?
   ─ Nu te aam să vii, tată.
   ─ Pot să stau jos ?
   ─ Stai.
   ─ Cine e tânărul din spatele soţiei tale ?
   ─ Este fiul meu. Giulia, du-l pe Sam în camera lui.
      Giulia plecă împreună cu Sam şi-i dădu ceva de joacă, spunându-i să fie cuminte şi se întoarse pentru a strânge cioburile de la castronul de porţelan.
   ─ De ce ai venit tată ?
   ─ Văd că nu te înveţi minte că faci parte din familia Riva, ci-ţi corieşti un drum independent de familia ta.
   ─ Tată, nu vreau să fiu implicat cu nimic în afacerile tale dubioase !
   ─ Numeşti afacerile pe care le fac eu dubioase ? Ştii ce ţi s-ar putea întâmpla ?
   ─ Ştiu, tată. Eşti un sicilian pânăn-n vârful degetului mic. Crezi că nu ştiu ce este familia în viziunea ta ? Pur şi simplu nu vreau să mă implic în acel mediu !
   ─ Îmi pare rău să te aud spunând asta. Te rog să-l chemi pe asistentul meu care a rămas afară.
      Giovani se duse afară şi-l chemă pe individul care sunase la uşa casei lui cu ceva timp în urmă. Acesta intră înăuntru.
   ─ Marco, te rog să aflii unde este camera copilului fiului meu şi să mi-l aduci.
      Cel care fusese numit Marco dădu din cap scurt şi-şi îndeplini misiunea în mai puţin de cinci minute, aducându-l pe micul Sam, care era foarte speriat. Tatăl lui Giovani zise :
   ─ El va merge cu mine în Sicilia. Mă voi ocupa eu de educaţia lui. Marco, ocupăte de cei doi. Eu nu mai am niciun fiu. Am doar un nepot !
      Tatăl lui Giovani, îl prinse pe Sam zdravăn de mână şi-l târî afară. În urma lui, Marco scoase un pistol, împuşcându-i pe Giovani şi Giulia fără să clipească. Micul sam se uitase în urma lui şi văzuse groaznica scenă a împuşcăturilor. Deşi avea trei ani şi nu înţelegea mai nimic din infernul care avea loc chiar sub ochii lui, acea zi fusese ultima în care Sam plânsese. De atunci, nu avea să mai plângă deloc. Nu ştia ce e ura, căci sufletul lui era pur, dar ştia că domnul ce-l trăgea după el era cel care îi omorâse părinţii fără milă.
      Carlos Riva, căci aşa-l chema pe tatăl lui Giovanii îşi duse nepotul la limuzină şi-l băgă înăuntru. Marco veni şi el şi maşina se puse în mişcare.În câteva ore, toţi se aflau în imensa casă a lui Don Carlos cum era numit, în timp ce în Roma, poliţia venise la faţa locului în casa lui Giovani. Poliţia fusese anunţată de poştaş, care văzuse uşa deschisă când se întorcea spre casa lui aflată în acelaşi cartier cu cea în care avusese loc crima.
      Poliţiştii criminalişti prelevară amprente de la locul crimei şi duseră cadavrele la morgă pentru autopsie. În urma analizelor, autopsiei şi cercetărilor era clar că acela fusese un atentat mafiot. Aşa şi era, căci Don Carlos făcea parte din mafia siciliană şi se ghida după principii dure : când cineva trăda familia în orice mod, trădătorul trebuia să moară. Nu conta dacă acel trădător îi era lui Carlos rudă de vre-un fel.
      Carlos, în schimb, avea de gând să scape de Sam, căci un plod din partea fiului lui mort, nu-i era de ajutor. El luă legătura cu nişte afacerişi influenţi dintr-o ţară musulmană şi le dădu lor copilul contra unei sume enorme de bani.

acum si parintii lui Sam au MURIT??Saracul Sam la musulmani.... :cry: :cry: ai s urm capitol?

                               4. Sam ajunge într-un harem


      Micul Samuel ajunse într-un harem, căci cadâna principală a acelui harem îl cumpărase. Ea era cea mai frumoasă dintre cadâne, avea un trup mlădiu, de parcă ar fi fost tras printr-un inel, păr lung de culoarea mierii, bogat, mătăsos, căzând ca o cascadă peste spatele ei, avea o faţă delicată, cu trăsături fine, ochi albaştrii precum cerul. Numele ei era Ama şi vroia să-şi păstreze statutul de primă-cadână. Sultanul Talib îi promisese că-şi va păstra statutul dacă reuşeşte să-i aducă un moştenitor.       
      În ciuda faptului că era tânăr şi viguros, sultanul nu putea avea copii. Cu mult timp în urmă, pe când nu devenise încă sultan, Talib, adolescent fiind, era un afemeiat fără pereche. Tatăl său, pe vremea aceea sultan, aflase că fiul său avea prostul obicei să viziteze haremul acestuia. Când îl prinsese cu o cadână, hotărâse ca până la moartea lui să-l pună să păzească haremul. Oamenii sultanului, ascultaseră porunca şi-l trataseră pe Talib ca pe oricine altcineva ce devenea paznic al haremului : îl făcuseră eunuc.
      După moartea tatălui său, Talib îi luase locul. Tradiţia cerea să-şi aleagă o nevastă care avea să devină primă-cadână peste haremul lui. Acestuia îi fusese foarte greu să aleagă o soţie. Când venise vremea ca Talib să-şi aleagă soţie, acesta precizase clar că soţia lui va fi acea cadână care se încumetă să-l accepte de soşa cum era el, ştiind că el fusese în trecut eunuc. Cât timp adolescentul Talib fusese eunuc la harem, cadâna principală de atunci, o învăţa pe Ama cum să devină la rândul ei cadână şi aceasta se îndrăgostise în secret de Talib. Singura care îndrăznise să-i spună în faţă că îl acceptă aşa cum era fusese Ama. Talib o acceptase de soţie, cu timpul îndrăgostindu-se şi el de ea. Tot Ama fusese cu ideea unei adopţii, pentru a-i oferi lui Talib un moştenitor.
      Ama, care primise acceptul lui Talib cu privire la adopţie, angajase cei mai buni spioni ai săi pentru a-i găsi un copil, de sex masculin, care să devină următorul moştenitor al haremului. Spionilor săi, ea le ordonase ca cel pe care îl vor aduce să nu fie mai mic de trei ani, dar nici mai mare. Spionii, răspândiţi prin toate colţurile lumii făcuseră tot posibilul să împlinească cerinţele stăpânei lor. Toţi, în afară de unul ce se afla în Sicilia dăduseră greş. Cel care se afla în Sicilia reuşise să-şi ţină stăpâna la curent prin mici bilete trimise prin porumbei voiajori. Ama era foarte încântată de rapoartele spionului ei din Sicilia, dar era conştientă că nu trebuia să-şi facă prea mari speranţe.
      Într-o zi toridă de vară, pe când Ama se odihnea, aflându-se în harem alături de două slujnice care-i făceau vânt, spionul său îşi anunţă prezenţa. Unul din eunucii haremului o pusese la curent pe cadână că spionul ei din Sicilia cerea să fie primit în audienţă. Ea făcu semn celorlalte cadâne să plece şi apoi spuse eunucului să-l poftească pe spion înăuntru.
      Spionul, cunoscut numai după numele său de cod ce era Scorpionul Roşu, pătrunse înăuntru, urmat de Sam, care era doar speriat.
   ─ Ce veşti aduci ? îl întrebă Ama
   ─ Am găsit ceea ce căutaţi, zise el, împingându-l în faţă pe Sam.
      Ama se ridică de pe divan şi se apropie de micul Sam. Începu să se uite la el, inspectându-l ca pe un obiect ce-i fusese adus. Acesta stătea cuminte, nu spunea nimic, pentru că oricum nu înţelegea limba în care se vorbea cu el.
   ─ De unde provine copilul ?
   ─ Din Sicilia. Nu are importanţă cum am reuşit să-l găsesc. Nu are un trecut încă. Din câte am înţeles eu îl cheamă Samuel Thompson.
   ─ Samuel ? Va trebui să-i schimb numele. Altceva ?
   ─ Copilul are trei ani şi este foarte sănătos. Nu există acte pentru el.
   ─ Bună treabă, zise ea pocnind din degete.
      Doi slujitori veniseră lângă ea cu un cufăr. Aceasta-l deschise şi luă două pungi din el. Punguţele erau pline de bani de aur, ce puteau fi vânduţi.
   ─ Ţine, zise ea. Pentru eforturile tale ! Acum pleacă !
      Spionul se înclină şi ieşi, lăsându-l pe Sam în grija ei.
   ─ Zaretta ! strigă ea.
      De undeva veni o femeie cu părul castaniu şi ochii verzi care spuse :
   ─ Da, stăpâna mea !
   ─ Vezi ce limbă vorbeşte acest băiat şi ai grijă de el. Misiunea ta de azi înainte este să-i dai educaţia cuvenită pentru a deveni următorul nostru sultan.
   ─ Am înţeles, stăpână.
   ─ Acum plecaţi amândoi !
      Zaretta se duse spre copil şi-l luă de mână. Acesta se lăsă purtat prin fel de fel de coridoare sau încăperi, până într-o cameră simplă, dar frumos ordonată. Mobilierul din acea cameră, obiectele, cărţile erau într-o armonie plăcută. Îl aşeză pe pat şi se uită la el, inspectându-l la rândul său, fiind mulţumită de ceea ce vedea.
   ─ Cum te cheamă ?
      Copilul nu răspunse.
   ─ Probabil nici nu ştie să vorbească, îşi zise ea. Va fi o muncă tare grea. Cadâna noastră are mari pretenţii de la tine. De-ai ştii ce te aşteaptă de aici încolo, ai fugi încotro ai vedea cu ochii. Înţelegi ce vreau să spun, micuţule ?
      Sam o privea cu nişte ochi mari, semn clar că nu înţelegea nimic din ceea ce i se întâmplă.
   ─ Of, oftă ea. Ce bine că nu înţelegi nimic.
      Zaretta îl luă pe Sam şi începu să se ocupe de el. Ştia cum trebuia să se ocupe de copii, pentru că prin mâinile ei trecuseră mulţi copii.
      Între timp, în Los Angeles, Carrie, cum o alintau părinţii pe Anna-Carina, creştea în sânul marii ei familii. Anii trecură rostogolindu-se şi curând, Carrie ajunsese la gimnaziu. Era cea mai bună din grupa ei şi încetul cu încetul Susan observă că fata ei are foarte multe înclinaţii artistice. În tot ce ţinea de artele plastice, Carrie excela, dar mai mult excela în scris. Participase la multe cercuri literare, la concursuri şi luase foarte multe premii. Părinţii săi o lăsaseră să se hotărască la ce liceu avea să se ducă. Carrie, în vârstă de 13 ani, alesese un liceu modest, fiind la grupa de ştiinţă-arte plastice.
      În vreme ce pentru Carrie începea o nouă etapă din viaţa ei, Sam ajunsese şi el la vârsta de 13 ani, Zaretta fiind pentru el şi mamă şi tată.

               5. Plăceri „interzise”. Fuga lui Sam.

      Zaretta, cea care fusese aleasă pentru a-i da o educaţie lui Sam, avusese mult de lucru cu el. În primul rând fusese nevoită să îl înveţe să vorbească, apoi să scrie şi să citească. Datorită blândeţii ei, răbdării ei nemăsurate, Sam, căruia i se pusese numele de Famir, învăţase foarte multe lucruri. Era singura persoană educată din harem, ce avea o vastă cultură şi deţinea nenumărate cărţi. Lui Sam nu-i plăcea numele de Famir, dar se folosea de el, dacă vroia să rămână  viaţă, căci văzuse ce le putea face sultanul celor care nu-i ascultau porunca.
      Pe sultan, Sam nu-l văzuse decât o singură dată, când Ama, îl prezentase. Pentru că Zaretta îl învăţase cum să se poarte, acesta fusese mulţumit de alegerea soţiei lui, răsplătind-o în bijuterii şi noi slujnice. Prin slujnice, el înţelegea fete tinere, fără vre-un căpătâi, care erau duse în harem şi pregătite pentru a deveni cadâne.
      Într-o zi, sultanul o chemă la el pe Zaretta. Aceasta se înfăţişă înaintea lui.
   ─ Cum merge educaţia lui Famir ?
   ─ Înaintează, stăpâne.
   ─ Vreau să rămân singur cu Zaretta. Doar eu cu ea ! Plecaţi !
      Toţi ceilalţi plecară, iar cei doi rămăseseră singuri.
   ─ Spune-mi, şi-a început educaţia sexuală ?
   ─ Este prea tânăr. Are doar 13 ani, stăpâne !
   ─ Şi ce dacă ?! Eu am început de la 12 ani ! E destul de matur să înveţe şi partea asta.
   ─ Dar, stăpâne...
   ─ Încerci să mi te împotriveşti ?
   ─ Nu, stăpâne.
   ─ Aşa credeam şi eu. Să te ocupi personal de asta !
      Zaretta plecă şi se duse spre camera ei. Era abătută. Sultanul fusese categoric în porunca sa. Cum putea ea oare să facă ceea ce îi ceruse sultanul ?
      Ajunse în camera ei şi se aşeză gânditoare pe pat. Sam citea o carte, dintre sutele pe care ea le avea. O zări pe Zaretta tristă.
   ─ Ce e cu tine mamă ?
   ─ Ţi-am spus să nu-mi mai spui aşa.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ N-ai înţelege, copile !
   ─ Am 13 ani ! Pune-mă la încercare !
      Zaretta oftă îndelung, apoi îi povesti despre porunca sultanului.
   ─ Sultanul când dă o poruncă, deobicei se interesează dacă porunca sa a fost înplinită până la capăt ?
   ─ Nu numai că întreabă. Îmi va porunci să te aduc în faţa lui şi o să te întrebe cum a mers iniţierea ta.
   ─ Atunci, găsesşte pe altcineva, care este dispus să facă în locul meu ceea ce a poruncit sultanul. Îi voi cere Marii Cadâne nişte bani. O să inventez eu ceva şi apoi, după ce găseşti persoana potrivită, îl plătim, iar eu o să stau ascuns şi o să privesc tot ce se întâmplă, pentru ca atunci când mă întreabă sultanul, să ştiu ce-i povestesc.
   ─ Dar asta tot păcat este.
   ─ Da, dar unul mai mic faţă de cel cerut de sultan.
   ─ Dar îţi merge mintea, nu glumă ! Unde-ai învăţat să fii atât de deştept ?
   ─ Uiţi că eu nu am restricţii în palatul sultanului. Învăţ multte doar privind şi auzind.
      Zaretta îi zâmbi şi ascultă de Sam, începând să caute persoanele dispuse la planul lui. Sam, în schimb, îi ceru Amei bani spunându-i că vrea să îi cumpere sultanului un dar. Aceasta-l crezuse şi-i dăduse suficient de mulţi bani. Inteligent şi foarte descurcăreţ din fire, Sam îi cumpărase şi sultanului ceva valoros. Era doar un puşti de 13 ani, dar mintea lui strălucită, îl făcea să pară un adolescent de 18 ani.
      Astfel, Sam îi plăti din plin pe oamenii găsiţi de Zaretta, care vroiseră să facă ce le spunea el şi făcu rost şi de un cadou pentru sultan. Un anume obiect pe care acesta-l râvnea de mult timp. Pentru Talib, oamenii erau nişte obiecte, iar Sam remarcase, nu de puţine ori, că acestuia i se cam scurgeau ochii după o tânără ce se afla în harem. Cu acea tânără plănui să-i facă pe plac sultanului. Planurile lui Sam erau ingenioase, cu atât mai mult cu cât era doar un puşti.
      În seara cu pricina, Sam, bine ascuns, privi pentru prima dată plăcerile interzise ale sexului. Cât de terifiant, amuzant sau constructiv fusese pentru Sam să privească acele scene life de sex, numaii el ştia. El privi acea întâmplare ca pe o lecţie de viaţă, fără să-şi facă probleme în privinţa psihicului său. Pentru cineva din afară, căruia el i-ar fi povestit acea întâmplare, acea situaţie ar fi fost catalogată drept act de curaj sau de nebunie.
      A doua zi, sultanul, nerăbdător să afle dacă i-a fost ascultată porunca, îi chemă la el pe Zaretta şi pe Famir. Aceştia se înfăţişară la poruncă, Sam având grijă să aibă cadoul pregătit.
   ─ Zaretta, porunca mea a fost ascultată ?
   ─ Da stăpâne !
   ─ Ei, Famir, cum a fost ?
   ─ Stăpâne, cer îngăduinţa să rămânem doar între patru ochi. Am şi un cadou pentru Luminăţia Ta.
      Linguşit de vorbele lui Famir, Talib porunci să fie lăsat singur cu acesta.
   ─ Deci ? întrebă sultanul
   ─ Am o propunere pentru stăpânul meu.
   ─ Ce propunere ?
   ─ Alegeţi dumneavoastră ce e mai bine : să vă prezint în detaliu noaptea trecută sau să vă arăt cadoul pregătit special pentru stăpânul meu.
   ─ La ce cadou te referi ? întrebă acesta curios.
      Samuel se duse la o uşă, în spatele căreia aştepta cadâna pe care pusese sultanul ochii şi o pofti înăuntru. De cum o văzu, lui Talib începură să-i strălucească ochii, căci era îndrăgostit lulea de aceasta. Ceea ce el nu ştia era că tânăra Nadira îl plăcea şi ea.
   ─ Acesta este cadoul meu, stăpâne. Doriţi să vă povestesc ce-am trăit eu noaptea trecută sau să experimentaţi singur ?
   ─ Băiete, îmi place că eşti isteţ. Poţi pleca !
      Samuel se retrase, foarte mulţumit că planul său de a nu povesti nimic din ceea ce văzuse funcţionase şi-l lăsă pe sultan într-o companie foarte plăcută. Când ieşi, altă problemă : Ama aştepta ieşirea lui de-acolo.
   ─ Bine că ai ieşit, zise ea îndreptându-se spre uşă.
      Sam, speriat, zise :
   ─ Stăpână, unde mergeţi ?
   ─ Nu dau socoteală la nimeni unde merg eu, răspunse ea îngâmfată.
   ─ Stăpână, îmi pare rău că vă opresc, dar sultanul mi-a zis să nu mai las pe nimeni să intre acolo.
   ─ De ce ?
   ─ Nu l-am întrebat. Am ascultat doar porunca.
   ─ Bine ! zise ea.
      Ama trecu pe lângă Sam, iar acesta răsuflă uşurat. Se întoarse în camera lui.
   ─ Zaretta, nu mai pot rămâne aici. Am spus mult prea multe minciuni. Se va descoperi până la urmă. Trebuie să fug de-aici !
   ─ De când aşteptam să-ţi doreşti asta ! Am un frate care este în America. El te-ar putea ajuta.
   ─ Şi tu ?
   ─ Eu rămân aici. Mie nu are ce să-mi facă.
      Zaretta îl pregăti pe Samuel de fugă chiar în noaptea aceea. Cu ajutorul unor oameni, Sam ajunse într-un avion de mărfuri ce urma să ajungă în Franţa, unde Zaretta avea o soră căreia îi povestise totul şi aceasta promisese că o ajută. Condiţiile de călătorie erau foarte aspre, Sam fiind nevoit să stea ascuns într-o cutie până în Franţa, unde avea să fie preluat de sora Zarettei. Cum tot palatul era ocupat cu diverse, fuga lui Sam se petrecu în cele mai optime condiţii, cutia ce trebuia să ajungă în Franţa fusese urcată fără prea multe incidente în avionul de marfă.

                           6. În America

      Ascuns într-o cutie mare de lemn, Sam reuşise să fugă din haremul lui Talib. Printr-o crăpătură a cutiei putea să vadă că se afla în cala avionului de marfă. Erau multe alte cutii acolo şi saci. Zborul cu avionul de marfă dură câteva ore bune şi el adormi, fiind obosit. La un moment dat, simţi că avionul nu se mai mişcă, deci acest lucru însemna că aterizase pe aeroportul comercial din Franţa. Simţi cum cutia lui este luiată pe sus de un utilaj special, cu ajutorul căruia se descărcau şi celelalte cutii.
      Câtă vreme stătuse la curtea sultanului, Sam învăţase multe limbi străine, Zaretta şi alte câteva femei de la harem dându-i lecţii. Cu ajutorul cărţilor şi a micilor conversaţii zilnice, Sam ajunsese să cunoască vreo patru limbi străine, pe care le vorbea fluent. Cutia în care se afla acesta ascuns fusese lăsată jos şi auzi voci de bărbaţi care se apropiau de marfa ce era descărcată din avion.
      Unul dintre bărbaţi, cu voce gravă începu să întrebe :
   ─ De unde provine marfa aceasta ?
   ─ Din Asia în special. Cutiile acestea înalte vin din Tibet. Cele mijocii vin din Turcia. Celelalte de prin toată Asia.
   ─ Astea mici şi albe vin de la musulmani, nu ?
   ─ Nu ştim.
   ─ De acolo vin, cu siguranţă. Numai musulmanii trimit cutii atât de albe, de parcă ar fi date cu var. Le verificăm pe toate. Nu ştim niciodată ce trimit canaliile alea. Poate fi o bombă strecurată înăuntrul lor. Începeţi cu aia de-acolo !
      Bărbatul care vorbise indicase chiar cutia în care se afla Sam ascuns. Văzu cum nişte oameni, înarmaţi cu răngi veneau să desigileze cutia aceea şi să vadă ce era înăuntru. Sam se simţea pierdut, căci dacă l-ar fi descoperit, nu ştia ce soartă avea să-l aştepte. Auzi o altă voce care spuse :
   ─ Să nu îndrăzniţi să vă atingeţi de acea cutie !
   ─ Cine eşti dumneata să ne spui nouă ce să facem ?
   ─ Numele meu nu contează, dar poate hârtia aceasta vă lămureşte.
      Sam văzu cum bărbatul care ordonase verificarea cutiilor citeşte o hârtie şi apoi spune :
   ─ Îmi cer scuze. Nu ştiam că aşa se prezintă situaţia. Hei ! strigă acesta la oamenii care înfiseseră deja răngile în cutie ca s-o desfacă.
      Oamenii se opriră.
   ─ Verificaţi-le pe celelalte. Cutia aceasta are alt regim. Îmi cer încă o dată scuze şi puteţi ridica coletul.
   ─ Vă mulţumesc.
      Îl văzu pe cel care obţinuse coletul cum era numită cutia lui că pune vreo patru oameni, care să ridice acea cutie. Oamenii luară cutia şi o duseră la o dubă, băgând-o înăuntru. Misteriosul bărbat ce reuşise să salveze cutia de la a fi deschisă, se urcă şi el în dubă şi maşina se puse în mişcare. După un timp, Sam nu mai simţi nici zgâţâielile maşinii. Cutia fusese scoasă din dubă şi pusă în alt loc. Se auziră nişte uşi închizându-se, apoi capacul cutiei înlăturat. Sam era speriat, ghemuit într-un colţ de cutie, neştiind ce avea să mai urmeze pentru el.
   ─ Nu te speria, copile, auzi el o voce de femeie vorbindu-i pe franceză.
      Sam se uită la persoana care-i vorbise.
   ─ Acum eşti printre prieteni. Înţelegi ce vreau să spun ?
      Făcu semn din cap că da, dar nu vroia să iasă din cutie sub nici un chip.
   ─ Surioară, o auzi pe aceeaşi necunoscută spunând, ai avut dreptate. Nu vrea să iasă de-acolo !
      Sam se uita în continuare cu nişte ochi mari. Lângă cutie veni Zaretta. Lui i se lumină chipul, în ciuda faptului că nu înţelegea cum de era ea acolo.
   ─ Hai, zise ea, ieşi din cutie. Acum ai ajuns în Franţa.
   ─ Zaretta ? întrebă el uimit.
   ─ Chiar ea. Ai de gând să ieşi odată şi să-ţi povestesc cum de sunt aici  sau rămâi acolo ?
      Sam ieşi din cutie şi ea îi prezentă surorii ei. După ce-i dădură să mănânce, cele două îi spuseră lui Sam despre planul lor. Sam se bucura că Zaretta era acolo. Se odihni în acea zi, mâncă pe săturate şi dormi din plin, iar a doua zi, se puse la punct partea a doua a planului, pentru ca Sam să ajungă în Los Angeles, unde se afla fratele Zarettei. Cum avea doar 13 ani şi nu putea călători fără însoţitor, sora Zarettei aranjă să călătorească împreună cu ea.
   ─ Eu mă întorc înapoi, zise Zaretta.
   ─ De ce ?
   ─ I-am cerut voie sultanului să mă lase să-mi vizitez sora în Franţa. Am venit aici cu o cursă rapidă de avion şi te-am aşteptat. Acum trebuie să mă întorc. Mi-a acordat numai o noapte timp lipsă de la harem.
   ─ S-a aflat de fuga mea ?
   ─ Sam ?
   ─ Da ?
   ─ Crezi în miracole ?
   ─ Nu ştiu.
   ─ Stai liniştit. Chiar dacă o să se afle, sultanul nu are ce să-mi facă. Deocamdată, sultana este acaparată de un tânăr ce se pare că o vizitează cam des noaptea în ultimul timp, dacă înţelegi la ce mă refer.
   ─ Şi sultanul ?
   ─ E total subjugat de cadoul pe care i l-ai oferit tu.
   ─ Mama mia ! Dar tu ? O să te descurci ?
   ─ Plănuiesc să-i cer eliberarea sultanului.
   ─ Crezi că ţi-o va acorda ?
   ─ Nu ştiu. Mai vedem noi. Acum, s-o asculţi pe sora mea ca să ajungi la fratele meu.
   ─ Cum îl cheamă ?
   ─ O să-ţi păstrezi vechiul nume de familie, Thompson. Pe fratele meu îl cheamă Charles Thompson şi se ocupă de afaceri. Are o companie foarte mare şi puternică şi nu are copii, deoarece soţia lui a decedat de puţină vreme. A făcut numeroase demersuri pentru a putea adopta un copil, dar marea majoritate a lor au eşuat. Nu a găsit un băiat pe care să-l crească să-i ofere o educaţie şi căruia să-i lase afacerea lui. Îmi scrie foarte des şi mi-a povestit necazurile lui în mai multe scrisori. Am decis să-i scriu despre tine. I-am oferit prin scrisoare toate datele ce le ştiam despre tine, sănătatea ta şi educaţia pe care ai primit-o de la mine. El mi-a dat ideea să te ajut să ajungi în America, unde vei deveni oficial fiul lui, asta dacă vrei şi tu, bineînţeles.
   ─ Şi tu o să fii mătuşa mea ?
   ─ Da.
   ─ Abia aştept să ajung în America.
   ─ Ştiu. Mai e mult încă până ajungi acolo. Acum, noi doi ne luăm rămas bun, căci nu ştiu când o să ne mai vedem.
   ─ Ai grijă de tine !
      Zaretta îşi luă rămas bun de la toţi şi soţul surorii sale o conduse la aeroport. Între timp, Amelié, sora Zarettei îl pregătea pe Sam de plecarea lor în America.
   ─ Eşti nepotul meu şi călătoreşti cu mine. Mergem în America la fratele meu. Am aranjat tot. Eşti gata ?
   ─ Da.
      Cei doi, ajutaţi de Julien, soţul lui Amelié, ajunseră în aeroport. Acolo nu avuseră niciun fel de probleme şi se urcară în cursa spre New York, unde trebuiau să ajungă şi să schimbe avionul spre Los Angeles. După ore bune de mers, cei doi ajunseră pe pământ American. Pericolul trecuse. La Los Angeles, călătorii fuseseră aşteptaţi de Charles şi se duseră amândoi la casa acestuia.
   ─ Aţi avut probleme surioară ? întrebă acesta când toţi se aflau în sufrageria casei lui.
   ─ Nu. Niciuna. La vama din Franţa au fost ceva probleme, dar slavă Domnului, s-au rezolvat.
   ─ El este Sam ?
   ─ Da, el este !
   ─ Mă bucur să te cunosc, băiete. Eu sunt Charles.
   ─ Îmi pare bine, domnule.
   ─ Se vede că Zaretta s-a ocupat de educaţia lui cât de cât. Ţie cum îţi mai merge, Amelié ?
   ─ Bine.
   ─ Bun. Alege-i tu o cameră băiatului şi lasă-l să se odihnească. De mâine vom vedea ce mai este de făcut !
      Amelié îşi ascultă fratele şi se duse împreună cu Sam să-i aleagă o cameră.

            7. Intersectare

      Samuel alese dintre camerele pe care i le prezentase Amelié, cea de-a doua mătuşă a lui, una cu decoraţiuni simple, nici prea mare, nici prea mică, unde bleul şi albul formau o armonie plăcută şi liniştitoare. Mătuşa lui îl lăsă să se odihnească şi să se acomodeze cu noul fus orar. După un somn bun, îl trezi şi coborâră amândoi la masă.
   ─ Câte limbi ştie să vorbească ? întrebă Charles
   ─ Sora mea ţi-a scris şi despre asta ?
   ─ Da. Păstrez şi acum scrisorile ei.
   ─ Ştiu araba, spaniola, engleza şi franceza, domnule, răspunse Sam.
   ─ Ce politicos eşti. Sam, te rog să nu  mai fii atât de rigid, reticent. O să vezi că ne vom înţelege foarte bine. Ce zici, vrei să-ţi arăt Los Angeles-ul şi să-ţi cumpărăm ceva îmbrăcăminte ?
   ─ Da.
   ─ Te simţi în stare ?
   ─ Da, domnule.
      Charles, împreună cu sora sa şi Samuel plecară prin Los Angeles la cumpărături. Fiind un prosper om de afaceri, Charles alegea cele mai bune magazine de îmbrăcăminte. Nu frecventa magazinele luxoase, deşi şi-ar fi permis, dar nu-i plăcea să dea peste oameni plini de fiţe, aroganţi, care făceau pe deştepţii. Prefera magazinele curate, cu preţuri bune, chiar dacă erau mai modeste, în sensul de mai puţin cunoascute.
      Mergând ei aşa prin diverse magazine, la insistenţele repetate ale lui Amelié, ce vroia să-şi ia ceva elegant, intrară într-un magazin de lux.
   ─ Nu-ţi poţi lua din Franţa acel ceva elegant ? o dojeni fratele său.
   ─ Vreau să-i fac o surpeiză soţului meu la o petrecere. Sunt sigură că va merge cu mine şi în Franţa ca să-mi aleagă el ceva, dar vreau să-mi cumpăr eu ceva, fără ştirea lui.
   ─ Aşa deci ! Vrei să-l impresionezi pe Julien, nu ?
   ─ Da.
   ─ Bine. Caută-ţi ceva interesant, du-te să-l probezi şi noi ne dăm verdictul.
   ─ Bine.
      Amelié era super încântată.
   ─ Du-te să-ţi alegi şi tu ceva, Sam, dacă tot suntem aici.
   ─ Bine.
      În timp ce Sam se ducea printre rândurile cu umeraşe pe care erau cămăşi, tricouri, pantaloni, costume Amelié deja îşi alesese ceva şi se dusese într-o cabină de probă. Pe unul din rânduri era şi Anna-Carina, ce se împrietenise la liceu cu un băiat mai mare decât ea cu un an. Numele lui era Richard şi despre el, Carrie auzise fel de fel de zvonuri. Intrigată de mulţimea zvonurilor auzite despre acest Richard, acceptase să iasă cu el şi acum era la acel magazin, căutându-i o cămaşă.
      Richard era un băiat de bani gata, căruia i se oferea totul şi o rugase pe Carrie să-i fie prietenă, pentru că făcuse un pariu cu amicii din gaşca lui. O rugase, de asemenea să îl ajute să-şi ia o cămaşă, căci el nu se prea pricepea la asta. Carrie găsise una albastră şi una roşie şi nu se putea hotărî pe care să i-o ducă la cabina de probă.
      Gândindu-se ea aşa, îl observă pe Sam, care îşi alegea şi el o cămaşă. Îşi luă inima în dinţi şi se îndreptă spre el.
   ─ Scuză-mă, pot să-ţi cer ajutorul ?
   ─ Da, zise el întorcându-se spre ea.
      Când se întoarse spre ea, avu impresia că timpul se opreşte, că în jurul lor nu se mai mişca nimic. Ea se afundă pur şi simplu în ochii lui Sam, de un albastru magnific, încât avu impresia că se află în mijlocul unui ocean. Amândoi se îmbujorară, simţind cum inima lor bătea mai tare. Era dragoste la prima vedere. Amândoi îşi dădură seama de asta.
   ─ Mă ajuţi şi pe mine ? rupse ea tăcerea în cele din urmă.
   ─ Da.
   ─ Prietenul meu, aflat într-o cabină de probă m-a rugat să-i aleg o cămaşă şi eu nu mă pot hotărî pe care să i-o duc.
   ─ Îi place albastru sau roşu ?
   ─ Nu cred. Cred că îi place mov sau verde. Nu ştiu prea bine, pentru că nu ne cunoaştem de multă vreme.
   ─ Înţeleg, răspunse el.
      Sam mai căută o vreme prin cămăşi şi găsi una mov şi una verde.
   ─ Uite şi una verde şi una mov. Duceţi-le pe toate patru. Să-şi aleagă el ce vrea.
   ─ Mulţumesc.
      Carrie se îndepărtă, iar Sam se întoarse spre Charles, viitorul lui tată, care îşi admira sora.
   ─ Ei, Sam, ce spui ? Amelié are gusturi bune ?
   ─ Da, cred că da. Nu ştiu prea bine.
   ─ Tu ţi-ai luat ceva ?
   ─ Da, o cămaşă.
   ─ Amelié, schimbă-te şi hai să plătim marfa. Ne mai aşteaptă şi altele de făcut.
   ─ Bine.
      În timp ce cei doi o aşteptau pe Amelié, Richard, însoţit de Carrie, veni    să-şi plătească marfa. Nu alesese o singură cămaşă, ci le luase pe toate patru. Carrie îi mulţumi din ochi lui Sam pentru ajutor, pe când Richard era preocupat să-şi achite cămăşile, iar Sam îi întoarse mulţumirile zâmbindu-i. Apoi Amelié veni cu rochia şi Charles plăti achiziţiile şi plecară şi ei din magazin. Aceea fusese prima intresectare a drumurilor celor doi tineri.

frumos..drum...aaaa....capitol :roll:

                                   8. Sam ajunge la liceu

      După ce toţi trei cumpăraseră ceea ce era necesar, se întoarseră acasă la Charles, unde Amelié îl ajută pe Sam să-şi ordoneze îmbrăcămintea cumpărată în şifonier. În seara aceea Amelié plecă spre Franţa cu un avion ce făcea o escală la New York. Sam şi Charles îşi luară rămas bun şi se întoarseră acasă.
   ─ Sper că mă vei considera un bun prieten al tău, căruia poţi să-i spui orice, Sam. Ştiu că n-o să mă poţi vedea ca pe un tată.
   ─ O să încerc, domnule.
   ─ Mâine o să avem zi plină. Trebuie să mergem să semnăm nişte documente prin care tu eşti de acord să devii fiul meu şi până la majorat să fii trecut în actele mele. Să-ţi iei cartea de identitate şi actele prin care devii oficial american. Toate astea le vom face împreună dimineaţa. După amiaza, am chemat pe cineva care să-ţi testeze cunoştinţele ca să vedem dacă poţi merge la liceu, că la şcoală în niciun caz nu poţi. Crezi că eşti pregătit pentru toate astea ?
   ─ Toate astea înseamnă să-mi încep existenţa ca Samuel Thompson, care era şi numele meu dat de măicuţele care au avut grijă de mine. Sigur că sunt pregătit.
   ─ Bine. Acum, du-te şi odihneşte-te ! Mâine este o zi grea.
      A doua zi, de dimineaţă, după micul de jun, cei doi, merseră spre serviciul de adopţii unde se făceau documentele prin care se dovedea că Sam este fiul lui Charles. Îmbrăcaţi amândoi la costume, ajunseră la agenţia unde Charles făcuse demersurile. Un agent social îl luă pe Sam într-un birou, unde-i puse câteva întrebări. După aceea, acesta ieşi şi documentele fuseseră semnate şi parafate. Cei doi merseră mai apoi la serviciul de Stare Civilă pentru a-i face lui Sam un certificat de naştere, astfel că ziua de 27 iulie a acelui an devenise oficial ziua de naştere a lui Sam. Serviciul de Stare Civilă îi completă certificatul de naştere în conformitate cu vârsta pe care o avea la momentul actual. Astfel căpătă Sam identitate. Nu mai era un copil al nimănui şi în ciuda faptului că trecutul lui până atunci nu era cunoascut, Sam era oficial cetăţean american.
      După ce toate actele fuseseră semnate şi eliberate, cei doi se întoarseră acasă şi mâncară împreună de prânz, Charles sărbătorindu-l pe Sam a cuvenea : un tort mare cu 13 lumănări aprinse. După prânz, veni şi persoana chemată de Charles să-i testeze cunoştinţele lui Sam, cei doi fuseseră lăsaţi singuri în biroul lui Charles de-acasă, urmând ca apoi să vină în sufragerie pentru a se vedea ce era de făcut mai de parte. Întrevederea dintre testat şi testator dură câteva ore bune şi apoi cei doi merseră în sufragerie.
   ─ Cum a mers testarea, domnule Gregory ?
   ─ Aveţi aici toate concluziile mele referitoare la testele pe care i le-am dat şi      v-am scris şi câteva nume de licee unde ar putea Sam să meargă fără probleme.
   ─ Bine. Mulţumesc Gregory.
   ─ Cu plăcere, amice. Oricând !
      Gregory, cel care îl testase pe Sam plecă, iar Charles se uită peste documentele ce conţineau evaluările fiului lui.
   ─ Văd că te-ai descurcat foarte bine la teste. Ce-ar fi să începem să vizităm liceele pe care mi le-a recomandat Gregory ?
   ─ Da. Să mergem.
   ─ Nu azi, băiete. Mâine mergem. Oricum, elevii sunt în vacanţa de vară acum.
   ─ Bine, tată.
   ─ Mi-ai spus tată ?!
   ─ Da.
   ─ Mulţumesc.
      Sam se duse în camera lui, iar a doua zi, cei doi merseră pe la liceele pe care Greg i le recomandase. Fiind un  influent şi cunoscut om de afaceri, directorii erau încântaţi să aibă un elev ca Sam în liceele lor, mai ales că Charles venea cu nişte evaluări foarte bune. Testele pe care Greg i le dăduse lui Sam erau complexe şi sofisticate. Dintre toate liceele Sam se orientă spre unul care avea secţiune de ştiinţe, economie şi literatură. Era atras de aceste trei laturi şi directorul acelui liceu îl repartiză la cea mai bună clasă. Coincidenţă sau nu, Sam avea să fie la o clasă paralelă cu cea a Annei-Carina, în acelaşi an cu aceasta. Orele de ştiinţă şi literatură avea să le facă în aceleaşi zile cu grupa la care era şi ea.
      Odată ales liceul şi puse la punct detaliile prin care Sam avea să fie prezentat noilor lui colegi, cei doi se întoarseră acasă, Charles propunându-i lui Sam să meargă amândoi în concediu. Acesta acceptă şi împreună plecară spre Hawaii unde îşi petrecură o vacanţă de neuitat.

            9. Tentaţii

      Când liceul începu, directorul îl duse pe Sam la clasa în care avea să fie. Îl prezentase noilor lui colegi ca fiind un băiat care s-a transferat de la alt liceu la acea clasă. Sam îşi alese o bancă şi se aşeză în ea, fiind atent la ce materii avea în acel an şi ce cărţi sau cursuri trebuia să-şi procure. Colegii lui Sam erau de treabă şi foarte prietenoşi, pentru că era cea mai bună clasă din liceu.
      Primul semestru de liceu trecuse fără prea multe probleme, iar Sam îşi făcuse mulţi prieteni. Era cel mai bun la sport, în special la basket. Participase la o preselecţie pentru echipa de basket a liceului şi obţinuse un loc în echipa proaspăt formată. Antrenorul lor îi botezase Kniders şi în mod surprinzător câştigaseră campionatul liceelor din acel an.
      În semestrul al doilea, Sam avea să aibă parte de o aventură nouă. Trei dintre cei mai buni prieteni ai lui, Michel, Patrik şi Tom îi propuseră lui Sam să cu toţii într-o seară la discotecă. Sam le spuse că o să le dea răspunsul a doua zi. La prânz, ajunse acasă, îşi făcu temele pentru a doua zi şi ghiozdanul, apoi mâncă ceva. Tatăl lui angajase o bucătăreasă pe nume Francis şi aceasta făcea o mâncare delicioasă. Când Charles sosi de la serviciul său, Sam îl abordă într-o discuţie.
   ─ Tată, pot discuta ceva cu tine ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Michel, Patrik şi Tom, prietenii mei, mi-au propus să ieşim în gaşcă la discotecă. Una pe care o ştiu ei şi s-a deschis de curând.
   ─ Şi ?
   ─ Şi nu ştiu ce să fac.
   ─ Sam, du-te şi tu şi te mai distrează. Ai grijă numai la tentaţiile ce le poţi vedea sau găsi într-o dicotecă.
   ─ Bine. Mulţumesc.
      A doua zi la şcoală, Sam acceptă ieşirea cu gaşca lui la discotecă chiar în seara aceea. Michael, ce avea maşină, trecu şi pe la Sam să-l ia să meargă la discotecă. Ajunşi la locul cu pricina, intrară înăuntru, unde era lume multă şi de toate felurile. De la liceeni, la studenţi, toţi erau acolo să se distreze. Un glob se învârtea trimiţând fel de fel de raze colorate în semiîntunericul de-acolo. Fumul de ţigară pesrista şi el ca într-o ceaţă plutitoare, iar muzica dată la maxim estompa conversaţiile purtate. Cei trei se aşezară la o masă ceva mai ferită, dar tot aveau impresia că trebuiau să ţipe unul la altul pentru a se auzi ce vorbeau.
   ─ Vreţi ceva de băut, fraţilor ? întrebă Mike, cum îi spuneau ei. Fac eu cinste.
   ─ Ia şi tu nişte bere pentru noi, frate, zise Patrik.
   ─ Sam, tu ce vrei ?
   ─ O cola.
   ─ Asta-i băutură de puşti ! Ia şi tu o bere ca noi, zise Tom.
   ─ Vreau doar cola, răspunse el.
      Mike făcu semn la un ospătar şi ceru bere şi cola.
   ─ Aveţi 21 de ani ? întrebă acesta.
   ─ Nu te interesează !
   ─ Se pare că nu aveţi. Ori luaţi nişte sucuri, ori cola ca şi colegul vostru.
   ─ Bine, adu-ne cola la toţi !
      Băutura cerută se adusese şi Mike scoase pe furiş o sticlă din geaca lui.
   ─ Am dat o tură prin barul lui tata şi am luat asta ! zise el
   ─ Ce-i acolo ? întrebă Patrik
   ─ Habar n-am. Cum am găsit-o am şterpelit-o ! răspunse
   ─ Toarnă, frate, să încercăm ! îi zise Tom
   ─ Eu nu vreau, zise Sam, retrăgându-şi cutia de pe masă.
      Sam începu să se uite prin discotecă. Era curios să vadă ce putea zări prin acea lumină obscură. Undeva într-un colţ opus mesei lor, erau doi tineri care se sărutau de zor, mâinile lui umblând rebele pe sub bluza ei. În alt colţ un grup de tineri îşi făcuseră prea mult de cap cu băutura. Sam privi mai de parte. Deodată, zări la o masă un grup de liceeni, printre care o recunoscu pe necunoscuta ce-l rugase să o ajute cu nişte cămăşi în magazinul unde fusese cu tatăl şi mătuşa sa. Se ridică, vrând să se ducă s-o salute, dar pe la mijlocul distanţei dintre masa lor şi cea la care se afla ea, se opri brusc. Unul din băieţii grupului scoase o pungă bine ascunsă şi le spuse celorlalţi :
   ─ Hai să încercăm ceva mai bun decât băutura.
   ─ Voi nu vorbiţi serios, le spuse Anna-Carina.
      Ceilalţi părură să n-o ia în seamă. Din pungă individul scoase nişte marihuana şi un praf. Umblau cu droguri. Mulţi aleseră marihuana, dar unii mai îndrăzneţi prizară vreo două doze din praful adus.
   ─ Doar n-ai de gând să le urmezi exemplu, o auzi pe aceeaşi necunoscută, spunându-i însoţitorului ei.
   ─ Stai liniştită. Rămân la băutura mea.
   ─ Eşti deja beat.
   ─ Ce dacă ? O să mai iau un rând şi o să mă fac criţă.
   ─ Atunci, eu te las în compania aceasta superbă. Să nu mă mai cauţi, că nu mai suntem prieteni !
   ─ Hei ! Carrie ! Mai distrează-te şi tu ! Nu mai fii atât de rigidă !
   ─ Dacă asta numeşti tu distracţie, nu, mulţumesc, spuse ea ridicându-se şi ieşind din discotecă.
   ─ Mare pierdere ! excalmă cel care fusese părăsit. Se întoarce ea. toate se întorc !
      Sam era revoltat de ceea ce văzuse. S-ar fi dus să le spună vreo două încrezuţilor aceia, dar vroia să vadă dacă fata care plecase e bine. Se duse la masa sa, le spuse amicilor săi că trebuie să plece urgent şi ieşi şi el din discotecă. Afară se uită în toate direcţiile şi o zări pe cea căreia individul îi spusese Carrie.

yay..droguri :|
uhm..se duce dp Carrie?and..? :D
au aparut elemente noi :shock:

                                      10. Pe o bancă într-un parc

      Sam se apropie de ea, care mergea încet.
   ─ Scuzaţi-mă, spuse el când o ajunse.
      Ea se întoarse cam speriată, dar îl recunoscu pe cel care o ajutase cu acele cămăşi în magazinul unde fusese cu Richard, pe care tocmai îl părăsise.
   ─ Da ? răspunse ea puţin uşurată.
   ─ Bună, sunt Samuel Thompson. Aş dori să te conduc până acasă, să mă asigur că totul este în regulă.
   ─ Tu eşti băiatul care m-a ajutat în magazin.
   ─ Dacă te referi la cele două cămăşi, da, eu sunt.
   ─ Anna-Carina. Îmi pare bine de cunoştinţă. Cei mai mulţi îmi spun Carrie.
   ─ Eu pot să-ţi spun Anna ?
   ─ Chiar te rog. Anna a fost bunica mea. Nu am cunoscut-o niciodată, dar am auzit multe lucruri frumoase despre ea. puţină lume mă strigă Anna, dar când mă strigă cu acest nume, mă simt mai aproape de bunica mea.
   ─ Deci, pot să te conduc ?
   ─ Desigur.
      Cei doi începură să meargă unul lângă celălalt.
   ─ Ai o familie mare ? reîncepu el conversaţia.
   ─ Da. Am un frate mai mare ca mine, care mai are doar anul ăsta şi termină facultatea şi doi nepoţi de la sora tatălui meu.
   ─ Oau. Ce bine de tine !
      Anna-Carina îl privi mirată. Amândoi treceau acum printr-un parc.
   ─ Nu vrei să stăm pe-o bancă ?
   ─ Ba da, dacă îţi face plăcere asta.
   ─ Te rog.
   ─ Bine.
      Se aşezară amândoi pe o bancă.
   ─ De ce ai zis ce bine de mine ? îl întrebă ea.
   ─ Pentru că nu ştiu dacă mai am fraţi sau surori. Tatăl meu din America, m-a adoptat pe ziua de 27 iulie, zi care a devenit oficial ziua mea de naştere. dar nu ştiu de unde vin, cine sunt eu în realitate sau data reală la care m-am născut.
   ─ Cum aşa ?
   ─ Înainte să ajung în America am fost la musulmani. Nu contează în ce ţară. Mai puţin important este lucrul acesta. Am ajuns la curtea unui sultan, cumpărat fiind de oamenii Primei-Cadâne. Înainte de asta, am fost în Italia. Spionii cadânei m-au cumpărat de la un mafiot sicilian. Mai înainte şi de asta am fost crescut de nişte măicuţe de la o mânăstire tot din Italia. Dar se pare că măicuţele m-au găsit în coşul lor cu mâncare. Deci nu ştiu de unde vin de fapt.
   ─ Ce palpitant. O adevărată aventură !
   ─ Nu prea. Neştiind de unde vin, nu pot să nu mă gândesc la fel de fel : dacă am o mamă undeva şi aceasta nu a avut posibilitatea să mă crească sau nu m-a vrut ? Aş vrea să ştiu şi eu astfel de lucruri.
   ─ De ce nu te apuci să cercetezi ?
   ─ Şi de unde să încep ? De la mânăstirea din Italia, unde mi s-ar spune ceea ce deja ştiu: că am fost găsit în coşul de alimente ?
   ─ Ai putea afla de unde şi-au făcut proviziile. Poate vii din acea localitate, ţară...
   ─ Bună idee, dar acum vreu să termin liceul. Sunt la cea mai bună clasă de ştiinţă-literatură.
   ─ Acum mi-am amintit ! Faci parte din Kniders.
   ─ Da, dar nu mă laud cu ata.
   ─ De ce ? Pentru alţii ar fi un motiv de laudă.
   ─ Nu şi pentru mine. Dar destul despre mine. Despre tine ?
   ─ Despre mine ? Viaţa mea e un adevărat roman de aventură ! M-am împrietenit cu nişte fete care mi-au furnizat tot timpul informaţii despre Richard Bronson. Că este aşa, că pe dincolo, că face aşa, că a avut o mulţime de prietene şi alte cele. Cum sunt la clasa de literatură-limbi străine, aveam un referat de făcut despre cel mai popular băiat din şcoală. Nu putea trage altcineva biletul cu acest subiect decât eu ! Şi culmea, cel mai popular băiat era tocmai Richard !
   ─ Despre care auziseşi câte-n lună şi în soare ! completă el. Scuză-mă de întrerupere !
   ─ Nu-i nimic. Aşa este, cum ai zis tu. Aşa că m-am hotărât să îl agăţ, dându-mă prietena lui, pentru a afla mai multe despre el. Un timp, a fost frumos, pentru că mă scotea la restaurante elegante, mă ducea în locuri superbe şi toate liceencele erau invidioase pe mine că eram prietena lui, dar în seara asta, mi-a dat mai mult material decât aş fi dorit.
   ─ Ai să menţionezi şi faza cu drogurile în referatul tău ?
   ─ Doamne, fereşte ! Nu ! Richard este şi foarte răzbunător din fire. Parcă văd că după acest week-end o să mă abordeze într-o pauză şi o să-mi zică vreo două, dar nu mai vreau să am de-a face cu el !
   ─ O să-ţi vină greu dacă este atât de răzbunător precum spui.
   ─ Mă descurc eu !
   ─ Mergem sau mai vrei să stăm pe bancă ?
   ─ Nu, hai să mergem !
      Se ridicară amândoi şi el o conduse până-n dreptul casei ei. Constată că stătea în elegantul cartier Beverly Hills.
   ─ Aici stau eu, zise ea când ajunseră în dreptul casei ei.
   ─ Bine. Eu stau într-un alt cartier. Mă descurc şi singur de aici !
   ─ Bine. Mulţumesc pentru companie.
   ─ La revedere, Anna !
   ─ La revedere Samuel.
   ─ Poţi să-mi spui Sam, zise el îndepărtându-se.
      Sam ajunse acasă. Văzu lumina aprinsă în bucătărie, semn că cineva era treaz la ora aceea. Credea că este mult trecut de miezul nopţii, dar se înşela amarnic, căci nu era decât ora 10 seara. Descuie uşa şi intră înăuntru. Se îndreptă spre bucătărie, unde era tatăl lui.
   ─ Bună, tată. M-am întors.
   ─ Destul de repede.
   ─ Păi cât este ceasul ?
   ─ Numai ora 10 seara.
   ─ Credeam că este trecut de miezul nopţii.
   ─ Nu. Ce s-a întâmplat ?
   ─ Mi-e foame şi prietenii mei cam săriseră calul, aşa că am plecat. Am condus o fată până la ea acasă.
   ─ O ! Fiul meu e mare !
   ─ Tată ! Nu e ceea ce crezi tu !
   ─ De ce ?
      Sam se apucă şi-i povesti tatălui lui toate întâmplările. Amândoi îşi spuneau totul unul faţă de altul. Nu-şi ascundeau nimic, iar conversaţia dură până spre miezul nopţii. Noroc că a doua zi nu era şcoală.

            11. Cearta şi bătaia dintr-o pauză

      Week-end-ul trecu rapid şi luni era o nouă zi de liceu. Sam se duse la liceu şi intră în clasa lui. Primele cursuri trecură pe nesimţite şi Sam se pregătea pentru cursul de literatură ce se ţinea într-o sala mai mare. Acolo avea s-o revadă pe Carrie. Aceasta îl invită pe Sam lângă ea, când îl văzu. Ora aceea fusese captivantă din toate punctele de vedere, dar pauza sosi. Când Anna-Carina ieşi pe coridor, se întâlni cu Richard şi câţiva amici de-ai lui.
   ─ Bună Carrie ! zise el, dând s-o îmbrăţişeze.
      Anna se feri. Tocmai atunci ieşea şi Sam, care rămase pe loc.
   ─ Ce se întâmplă cu tine Carrie ?
   ─ Nu se întâmplă nimic. Ţi se pare ţie că se întâmplă !
   ─ Oare ? Mi se pare mie, sau vineri seară la discotecă mi-ai dat papucii ?
   ─ Nu ţi se pare deloc. Chiar ţi-am dat papucii !
      La acea conversaţie a celor doi se strânseră o mulţime de curioşi.
   ─ Cine te crezi tu să-mi dai mie papucii ?
   ─ O oarecare !
   ─ Am să-i spun tatei că m-ai tratat foarte rău ! Nimeni nu-mi dă mie papucii !
   ─ Şi ce-ar putea tăticuţul tău să-mi facă ? întrebă ea ironică
      Richard se apropie de ea periculos de mult, iar Anna se dădea în spate. Sam o prinse şi zise :
   ─ Domnişoara este acum cu mine !
      Din clipa în care Sam zisese asta, toţi colegii de la Kniders erau prin apropiere, căci mai tot liceul ştia firea lui Richard.
   ─ Şi de când este ea cu tine ? întrebă acesta cu o voce ameninţătoare.
      Directorul liceului, tocmai cobora scările venind de la o altă clasă unde fusese în inspecţie. Văzu incidentul şi se opri într-un loc prielnic, de unde putea să audă şi să înregistreze totul. După cum stăteau lucrurile, acea zi era ideală pentru ca liceul să se descotorosească de îngâmfatul de Richard.
   ─ Domnişoara este cu mine de...
   ─ De vineri seara după ce am părăsit discoteca, îi răspunse Carrie. Şi oricum nu te interesează pe tine de când sunt cu el.
   ─ Mama mia, zise el, trăgându-i un pumn peste faţă lui Sam.
      Acesta încasă pumnul din plin. Observă că se apropiau colegii lui de echipă şi le făcu semn să stea pe loc.
   ─ Mulţumesc pentru pumn ! zise el. Cred că începuse să mi se ducă mintea în jos. Acum ai oprit-o tu să mai cadă, zise el ironic.
      Richard se pregătea să dea iar, dar fusese oprit de amicii lui.
   ─ Încetează, îi spuse unul din ei.
   ─ Lasă-mă în pace ! se răsti Richard la el desprinzându-se !
   ─ O să fii dat afară ! zise altul.
   ─ Nu mă dă nimeni pe mine afară ! răspunse el îngâmfat, fără să ştie că directorul liceului, care văzuse şi înregistrase totul era în spatele lui deja.
   ─ Băiete, te înşeli amarnic dacă crezi că nu te va da nimani afară, zise directorul.
      Richard se albise la faţă şi lăsă pumnul ridicat pentru a-l lovi şi a doua oară pe Sam în jos.
   ─ Urmează-mă în birou, zise directorul. Şi tu Anna-Carina şi tu Samuel.
      Cei trei îl urmară pe director. Acesta îi făcu semn lui Richard să-l urmeze înăuntru, iar celorlaţi doi să aştepte afară. Cât stătu Richard înăuntru, Carrie îi dădu o batistă umedă lui Sam să şi-o pună pe buza spartă de pumnul lui Richard.
   ─ Îmi pare rău că a trebuit să ţi se întâmple asta.
   ─ Nu-i nimic. Te simţi bine, Anna ?
   ─ Da, sunt bine. Mulţumesc că mi-ai luat apărarea.
   ─ Îmi pare bine să aud că eşti bine.
      Richard ieşi din birou.
   ─ Directorul vă cheamă pe amândoi în birou. Poate vă exmatriculează şi pe voi cum a făcut-o cu mine !
      Anna-Carina se îndrepta spre birou, iar după ea Sam. Rick îl prinse de braţ pe Sam
   ─ O să plăteşti pentru asta !
   ─ Cum ?
   ─ O să mă răzbun !
   ─ Sigur, zise Sam. Eşti invitatul meu ! Am rude în Sicilia. Pate vorbesc cu ele să mă ajute ! zise el ironic, neştiind că spusese parţial adevărul.
      Richard se uită la Sam, iar ochii lui erau atât de serioşi, reci şi sticloşi, că i se făcu frică. Plecă de lângă ei şi Sam intră şi el în birou.
   ─ Sam , nu trebuia să te expui aşa zise directorul.
   ─ Ştiu, domnule director şi sunt pregătit să suport consecinţele !
   ─ Care consecinţe, Sam ? Ai făcut un mare serviciu acestui liceu. De mult căutam un motiv să-l exmatriculez. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Îmi pare rău că a trebuit să treci printr-un episod neplăcut ca ăsta !
   ─ Nu-i nimic. Am doar buza spartă. Putea fi şi mai rău !
   ─ Aici ai dreptate. Domnişoară Bradley, eşti scutită de referatul pe care trebuia să-l prezinţi.
   ─ Nu vreţi să ştie liceul ce fel de om era Richard ?
   ─ Ba da, dar bănuiesc că ai făcut un referat favorabil lui.
   ─ Am făcut două referate. Unul era cosmetizat pentru cazul în care rămâneam cu el, altul prezintă faptele aşa cum au decurs ele.
   ─ Bine. Dămi-le mie pe-amândouă. Te voi scuti de umilinţa pe care ai îndura-o citind lucrarea necosmetizată. Ştiu că Richard era un idol pentru multe din adolescentele liceului acesta.
   ─ Chiar dacă nu citesc lucrarea tot o să fiu subiect de bârfă.
   ─ Da, dar cel puţin bârfa nu va dura mult timp. Se va stinge repede. Pe când umilnţa ar putea dura luni bune, poate ani !
   ─ Dar dacă nu citesc un referat conform biletului pe care l-am tras...
   ─ O să vorbesc cu profesorul care ţi-a dat referatul şi se rezolvă. Acum, dacă eşti amabilă, du-te cu Sam la cabinetul medical să se ocupe de buza lui.
   ─ Bine.
   ─ Sunteţi liberi amândoi !
   ─ Mulţumim.
      Amândoi ieşiră din biroul directorului şi merseră la cabinet, unde lui Sam i se acordară îngrijiri. La ora de literatură, unde Anna trebuia să-şi prezinte referatul, li se dădu un test. Profesorul le spusese că cei care vor lua A la test, vor fi scutiţi de citirea referatelor. Ceilalţi, le vor citi şi pe-acelea. Testul fusese compus din 20 de întrebări şi dură 20 de minute. Profesorul le corectă pe loc. Aproape jumătate de grupă luă nota A, printre care şi Sam şi Anna.
      Când Sam ajunse acasă după acea zi, Charles îl întrebă :
   ─ Ce-ai păţit ?
   ─ Nimic, tată. Mi-am spart buza dintr-o prostie. Mă duc la mine în cameră !
      Charles rămnase uimit şi nu mai spuse nimic.

nefe super capitole chiar astept continuarea

                                     12. Balul de absolvire al liceului

      De la acea întâmplare cu Richard, anii de liceu s-au rostogolit precum vântul, iar Sam nu mai avusese niciun fel de probleme. Deşi Richard se dusese rapid după incidentul acela la tăticul şi-i spusese totul, tatăl lui, veni a doua zi cu el şi în biroul directorului, de faţă cu Anna-Carina şi Samuel îşi ceru iertare pentru comportamentul fiului său. Fusese prea tolerant cu el şi acesta întrecuse cu mult măsura. Spre dezamăgirea vădită a lui Richard, tatăl său îl retrase de la acel liceu şi-l înscrisese la unul militar. În cursul anilor de liceu Sam aflase despre Richard că se descurca foarte greu la un astfel de liceu. Prima dată făcuse pe fiţosul, dar îşi găsise naşul cu un profesor şi fusese nevoit să ţină pasul, căci altfel nu mai vedea sponsorizarea tatălui său, iar Rick era dependent de această sponsorizare. Drept consecinţă, începuse se adapteze, devenind un elev conştiincios, diferit de cel care plecase şi se decisese spre o carieră militară.
      Cei rămaşi în liceul lui Sam erau acum preocupaţi să-şi găsească o parteneră pentru balul de absolvire. Sam era al doilea în grupa sa la medii. Trimesese mai multe scrisori la diverse facultăţi şi mai toate îl acceptaseră. Dintre toate, el răspunse afirmativ doar la una dintre ele, care i se păru mai bună şi putea să studieze economia, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Carrie alesese o facultate de       litere-artă, pentru că acolo putea să-şi dezvolte mai bine pasiunea : scrisul.
      Într-o pauză, prietenii lui Sam, colegi de echipă cu acesta, dar şi cei mai buni prieteni, îl abordară.
   ─ Hei, Sam, zise Parick, unul din ei.
   ─ Da ?
   ─ Ţi-ai găsit o parteneră pentru balul de absolvire ?
   ─ Încă nu.
   ─ Păi grăbeşte-te, că o să rămâi fără parteneră !
   ─ Nu-i nimic. Nu o să vin la bal. Mare pierdere !
   ─ Hai, amice ! Nu mai fii aşa ! Uite-o pe Anna-Carina. De ce n-o inviţi pe ea ? Am văzut că mereu vorbiţi.
   ─ Nu ştiu...
   ─ Doar nu eşti timid ! Hai, du-te şi invit-o !
   ─ Bine !
      Sam se duse spre Anna sub privirile iscoditoare ale colegilor lui. Tot spre ea se îndrepta un coleg de-al ei de clasă pe nume Aron. Acesta ajunse primul.
   ─ Bună, Anna-Carina !
   ─ Bună, Aron.
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Da.
   ─ Vrei să fii partenera mea la bal ?
      Sam, făcu stânga-mprejur şi dădu să plece, dar Anna îl observase.
   ─ Sam ? îl strigă aceasta.
   ─ Da ! răspunse el întorcându-se.
   ─ Aveai treabă cu mine ?
   ─ Da, vroiam să te întreb ceva, dar nu mai este cazul.
   ─ Ce întrebare vroiai să-mi pui ?
   ─ Păi vroiam să te rog să mă însoţeşti la balul de absolvire, dar văd că deja mi-a luat-o altul înainte !
   ─ Sam, îmi face plăcere să vin cu tine. Aron, îmi pare rău, dar am deja un partener.
   ─ Nu-i corect ! Eu ţi-am pus întrebarea mai întâi.
   ─ N-are importanţă. Am acceptat invitaţia lui Sam, nu pe-a ta. Ia-o în felul ăsta !
   ─ Bine, zise acesta plecând dezamăgit.
   ─ La ce oră vin să te iau ?
   ─ Balul începe la ora 8 seara. Vino pe la 7 seara să zicem.
   ─ Voi fi acolo ! zise el îndepărtându-se.
      Întors la colegii lui, aceştia-l felicitară, când auziseră că Anna-Carina acceptase să fie partenera lui. Seara balului sosi, iar Sam se îmbrăcă la un elegant costum crem. Charles, îi propuse să fie şoferul lui până la bal, iar Sam acceptase. Urcaţi amândoi în maşina lui Charles, se duseră la Carrie acasă pentru a o lua la bal. În faţa uşii ei, Sam coborî din maşină şi sună. Îi deschise mama Annei, care-l invită pe Sam în hol şi o strigă pe Anna. Aceasta, îmbrăcată într-o rochie de tul roşie, coborî scările. Arăta ca o prinţesă, iar Sam se emoţionă când o văzu. Îi oferi un buchet de flori, pe care ea-l dădu mamei ei şi apoi el îi oferi braţul său, ieşind amândoi pe uşă, iar Charles deschizându-le uşa de la maşină.
      Cei doi tineri ajunseră la restaurantul unde se ţinea balul şi intrară înăuntru. Erau amândoi eleganţi şi ceilalţi colegi întorceau capul după ei. Seara balului fusese deosebită pentru amândoi şi emoţionantă, alegându-se cu multe amintiri frumoase. După bal, Sam o conduse pe Carrie acasă şi-şi luară amândoi rămas bun, căci drumurile lor se despărţeau, fiecare urmând să plece la altă Universitate.

            13. Umbrele trecutului

      Anii de facultate pentru Samuel fuseseră cei mai frumoşi, mai ales că vara, în vacanţă, făcea practică la firma tatălui său, unde toţi îl tratau cu respect. După terminarea facultăţii şi a luării licenţei cu brio, Sam se angajă la firma tatălui său, începând încetul cu încetul să pună bazele propriei sale firme. Într-o zi, pe când se afla cu afaceri în New York, i se întâmplă ceva straniu.
      Samuel se afla la o terasă, luând masa de prânz pentru a se duce în alt punct al oraşului pentru a participa la o şedinţă. La o masă alăturată, se aşezară un grup de măicuţe. Lui Sam i se părea ciudat ca în New York să vadă un grup de măicuţe. Acestea, luară meniul şi se uitară pe el. Una dintre ele zise :
   ─ Soră Lucia, cum ne descurcăm ? Meniul este în limba engleză, iar noi nu ştim decât italiana !
   ─ Soră Magdalena, ne rugăm. Poate vom găsi o rezolvare.
      Sam, care înţelesese ceea ce vorbeau acestea, se ridică de la masa lui şi se duse spre a lor.
   ─ Bună ziua, măicuţelor, le salută el pe italiană.
   ─ Bună ziua, tinere. Eşti din Italia cumva ?
   ─ Nu, dar ştiu limba. Vă pot ajuta dacă aveţi nevoie.
   ─ Dumnezeu să te binecuvânteze ! Ia loc, fiule !
   ─ Mulţumesc, zise el aşezându-se. Ce doriţi să mâncaţi ?
      Surorile se uitară la meniu, întrebându-l pe binefăcătorul lor ce să aleagă, iar acesta le îndrumă, comandând el pentru ele.
   ─ Ce bine că mai întâlnim şi oameni cumsecade ! zise una.
   ─ Soră Lucia, nu ţi-am zis să nu mai vorbeşti cu mâncarea în gură ?
   ─ Îmi pare rău, soră Magdalena.
   ─ Sunteţi din Italia ? întrebă Sam
   ─ Da. De la mânăstirea Sfântul Pavel. Am venit în America, la New York pentru a lua ceva ce se găseşte numai aici. Măicuţa Stareţă Elisabeta ne-a trimis.
   ─ Interesant. Şi aţi reuşit să luaţi acel obiect ?
   ─ Da. Am avut noroc că vânzătorul ştia italiana, că altfel am fi dat greş.
   ─ Şi Maica Stareţă s-ar fi supărat pe noi, întregi Lucia.
   ─ Aşa este, o aprobă Magdalena. Am dat greş cu cealaltă misiune.
   ─ Căutam un copil despre care Maica noastră a auzit de la înaintaşele sale. Doreşte să ştie dacă acel copil este bine şi duce o viaţă bună, zise Lucia. I-am spus că nu cred că o să izbândim, mai ales că de atunci, a trecut o perioadă îndelungată de timp.
   ─ Nu cred că pe binefăcătorul nostru îl interesează astfel de lucruri, zise Magdalena.
   ─ Dar mă interesează, zise Sam. E fascinant ceea ce povestiţi voi. Deci, să înţeleg că sunteţi în căutarea unei persoane care a fost la mânăstirea voastră pe vremea copilăriei lui sau ei.
   ─ E băiat. N-am reuşit mare lucru până acum.
   ─ Nu aveţi niciun punct de plecare ?
   ─ Ştim de la Maica Stareţă că a fost botezat în mânăstirea noastră cu numele de Samuel Thompson. Mai multe nu ştim.
      Sam încremeni. Umbre din trecutul lui îşi făceau simţită prezenţa în viaţa actuală. Simţea nevoia să ştie mai multe lucruri, dar trebuia să-şi pună în ordine alte treburi.
   ─ Sunteţi amabile să-mi daţi adresa mânăstirii din Italia de unde veniţi ? Poate aflu eu mai multe lucruri, sunt în America de ceva ani buni şi poate am mai mult succes ca voi.
   ─ Sigur că da, zise sora Lucia.
      Cele două măicuţe îi scriseră adresa din Italia şi vroiră să achite prânzul.
   ─ Vă fac eu cinste cu prânzul, le zise Sam. Consideraţi-o o binefacere.
   ─ Bine. Dumnezeu să te răsplătească într-o zi !
      Sam luă biletul cu adresa scrisă de măicuţe, plăti prânzul lui şi pe cel al lor şi se duse la şedinţă. Gândurile lui erau la cele spuse de acele măicuţe şi nu se concentră prea bine. După şedinţă se întoarse la hotelul său din New York şi începu să dea telefoane. Îl sună pe tatăl său, rugându-l să vină la hotelul în care stătea şi să-i aducă nişte haine într-un troler. După aceea îşi verifică agenda, amânând toate întâlnirile pe o perioadă nedeterminată, pentru că nu ştia cât îi va lua să afle cât de cât informaţii despre trecutul lui.
      După ce totul fusese aranjat, tatăl său susţinându-l în ideea pe care o avea, Sam luă un avion spre Italia. Dimineaţa era deja în Italia şi se caza la un hotel. Rămase acolo până spre amiază, pentru a se obişnui cu fusul orar schimbat, apoi luă un taximetru, ce-l lăsă drept în poarta mânăstirii. Coborî, achită cursa şi apoi trase de un şnur de la poartă. Sora Lucia avea să-i deschidă.
   ─ Ah, domnule ! Intraţi. Cu ce ocazie a venit binefăcătorul nostru în vizită aici ?
   ─ Aş dori să vorbesc cu Maica Stareţă dacă se poate.
   ─ Sigur că da. Mă duc s-o anunţ eu.
      După un timp scurt de aşteptare, Maica Elisabeta, o femeie în vârstă se înfăţişă lângă el.
   ─ Am auzit că dumneata le-ai ajutat pe surorile noastre în America.
   ─ Da, Maică Stareţă.
   ─ Dumnezeu să te binecuvânteze !
   ─ Am înţeles că surorile veniseră să caute pe cineva care a fost botezat în această mânăstire cu numele Samuel Thompson.
   ─ Da, aşa este. Era de mult de tot, pe vremea când era altcineva Stareţă aici. Maica Ecaterina a înlocuit-o când s-a îmbolnăvit. Dumnezeu a chemat-o la El mult prea devreme şi eu i-am urmat. Am aflat că Maica Ecaterina a fost cea care a avut grijă de micuţ şi ea a fost şi cea care l-a dat unor prosperi oameni de afaceri italieni. Se numeau Giulia şi Giovani Riva.
        Acum câtva timp, am simţit nevoia să aflu mai multe despre micul Sam, cum am auzit că era alintat şi am mers pe urma părinţilor adoptivi. Am dat în cele din urmă de un urmaş al lui Don Riva, un puternic mafiot din Sicilia. Acesta a avut amabilitatea, dacă o pot numi aşa, să-mi spună că Don Riva nu are copii, el fiind adoptat. Am simţit că m-am împotmolit, dar Dumnezeu mi-a scos în cale pe altcineva care mi-a spus o grozăvie de poveste.
   ─ Cum aşa ? întrebă Sam
   ─ Da. Un fost servitor în casa lui Don Riva, care auzise şi văzuse multe şi mi-a zis că acesta şi-a omorât băiatul şi nora fără nici cea mai mică remuşcare şi l-a vândut pe Sam unor oameni care au dat o sumă mare pentru el. Atunci am simţit cu adevărat că drumurile s-au înfundat, pentru că nu mai ştiam nimic altceva, zise ea.
   ─ Putem sta pe bancă în curtea aceasta frumoasă ?
   ─ Sigur, tinere.
      Cei doi se aşezară jos.

Vad ca nu mai citeste nimeni...

                             14. Întrebări şi răspunsuri
   
   ─ Pot să vă întreb câte ceva ?
   ─ Da, tinere, dar iscoditor mai eşti.
   ─ Nu. Vreau doar să aflu câte ceva. Vă voi spune la final de ce.
   ─ Bine.
   ─ S-a întâmplat ceva ciudat când i-aţi pus numele de Samuel Thopson acelui copil ?
   ─ Da, îmi amintesc că am auzit că el sugea dintr-un biberon improvizat de măicuţe lapte şi că s-a oprit din supt când Maica Stareţă l-a întrebat dacă îi place numele şi a închis ochii şi a adormit. Maica a spus atunci că micuţului îi place acel nume şi aşa l-au botezat.
   ─ Acum, va trebui să vă spun că pe mine mă cheamă Samuel Thompson.
   ─ Cerule mare !
   ─ Când Charles Thompson, tata m-a adoptat, aveam 13 ani. Ştiam despre trecutul meu că fugisem dintr-o ţară musulmană, de la curtea unui sultan. Ajunsesem acolo pentru că Prima Cadână m-a cumpărat. Acum îmi amintesc de zidurile acestei mânăstiri. Deseori noaptea în somn le visam, dar nu ştiam pe atunci cărei clădiri să asociez acele ziduri ! Destinul a făcut în aşa fel, încât azi să fiu aici şi să aflu aceste lucruri. Ceea ce mi-au povestit surorile şi dumneavoastră, se potriveşte cu ceea ce ştiu eu despre trecutul meu. Întrebarea mea este : cum am ajuns eu la mânăstire ? Am aflat că într-un coş de alimente, dar mă frământă ideea : de unde provenea acel coş. Nu ştiu dacă înţelegeţi ! Şi da, Don Riva, i-a omorât fără pic de milă pe părinţii mei adoptivi. Deşi eram prea mic să înţeleg ce se întâmplă, am văzut cu ochii mei groaznica scenă.
   ─ Doamne Mare, Tată Ceresc !
   ─ Deci, ce puteţi să-mi mai spuneţi despre mine ?
   ─ Nu mai ştiu nimic, tinere. Din păcate, surorile de atunci, care te-au găsit în coşul de alimente, nu mai sunt printre noi.
   ─ Nu se poate !
   ─ Nu dispera, tinere. Să mergem în mânăstire. Îţi vom da o cameră să te odihneşti în noaptea asta aici. Eu o să caut să văd dacă nu găsesc vreo însemnare ceva de-atunci.
   ─ Mulţumesc.
      Maica Stareţă se îngriji să-şi cazeze musafirul cât mai confortabil şi se duse la rugăciunile de seară. Sam ceru voie să participe şi el la rugăciuni, dar măicuţele nu-l primiră pentru că era mânăstire de maici, dar îi dădură o carte de rugăciuni şi un rozariu pentru a se ruga în linişte la el în cameră. Sam le primi şi se duse la el în cameră. Nu ştia să se roage, pentru că în America nu fusese niciodată la o biserică, dar în seara aceea, parcurgând în linişte cărticica aceea învăţă să se roage.
      A doua zi, când se trezi, Sam avea să aibă veşti noi. Maica Stareţă reuşise să găsească o consemnare.
   ─ Tinere ! Tinere ! Îl strigă ea pe Sam, care era pe o bancă.
   ─ Da ? răspunse acesta ridicându-se şi apropiindu-se de ea.
   ─ Am aflat de unde veneau măicuţele care te-au găsit în coşul cu alimente, Iată aici o consemnare a lor.
      Sam luă acel bilet şi citi cu atenţie acea consemnare peste care trecuse timpul.
   ─ Unde aţi găsit consemnarea aceasta ?
   ─ În cartea de rugăciuni a sorei Ecaterina, cea care a avut grijă de tine. Am găsit acea carte din întâmplare şi am deschis-o să-mi fac rugăciunea obişnuită şi a căzut din ea. Sper că-ţi este de folos !
   ─ Da. Mulţumesc.
   ─ Îmi pare rău că nu am mai mult de-atât !
   ─ Nu-i nimic. Mă descurc eu. O să mă pregătesc de plecare chiar azi.
      Sam îşi făcu bagajul şi ajunse în gara unde măicuţele se urcaseră în tren având deja copilul în coş. Consemnările Măicuţei Ecaterina începeau de dinaintea acelei gări, dar nicăieri nu se amintea de Sam. Ajuns în locul de unde începuse existenţa lui ca om, Sam nu avea idee cine ar putea să-l ajute. Se duse totuşi la oficiul de unde se luau bilete de tren şi întâlni pe cineva acolo.
   ─ Bună ziua, zise el pe engleză.
   ─ Bună ziua, îi răspunse funcţionarul în aceeaşi limbă.
   ─ Poate puteţi să mă ajutaţi şi pe mine cu ceva. Încerc să aflu date legate de existenţa mea, mai precis, de trecutul meu. Am un bilet pe care este consemnată o dată. Aş dori să ştiu dacă la acea dată a oprit un tren în această gară.
   ─ Să văd dacă vă pot ajuta. Care este data ?
      Sam îi întinse funcţionarului biletul şi acesta se duse în nişte registre vechi, unde se aflau fel de fel de consemnări.
   ─ Am găsit un registru în care se consemnează acea dată. Englezii ne-au civilizat şi pe noi, dar atunci eram înapoiaţi rău. Nici acum nu suntem mai bine decât atunci, dar s-au făcut şi se fac progrese de-atunci. Nu ştiu în cel limbă au fost făcute aceste consemnări, că limba băştinaşilor s-a pierdut de-atunci. Poate vă ajută la ceva.
      Sam luă consemnările şi recunoscu data, dar de înţeles ceea ce scria acolo, nu înţelegea nimic.
   ─ Aş putea împrumuta sau copia aceste însemnări ? Nu înţeleg nimic, dar data corespunde cu cea scrisă pe biletul meu. Poate găsesc pe cineva care să mi le traducă.
   ─ Vi le pot împrumuta, dar va trebui să rămâneţi o noapte oaspete în casa mea modestă. Fiica mea se mai pricepe încă la limba asta moartă cu mult timp în urmă.
   ─ De când a murit limba asta ?
   ─ Acum 15 ani în urmă.
   ─ Bine. Accept invitaţia dumneavoastră, dacă pot fi ajutat.
   ─ Sunt onorat, domnule...
   ─ Thompson.
      Sam aşteptă până ce funcţionarul îşi termină tura la casa de bilete şi apoi îl urmă îndeaproape spre casa lui.
   ─ Îmi cer scuze, modernismul încă nu a pătruns şi aici.
   ─ Nu-i nimic.
      Cei doi ajunseră acasă la funcţionar. Acesta îşi invită musafirul înăuntru şi apoi îşi strigă fiica :
   ─ Ayleen, te rog să vii puţin.
      Dintr-o încăpere alăturată celei în care intraseră cei doi veni o fătucă la vreo 15-16 ani, cu păr negru ca pana corbului şi ochi verzi.
   ─ Da, tată.
   ─ Dânsul e domnul Thompson. L-am invitat la noi pentru că are o treabă cu tine, fata mea.
   ─ Cu mine ?
   ─ Da, dacă se poate, fireşte, răspunse Sam.
   ─ Despre ce este vorba ?
      Sam se apucă să-i povestească în câteva cuvinte ce dorea el, iar Ayleen fusese de acord să-l ajute. Citind ea consemnările, îi traduse lui Sam numai esenţialul din ele.
   ─ Cred că ştiu despre ce este vorba. Mă duc desori într-un sat din apropierea gării şi am auzit multe poveşti. S-ar putea să vă fie de folos, dacă mergem la cineva în vizită.
   ─ Desigur, zise Sam.
      A doua zi, de dimineaţă, cei doi plecară până în satul din apropiere, iar fata îl prezentă pe Sam unei bătrâne, spunându-i pe limba ei ce doreşte tânărul să afle. Cu ajutorul lui Ayleen, Sam află următoarele lucruri :
   „Să fii fost acum mult timp în urmă, pe vremea când mama mea era moaşă. Noi eram socotiţi pe-atunci un trib, care practica încă ritualul păgân al Arderii pe Rug al unui vinovat de un păcat contra zeilor. Păcatele contra zeilor nu erau multe, dar o fată nemăritată care avea o legătură cu un alb, pe atunci era cel mai mare păcat. Mama mea s-a dus la o tânără care avusese o astfel de relaţie şi a ajutat-o să aducă pe lume un copil. După ce băiatul s-a născut, mama i l-a dat fratelui meu, care nu mai trăieşte, să-l ducă la o caravană care trecea din când în când pe la marginea pădurii ce era pe-atunci.
    Englezii au tăiat toată pădurea pentru a extinde oraşul şi noi am devenit sat. Am fost obligaţi să le învăţăm ritualurile, dar am refuzat să învăţăm şi limba lor. De atunci ne-am schimbat tare mult. Aşa cum am zis, mama a ajutat-o pe tânăra aceea deoarece o cunoştea înă de când avea o zi. După ce a dat copilul fratelui meu, mama a ajutat-o să şteargă urmele naşterii şi oamenii au luat-o şi au ars-o pe rug. După ce totul s-a făcut cenuşă, mama a vrut s-o strângă într-o urnă, dar nu au lăsat-o ! Au aruncat cenuşa în cele patru vânturi.
    Pe cei care au ajutat-o pe acea femeie, i-a ajutat la rândul ei, iar pe cei care au pedepsit-o, ia luat cu dânsa mai devreme sau mai târziu. Cred că spiritul ei încă mai bântuie. După ce oamenii au plecat de lângă rugul pe care o arseseră şi din care nu mai rămăsese nimic, mama a mai stat o vreme. A remarcat ceva strălucind şi a găsit un medalion şi o brăţară. Le-a recunoscut de-îndată, căci erau ale tinerei. I le dăruise albul. Le-a luat şi le-a păstrat de-atunci. Sunt aici în această legătură”, fuseseră cuvintele celei care vorbea, tălmăcite de Ayleen lui Sam.
      Sam luă legătura şi o desfăcu. Erau singurele obiecte ce rămăseseră amintire de la mama lui naturală, căci povestea aceea începea să se lege de evenimentele pe care Sam le cunoştea. Ayleen îi tălmăci mai de parte :
   „După ce mama a luat obiectele strălucitoare, s-a întors la coliba ei şi mi le-a dat mie să le ascund cât pot de bine, iar eu aşa am făcut. Când fratele meu s-a întors, s-a întors cu o pâine pe care zicea că a furat-o. Mama l-a certat, dar a uitat de supărare, când fratele meu i-a povestit că băiatul este bine şi sănătos şi că l-a pus în coşul de unde furase pâinea. Fratele meu i-a spus mamei că erau nişte măicuţe de la Crucea Roşie cu acel coş, iar caravana despre care se ştia fusese atacată. Mama le-a mulţumit zeilor că acel copil era pe mâini bune, totuşi. Sper că ţi-am fost de folos, tinere.”
      Cu ajutorul traslatorei sale, Sam îi mulţumi acelei femei şi o rugă pe Ayleen să-l ducă la cimitirul satului. Aceasta-l însoţi şi Sam luă legătura cu oamenii care se ocupau de îngroparea morţilor, rugându-i să facă o groapă mică. Se duse în oraş, cumpără o cutie elegantă de la un magazin englezesc, şi cu ajutorul unor autorităţi şi a unor acte ce se făcură rapid, Sam îngropă cele două obiecte strălucitoare, punând o cruce pe care scrise numele femeii ce le purtase, aradusese Ayleen. În felul acesta, simţi şi el că s-a liniştit, că umbrele trecutului s-au risipit şi că totul avea să se schimbe pentru el.

            15. Anunţul din ziar

      Întors acasă după peripeţiile pe care le avusese, Sam  îi povesti tatălui său totul. Charles se întristase la faptul că Sam aflase veşti proaste în legătură cu mama lui naturală şi îi mulţumea lui Dumnezeu că i se oferise lui şansa să aibă grijă de Sam, pe care-l iubea ca şi când ar fi fost al său. Timp de două săptămâni, Sam se odihni, petrecându-şi o săptămână de unul singur în Caraibe. Se întoarse cu forţe noi şi proaspete şi se gândi să dea un anunţ pentru a angaja personal la firma sa. Avea nevoie de un partener, o secretară pentru el şi partenerul său şi alţi angajaţi.
      Luă legătura cu cel mai mare ziar local ce tipărea astfel de anunţuri şi dădu anunţul. În colaborare cu o firmă, concepu nişte teste pentru viitorii candidaţi, pe care le ataşă anunţului dat, ca un chestionar. Chestionarul celui care dorea să vină la interviu era de un concept ciudat, pentru că nu solicita date despre candidat, ci doar nişte răspunsuri la întrebări.
      Viitorii doritori erau rugaţi să completeze chestionarul şi să-l trimită      într-un timp determinat pe adresa firmei lui Charles şi Sam, urmând ca Sam să corecteze chestionarele. Era o idee unică : să completezi un chestionar, cu trei variante de răspuns şi să încerci să acumulezi cât mai mute puncte. Răspunsurile nu erau catalogate în bun sau prost, corect sau greşit, ci erau cântărite de Sam, el decizând pe cine chema la interviu. Urma apoi o scrisoare redactată de Sam către cei care treceau testul, în care erau precizate : data interviului şi documentele pe care trebuia să le aibă la el cel care se prezenta la interviu.
      În timp ce în viaţa lui Sam se petrecuseră atât de multe lucruri şi aflase noutăţi şi viaţa Annei-Carina se schimbase. Fiind cea mai buna la facultatea pe care şi-o alesese, hotărâse să facă doi ani într-unul, urmând în paralel şi o facultate teoretică. Această alegere a ei îi prinsese foarte bine şi acum era proaspătă absolventă a două facultăţi. Nu mai era chiar proaspătă, căci deja se afla în căutarea unui loc de muncă şi trecuse destul timp de la absolvire. Anna fusese la multe interviuri, dar din nicio parte nu se zăreau rezultate. Dezamăgită de felul în care decursese ultimul ei interviu, Anna cumpără un ziar cu anunţuri şi se duse acasă.
      Se schimbă de haine şi le povesti părinţilor ei peripeţiile de la ultimul ei interviu.
   ─ Mamă, am impresia că nu vrea nimeni să mă angajeze !
   ─ Anna-Carina, trebuie să ai răbdare. Va veni şi timpul tău.
   ─ Dar vreau să mă angajez undeva !
   ─ De ce nu vii la firma mea ? întrebă tatăl său
   ─ Tată, n-am uitat de oferta ta, dar vreau să văd dacă pot reuşi de una singură. Dacă nu e posibil aşa ceva, voi accepta oferta ta.
   ─ Bine, draga mea. Nu uita, că noi vrem ce-i mai bine pentru tine !
   ─ Ştiu asta. Nu trebuie să-mi reamintiţi. Parcă sunteţi o placă stricată !
   ─ Draga mea, am ajuns să fim făcuţi şi „placă stricată” !
   ─ Dragule, astea-s timpurile moderne !
      Cei doi părinţi ai Annei răseră cu poftă, lăsându-şi fiica să se ducă în camera ei pentru a cerceta ziarul cu anunţuri pe care-l cumpărase. Cercetând ea aşa ziarul, dădu de anunţul lui Sam.
   „The Thompsons, angajează tineri sau tinere pentru posturile de partener de lucru pe lângă directorul general, secretar/ă şi alte posturi. Pentru a putea participa la un interviu cu directorul general, completaţi testul-chestionar alăturat şi trimeteţi-l pe adresa firmei până la data specificată la începutul chestionarului.”
      Aşa suna anunţul care-i atrăsese atenţia Annei.
   „Oare Thompson, numele firmei o fi având legătură cu Sam, fost coleg cu mine în acelaşi liceu ?” se întrebă ea. „Poate este doar o simplă coincidenţă, dar merită să încerc.”, concluzionă ea.
      Îşi luă pix şi începu să completeze chestionarul-test, apoi căută un plic, timbru şi scrise adresa firmei pe plic, ducându-se chiar în seara aceea la o cutie poştală pentru a fi sigură că l-a trimis în termen.
      Pe cealaltă parte, Sam, după trei zile de la apariţia anunţului în ziar era deja asaltat de plicuri care veneau pe adresa firmei sale. Le strânse pe toate la un loc, până la data la care era termenul limită. Cele trimise după termenul limită, avea să le dea la coşul de gunoi. Pentru a fi imparţial cu persoana căreia îi corecta chestionarul, ceruse expres să nu se semneze sau să-şi treacă numele pe chestionar. Plicurile trebuiau completate la adresa expeditorului cu numele celui care expedia chestionarul şi adresa acestuia.
      Când sosi clipa să ia la bani mărunţi toate plicurile sosite pe adresa firmei, constată că unele chestionare nu se încadrau în cerinţa esenţială : anonimatul. Astfel că el decise să bage acele teste din nou în plicul lor original, apoi redactă o scrisoare tip pe care o dădu la multiplicat, urmând să pună acea scrisoare tip lângă plic şi să returneze plicul, desigilat, pentru a se vedea că testul a fost controlat, expeditorului împreună cu scrisoarea ce conţinea explicaţia returnării plicului. Era cam complicat, dar îl rugase pe tatăl lui, care avea un prieten la poştă să-l ajute în acea treabă, iar Charles fusese de acord.
      Tatăl lui era mândru de fiul lui din toate punctele de vedere. Nu crezuse nicio clipă că va deveni atât de perfecţionist, inteligent şi cuminte. În sfârşit, Sam reuşi să corecteze testele şi să-şi programeze interviurile, apoi trimise scrisori către cei selecţionaţi cu datelel şi orele la care trebuiau să se prezinte la interviu. Fiecărui test ales pentru interviu îi puse un număr pentru a ştii cine urmează să intre la el în birou.

Daca nu ma mai citeste nimani, nu inseamna ca ma dau batuta. Sa vad daca merge sa pun toate celelalte capitole pana la finalul povestii...

16. O surpriză plăcută la unul dintre interviuri

      În timp ce în acea vineri Sam se pregătea de un week-end în care trebuia să-şi adune toate resursele pentru a face faţă la interviurile ce începeau de lunea, Anna-Carina primi o scrisoare acasă.
      Anna ieşise la cutia poştală pentru a lua corespondenţa. Intră în casă şi începu s-o trieze împreună cu părinţii ei. Fratele ei, Robert, însurat de curând, îşi anunţă vizita sâmbătă, împreună cu soţia lui. William şi Susan fuseseră încântaţi, iar Carrie abia aştepta să-şi vadă fratele.
      Văzând că unul dintre plicuri îi este adresat, Anna îl deschise citind următoarele :
   „The Thompsons vă anunţă că aţi fost selecţionat/ă pentru un interviu    faţă-în-faţă cu directorul companiei. Vă aşteptăm luni, anul şi luna curentă la orele 10 AM pentru interviu. Numărul dumeavoastră de intrare este 28. Vă dorim succes !”
   ─ Da ! exclamă fericită Anna.
   ─ Ce-i  ? întrebă mama ei
   ─ Compania la care am trimis un test completat m-a ales pentru interviu. Luni, la ora 10 trebuie să mă prezint acolo.
   ─ Doamne, m-ai speriat ! răsuflă ea uşurată.
   ─ Felicitări, fata mea, zise tatăl ei.
   ─ Abia aştept. Mă duc să-mi pregătesc documentele pentru interviu. Pa, pa !
      Carrie plecă fericită spre camera sa.
   ─ Nu am mai văzut-o de mult aşa de entuziasmată ! zise Will.
   ─ De când ne-a vorbit despre băiatul acela Sam, răspunse Susan.
   ─ Da, aşa este. Oare o fi ceva între ei ?
   ─ Drumurile lor s-au despărţit la facultate, dar eu cred că Anna simte ceva pentru el, dar nu vrea să recunoască încă.
   ─ Nu-mi vine să cred ce-a zburat timpul. Mai ieri erau copii mici.
   ─ Aşa este.
      Ajunsă în camera ei, Anna se pregăti pentru ziua de luni. Sâmbăta aceea fusese cea mai frumoasă zi a ei, căci îl văzuse pe Robert şi pe cumnata ei, de care îi fusese dor. Week-end-ul se duse precum vântul şi ziua de luni sosi. Carrie îşi pusese ceasul să sune, numai ca să fie sigură că se pregăteşte din timp şi că ajunge acolo înainte de ora 10.
      Între timp, Sam ajunse la birou, îşi ordonă biroul pentru interviurile care le va avea pe ziua aceea şi până la ora 10, când începeau interviurile, se relaxă, formulându-şi în minte întrebările pentru candidaţi. Îşi deschise agenda pentru a vedea ce numere îşi notase. Numerele erau corespunzătoare fiecărui candidat, ce urma să intre în biroul lui pentru întrebările finale şi ordonă şi testele acestora.
      Testul lui Carrie, notat cu numărul 28 era al treilea. La ora 10, Sam, care rugase pe un coleg să-l ajute, făcând pe secretarul pentru el în ziua aceea, strigă primul număr, care era 23. Un bărbat se ridică din rândul candidaţilor şi arătă scrisoarea prin care fusese chemat la interviu, scrisoare ce confirma că el este numărul 23.
      Interviul dură cam 20 de minute şi numărul 40, următorul la rând fusese chemat. În timp ce femeia care avea acel număr se afla înăuntru, Carrie devenea neliniştită şi emoţionată. Îşi luă un pahar de apă plată de la un dozator special şi bău câteva guri pentru a se răcori şi a-şi potoli emoţiile. Apa plată era un remediu eficient şi ciudat în acelaşi timp pentru Anna-Carina împotriva emoţiilor. Când cea care avusese numărul 40 ieşi afară, Carrie auzi strigându-se numărul său. Aruncă paharul la coşul de gunoi şi intră înăuntru, fiind invitată să ia loc pe scaun de către secretarul provizoriu al lui Sam.
      Sam se afla pe scaun, cu faţa la fereastră şi cu spatele la scaunul următorului candidat. Îi făcu semn colegului lui, secretar să îl lase singur şi acesta se retrase. O linişte puse stăpânire peste birou. Emoţiile Annei-Carina creşteau. Nu ştia cine avea să-i ia interviu sau ce urma să fie întrebată. Când Sam se întoarse cu faţa spre noul candidat, amândoi rămaseră surprinşi.
      Sam o recunoscu pe Anna-Carina, în ciuda faptului că nu mai era o liceancă, ci o domnişoară în toată firea, după care ar fi roit o mulţime de bărbaţi.
   ─ Bună, se dezmorţi el în cele din urmă. Nici prin cap nu mi-a trecut că o să te revăd în astfel de împrejurări.
   ─ Mie cu atât mai puţin, deşi trebuie să recunosc că m-am gândit la posibilitatea asta.
   ─ Cum aşa ?
   ─ Când am citit în ziar numele firmei care făcea angajări, mi-a trecut prin cap dacă există o legătură între tine şi numele firmei, dar până la urmă mi-am zis că e doar o simplă coincidenţă.
   ─ Una chiar foarte plăcută pentru mine. Cum de se face că ai ajuns la mine ?
   ─ După ce drumurile noastre s-au despărţit, am ales o facultate care să-mi dea libertatea de a-mi cizela scrisul, o pasiune de-a mea mai veche. Văzând că materiile sunt extrem de plăcute şi uşoare, m-am decis să fac doi ani într-unul, urmând în acelaşi timp şi o facultate cu profil economic. Eram conştientă că nu pot trăi doar din scris. În plus, sunt atât de multe condiţii când scrii, că am zis să am totuşi o acoperire, nu să trăiesc viaţa doar din iluzii. Am optat şi pentru o facultate teoretică, procedând şi la aceea ca la cea umanistă : doi într-unul ! Aşa am ajuns să am două facultăţi terminate şi două diplome. Tatăl meu mi-a propus să lucrez la el la companie, dar deja Robert, fratele meu, lucrează acolo. Simţeam că eu aş fi fost în plus, aşa că m-am decis să îmi caut eu însămi de lucru. Au urmat o serie de interviuri care mi-au lăsat un gust mai puţin plăcut. După ultimul interviu, la care pur şi simplu am avut împresia că sunt luată drept carne de tun, am cumpărat un ziar plin de anunţuri de angajare. Răsfoindu-l, am văzut şi anunţul de la „The Thompsons”, am văzut testul şi mi s-a părut un anunţ inedit. Nu mai găsisem ceva asemănător şi, din impuls, am luat un pix, am completat testul şi l-am trimis chiar în ziua aceea la firmă. Nu mă aşteptam nicio clipă să fiu selecţionată, mai ales că ziarul îl cumpărasem la nervi, iar testul îl făcusem cam la fel. Am fost plăcut surprinsă când am văzut că fusesem selecţionată şi m-am prezentat la interviu, deci iată-mă aici !
   ─ Incredibil ! Nici prin cap nu mi-a trecut că soarta mi te va scoate din nou în cale tocmai în acest mod. Anna, vrei să fii partenerul meu la firma tatei ? Nu aş concepe să lucrez cu alt partener.
   ─ Partener la firmă ? Dar este cel mai important post scos la concurs !
   ─ Aşa este, iar eu vreau să fie al tău !
   ─ Bine, accept cu o singură condiţie : fără prea multe favoruri, doar pentru că am fost colegi de liceu şi m-ai ajutat odată !
   ─ Bine. Sunt de acord.
   ─ Atunci, domnule Thopson, zise ea ridicându-se în picioare şi întinzând mâna dreaptă în faţă ca pentru strângere, aveţi un nou partener !
   ─ Îmi pare bine, domnişoară...
   ─ Bradley-Andersen-Austen, zise ea strângându-i lui Sam mâna.
   ─ Interesant nume de familie.
   ─ Şi la fel de interesantă şi lungă povestea ! Nu cred că vrei să pierdem timpul spunându-ţi o întreagă istorie !
   ─ Nu acum. Nu scapi de mine ! Până la urmă tot mi-o vei spune că şi eu am o istorie de spus. Am aflat de unde mă trag.
   ─ A ! Înseamnă că ai făcut investigaţii care au dat roade.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Bine. De când încep ?
   ─ Mâine la ora 9 să fii aici, ca să-ţi arăt biroul tău.
   ─ Bine, Sam.
   ─ Înainte să ieşi pe uşă, Richard te-a mai căutat ? Ai mai avut probleme cu el ?
   ─ Richard a terminat şcoala militară, apoi a dat la Academia de Marină şi   s-a înscris în marina militară. E mai mereu aflat în misiuni. Atât ştiu despre el.
   ─ Ce se schimbă viaţa omului !
   ─ Aşa este. Ne vedem mâine, la ora 9 !
   ─ Da, Anna !
      Anna ieşi din birou şi Sam îşi chemă secretarul provizoriu,  spunându-i să strige următorul număr aflat pe listă şi se ocupă de restul candidaţilor. Anna se întoarse acasă şi le spuse părinţilor ei că fusese selecţionată să lucreze la firma The Thompson. Nu le spusese nici ca ce va lucra, nici cu cine.

            17. Sentimente

      După ce se sfârşiră toate interviurile din acea zi, Sam se duse acasă. Era obosit după mulţimea de interviuri şi luă masa de seară, apoi se culcă direct. A doua zi, Sam îi arătă Annei biroul unde aceasta avea să lucreze şi o lăsă să se acomodeze. El se scuză şi se duse în biroul său pentru a doua serie de interviuri, programată pentru acea zi. Noroc că avea puţine interviuri în ziua aia.
      Aflată în imensul său birou, Anna începu să se acomodeze. Îşi puse o trusă de ustensile de scris pe birou, alte lucruri necesare prin sertarele biroului şi deschise calculatorul. Toată aparatura existentă în biroul ei era modernă şi de ultimă generaţie. Observă că biroul ei avea două uşi : pe una intrase împreună cu Sam, dar a doua nu ştia ce este cu ea. Se duse până în dreptul acesteia şi vru să o deschidă, dar se răzgândi. După câteva ore, timp în care ea se uită prin birou, neavând ce face, deoarece calculatorul era parolat, observă uşa la care se oprise că se deschide şi pe ea pătrunse Sam.
   ─ Bună. Văd că te-ai acomodat cu spaţiul de-aici. Văd că ai dechis şi calculatorul. Vrezi plicul din faţa monitorului ?
   ─ Da.
   ─ Înăuntrul lui ai parola scrisă. Eu sunt alături cu biroul. Dacă ai nevoie de ceva, intră la mine pe uşa asta, chiar dacă sunt ocupat.
   ─ Şi ce am de făcut ?
   ─ Fiindcă este prima zi a ta aici, o să te rog pe tine să te ocupi în locul meu să scrii o scrisoare tip, prin care candidaţii respinşi sunt anunţaţi de această decizie. Am scris-o eu de mână. Dacă ţi se pare ceva greşit la ea, corecteaz-o tu. Ai libertate deplină. Eu trebuie să fiu la o şedinţă importană şi nu ştiu când mă întorc. De mâine, am să încep să te învăţ cam ce face un partener de firmă. Vrei să mă ajuţi ?
   ─ Cu scrisorile ? Sigur.
   ─ Mulţumesc, Anna. Îni rămân îndatorat !
   ─ Nu, nu trebuie !
   ─ Încă o dată mulţumesc şi am fugit la şedinţă.
   ─ Succes !
      Sam se duse spre şedinţa din acea zi, foarte importantă pentru el, dar şi pentru firmă. Rămasă singură în birou, Anna desfăcu plicul şi citi parola. Pentru siguranţa ei, o consemnă într-un loc în agenda ei încă goală şi apoi deschise calculatorul. Parcurse scrisoarea scrisă de mână a lui Sam către candidaţii respinşi, mai corectă câte ceva şi apoi se apucă s-o redacteze. După ce termină redactarea ei, o verifică şi o scoase la imprimantă, apoi o multiplică la xeroxul din biroul lui Sam.
      Când termină de pus toate scrisorile în plicuri şi acestea fuseseră gata de expediere, se îngriji să pună chiar ea scrisorile la cutia poştală. Se întoarse în biroul ei şi, neavând ce face mai departe, se apucă să facă puţină ordine în biroul lui Sam. Acesta, termină şedinţa mai devreme decât estimase el şi se întoarse în birou. O surprinse pe Anna, care era la ordonatul biroului său. Obosită de atâta stat în picioare, ea se aşezase pe scaunul lui şi-i punea în ordine cutiile şi ustensilele de pe birou.
      Sam era în uşă, privind-o cu uimire pe Anna. Ştia sigur că nu o rugase să facă ordine în biroul său şi totuşi ea făcea. Nu era sarcina ei să facă asta. O privi cu uimire : se schimbase tare mult sau cel puţin a părea lui. Nu stătuse în liceu să se uite la aspectul ei exterior, dar acum o privea fascinat. Inima lui începu să-i bată cu putere, de parcă ar fi bubuit. I se părea că aleargă la o cursă nebunească de formula 1, unde toată adrenalina părea adunată în bubuielile inimii. Se calmă în cele din urmă şi zise :
   ─ De când ţi-am dat eu ordin să-mi faci curat în birou ?
      Anna-Carina tresări, se ridică brusc de pe scaun, dar emoţionată, se dezechilibră şi căzu jos. Sam era lângă ea într-o clipă.
   ─ Îmi pare rău ! Nu trebuia să te sperii ! zise el ridicând-o cu grijă de jos.
   ─ Nu face nimic. Eu îmi cer scuze că mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Acum, scuză-mă, mă duc la mine în birou !
      Ea se duse în biroul ei, închizând uşa dintre cele două birouri. Se aşeză pe scaun şi izbucni în plâns. Sam întredeschise ure birouri, cu gând să se ducă la ea, dar o auzi spunând :
   ─ Felicitări, Anna-Carina ! Plângi ca un copil mic ! Ia te uite ! ne speriem de şef ! Anna, trezeşte-te ! Eşti om matur, nu ţânc !
      Sam închise uşa pe nesimţite. Se simţea foarte vinovat. Începu să se întrebe de unde acest sentiment de vină, dar îşi dădu seama că începea să simtă ceva pentru Anna.
   „Oare şi în liceu simţeam asta ?” se întrebă el. „Atunci nu luam în seamă prea mult lucrurile, dar cred că încep să mă îndrăgostesc. Bravo, Sam ! Nici măcar nu ştii ce-i aia dragoste ! Atunci, de ce mă simt atât de vinovat că am făcut-o să plângă ?”
      Sam se aşeză pe scaunul de la biroul său şi începu să mediteze. Era confuz. Atâtea sentimente controversate îl năpădeau... Realiză că se maturizase enorm. Începuse o nouă etapă a vieţii sale şi era curios să vadă ce îl aşteaptă în această nouă etapă. Ştiia că emoţiile vor fi din ce în ce mai mari şi că va decoperi noi şi noi laturi ale trăirilor sale emoţionale.

            18. Un sărut

      Ziua trecu pe nesimţite, iar Sam şi Anna nu se mai intersectaseră în ziua aceea. Probabil fiecăruia dintre ei îi fusese teamă să se mai afle în preajma celuilalt pentru a nu se pierde cu firea. Ajunsă acasă, Carrie luă cina în tăcere, deşi părinţii o întrebaseră cum îşi petrecuse ziua. Susan şi Will erau miraţi de tăcerea fetei ei, dar nu insistară prea mult. După cină, ea se duse în cameră şi îşi luă jurnalul. Nu mai scrisese de multă vreme în el, dar simţea nevoia să se descarce de toate câte le avea pe cap.
      Deschise cu grijă filele sale şi consemnă :
   „Ce lipsită de raţiune poate fi inima ! Deşi îmi spun să stau calmă, deşi ştiu că sunt în orele mele de servici, raţiunea mea pur şi simplu pierde teren când îl văd pe el. E atât de banal sentimentul, dar atât de puternic. Inima îmi bubuie cu putere, parcă ar vrea să iasă din pieptul meu, să prindă aripi şi să zboare spre inima lui. De câte ori îl văd, simt că picioarele mele tremură. Ştiu în sinea mea că fac eforturi colosale să nu mă înroşesc când mă uit în ochii lui, să nu mă bâlbâi când îi vorbesc. Lucrăm în birouri diferite, dar nu suntem despărţiţi decât de o banală uşă. O uşă pe care câteodată aş vrea să o deschid. Nu ştiu cum voi rezista alături de el, pentru că martor mi-e Cerul că m-am îndrăgostit.
     Nu pot însă să nu mă întreb de ce acum şi nu în liceu, dar răspunsul pare că vine de unul singur. În liceu nu acordam prea mare atenţie prieteniei mele cu el, dar mărturisesc că încă mă mai găndesc la noaptea balului nostru de absolvire, când dansam în braţele lui şi simţeam că totul în jurul meu se estompează, că rămân doar cu el şi că dansam împreună, parcă plutind în întreg Universul. Şi eram singuri ! Doar noi doi !
      Se pare că Anna-Carina s-a îndrăgostit fără remediu. Nu încetez să mă gândesc : oare simte şi el la fel ?”
      Aceasta era consemnarea pe care Anna o făcuse în acea zi. A doua zi, la servici, nu mai putu evita micile intersectări dintre ei, pentru că el îşi luase în serios rolul de profesor, având răbdare să o înveţe pe ea tot ceea ce urma să facă la firma aceea, cot la cot cu el. Zilele treceau una câte una şi ea nu putea să-şi ia mintea de la el.
      Îl întâlnise într-un moment în care viaţa ei părea că se dezechilibrează, în ciuda faptului că-şi stabilise un drum pe care avea să meargă. Deşi fusese ceva banal, un coleg de serviciu, simţise faţă de el emoţii, senzaţii, nelinişte, într-un cuvânt îndrăgostire. Refuzase la început ideea aceea, dar nici nu putea nega senzaţiile în prezenţa lui. Şi-a spus că se va simţi bine ceva vreme şi că va avea grijă să nu se întâmple nimic serios. I se părea că niciodată nu mai văzuse pe cineva atât de bine construit stând aievea în faţa ei.
      Îi era ruşine să recunoască în faţa părinţilor sau a prietenelor cât de mult conta pentru ea „frumosul”, cât de mult o emoţiona acel corp perfect. Se uita la el, vorbeau vrute şi nevrute, iar ea se gândea la un singur lucru : să-l atingă pe piele. Îşi spunea că nu va încerca nici măcar să înceapă o relaţie cu el, dar nu se putea opri să-l caute din priviri, să nu-i dorească prezenţa, să nu-i vadă privirea aţintită asupra ei. Cum să mai controleze situaţia când în fiecare clipă se întreba cum este să o înconjoare acele braţe vânjoase, să-şi pună capul pe pieptul sculptat, să sărute buzele acelea senzuale ?   
      Toate aceste trăiri au durat până în momentul în care, el a intrat într-o zi în biroul ei, se apropiase de ea, o apucase de braţe, seuitase în ochii ei şi o sărutase. Lumea s-a comprimat şi a devenit una a simţurilor în care era un singur stăpân : buzele lor unite, mărturisindu-şi iubirile nerostite, căutându-se, cunoscându-se, regăsindu-se. Gingaş, delicat, ferm, sigur, nebun, un ritm care le spunea multe despre ei, care le vorbea despre iubirea lor.
      Se desprinse din sărutul acela şi fugi ca o nebună. Nu ştia cum ajunsese acasă, dar trânti uşa de la intrare, ducându-se drept în camera ei, unde se trânti pe pat, lăsându-şi lacrimile să curgă în voie. Mama ei, care o văzuse, exclamase :
   ─ Fata mea s-a îndrăgostit !
   ─ Eşti sigură ? o întrebă soţule ei.
   ─ Da. Cred că el i-a mărturisit sentimentele, iar ea încă nu vrea să le accepte.
   ─ Fetiţa noastră s-a făcut mare ! Mâine-poimâine auzim că se mărită.
   ─ Şi ce dacă ? Dacă e cu cine şi-a dorit ea şi e fericită, de ce nu ?!
   ─ Nu am nimic împotrivă ! Să sperăm doar că este bine !
   ─ Îi va trece, când va accepta realitatea !


         19. Un drum la New York şi o întâmplare ciudată

      A doua zi, Anna-Carina veni la servici, comportându-se ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sam se comporta la fel. Se ocoleau unul pe altul de parcă erau nişte copii care se jucau de-a v-aţi-ascunselea !
      Amândoi erau conştienţi de ceea ce se petrecuse între ei doi şi amândoi recunoşteau în sinea lor că le plăcuse, că ar fi vrut mai mult, dar se opriseră brusc. Deja Sam cam clocea strategii în mintea lui cum să facă să fie singur cu Anna-Carina. Strategiile lui erau complexe, dar cu cât era strategia mai complexă şi mai complicată, cu atât o abandona mai repede.
      Într-o zi primi un telefon pentru a se prezenta pentru câteva zile la New York împreună cu partenerul lui de afaceri pentru a lua parte la o conferinţă, apoi la o dezbatere. Neavând în cotro, se duse în biroul Annei-Carina.
   ─ Bună, o salută el.
   ─ Bună, Sam, îl saluta la rândul ei.
   ─ Îmi pare rău că te deranjez, dar trebuie să ne pregătim să ajungem mâine la New York. Vom sta câteva zile şi vom participa la o conferinţă şi o dezbatere.
   ─ Bine. Îmi iau restul zilei liber şi mă duc să-mi pregătesc bagajul. La ce oră avem avionul ?
   ─ La ora 9 seara. Ajungem la 11 acolo. Am făcut deja rezervări la Hotelul Plazza !
   ─ Bine. Ne vedem la aeroport, pe la ora 8-815. E bine aşa ?
   ─ Excelent !
      Anna-Carina îşi verifică agenda şi amână câteva întâlniri, apoi se duse spre casă. Sam procedă la fel. Acasă, Anna o găsi pe mama ei.
   ─ Ce bine că eşti acasă, mamă ! Putem vorbi ?
   ─ Sigur !
      Anna şi Susan urcară la etajul casei, unde era camera Annei şi ea începu să-şi facă bagajul în timp ce-i povestea mamei ei despre Sam, firmă şi sărut. Îi povesti şi de plecarea ei la New York.
   ─ Mamă, port numele bunicii mele, pe care n-am cunoscut-o, dar despre care aud foarte multe lucruri frumoase. Uneori îmi lipseşte bunica. Poate ea ar fi avut un sfat mai înţelept pentru mine...
   ─ Fata mea, nu trebuie să-ţi fie frică. Contactul fizic între doi oameni care se iubesc, aşa cum am eu impresia că-l iubeşti tu pe Sam, vine ca ceva firesc. Actul în sine devine o plăcere, dacă există tandreţe şi iubire. Nu trebuie să te temi. Eşti o fată înţeleaptă, cultă, citită, nu mai trebuie să-ţi explic eu anumite lucruri. Unele lucruri se trăiesc pe moment, nu se pot explica. Nu mai eşti mică să-ţi spun minciuni despre cărăbuşi, polenizare, berze şi alte prostii, ca să înţelegi acele lucruri fireşti între oameni. Lasă-ţi inima să decidă ceea ce e mai bine, dar nu lăsa nici raţiunea să amorţească.
   ─ Ţi-am spus vreodată ce mamă bună eşti ?
   ─ Nu trebuie să-mi spui asta. Îmi demonstrezi în fiecare zi.
   ─ Cum de se face că eşti acasă ?
   ─ Am renunţat la servici şi am devenit casnică. Şi Will vrea să-ş lase ordine la firmă şi să-l lase pe Robert în locul său. E o vârstă pentru toate, fata mea.
   ─ Aşa este. Cât aş fi vrut s-o fi prins pe bunica...
   ─ Ştiu, fata mea, ştiu !
      Cele două se despărţiră, Susan lăsând-o să-şi termine bagajul de făcut şi să se odihnească. După cină, Anna plecă într-un taxi spre aeroport. Ajunse pe la 830 acolo. Îl găsi pe Sam aşteptând-o. Acesta, care era foarte neliniştit, când o zări pe Anna se calmă.
   ─ Bună. Îmi cer scuze de întârziere. Multe semafoare.
   ─ Ştiu.
   ─ A anunţat îmbarcarea ?
   ─ Nu încă.
   ─ Mă duc să-mi iau nişte reviste. Te uiţi tu şi la bagajul meu ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Vrei să-ţi iau ceva ?
   ─ Nu, mulţumesc.
      Anna îşi cumpără nişte reviste şi se întoarse. Între timp, se anunţă şi îmbarcarea şi se îndreptară amândoi spre poartă, apoi urcară în avion, la clasa I. Drumul de două ore fusese relaxant, iar Anna răsfoise reviste, în timp ce Sam era ocupat cu laptopul său. După ce aterizară pe aeroport, chemară un taximetru şi se duseră la hotel, unde-şi luară camerele în primire.
      A doua zi, amândoi se duseră la conferinţa de presă, fiind foarte atenţi la ce se discută, ce întrebări pun reporterii veniţi acolo şi alte cele. Pentru că după-amiaza era liberă, Anna se hotărî să iasă din hotel şi să meargă prin New York, în vizită sau hai-hui cum îi plăcea ei să zică. Îmbrăcată în ceva comod, Anna plecă pe străzile New Yorkeze să se plimbe.
      Merse pe la multe magazine, intră şi în librării, vizită diverse case de modă şi ajunse din întâmplare pe strada unde fusese odinioară, pe vremea bunicii sale librăria Grettei. Un magazin mare, cu o vitrină bogată în cărţi puse la expoziţie, cu un panou luminos îi atrase atenţia. Magazinul se numea Gretta’s world. Anna-Carina intră înăuntru, mânată de un sentiment ciudat. Se plimbă printre rândurile ce aveau cărţi ordonate. Coperţi lucioase, autori celebrii o îmbiau să cumpere de-acolo. Nu era o cititoare de cărţi împătimită, dar câteva titluri îi captaseră atenţia şi după ce citi despre autorul cărţii şi micul rezumat de pe spatele lor, se hotărî să le pună în coşuleţul de cumpărături, îndreptându-se spre casă pentru a le achita.
      La casa unde se plăteau cărţile cumpărate, stătea un bărbat, cam în jurul vârstei de 50 şi ceva de ani, cu faţă blândă, amabilă şi luminoasă, ce-şi servea clienţii impecabil. Deodată, de pe o uşă laterală, o zvârlugă de băiat la vreo 12 anişori veni cu o carte prăfuită în mână.
   ─ Bunicule, uite ce am găsit, îl auzi ea pe acel băiat.
   ─ O, nepoţelul meu ! Aceasta a fost o carte de suflet a Grettei, cea care  mi-a lăsat mie această librărie. E foarte preţioasă, copile !
      Anna se apropie de casă şi zise :
   ─ Bună ziua. Am cumpărat şi eu nişte cărţi.
   ─ Ia să vedem... Ady, vrei să-ţi ajuţi bunicul ?
   ─ Da, buni !
      Cel ce fusese numit Ady, începu să scoată cărţile din coşul Annei şi să i le dea bunicului său. Având toate coduri de bare, bunicului lui Ady îi veni mult mai uşor să le socotească, mai ales când îl ajuta şi nepoţelul, în care avea mare nădejde. Tot Ady îi spusese şi cât fac cărţile la un loc.
   ─ Mă scuzaţi că îndrăznesc. Am auzit fără să vreau că nepotul dumneavoastră v-a adus o carte despre care aţi spus că este foarte preţioasă. Pot să văd şi eu acea carte ?
   ─ Sigur că da.
      Vânzătorul cărţilor îi întinse cumpărătoarei sale acea carte. Când Anna luă carte în mână, un sentiment straniu puse stăpânire de-o dată pe ea. Trebuia neapărat să cumpere şi acea carte. O lăsă jos şi zise :
   ─ Aceasta cât costă ?
   ─ Aceasta nu are preţ pe ea. face parte din muzeul Grettei. Ea a fost cea care a înfiinţat această librărie. Eu am venit ca ucenic la ea şi m-a învăţat tot ceea ce ştiu azi. O vedeam adesea citind din paginile acestei cărţi sau umblând cu grijă cu ea. În spatele acetei librării frumoase, a rămas o parte din vechea librărie şi am amenajat un fel de muzeu, punând acolo lucruri la care Gretta ţinea foarte mult şi pe care am considerat că merită să le păstrez. Cred că şi ei i-ar fi plăcut asta. Cărţile de-acolo nu sunt de vânzare.
   ─ Interesantă istorie, dar ceva lăuntric mă îndeamnă să o cumpăr sau cel puţin s-o citesc şi eu. Nu ştiu de ce. Cum se numeşte cartea şi de cine e scrisă ?
   ─ Gretta a cumpărat-o cu mari eforturi. Nu vă gândiţi la bani, căci avea suficienţi, ci la timp pierdut ca s-o găsească. Îşi dorea foarte mult un exemplar din ea. mai târziu, când era foarte bolnavă, am aflat că o cunoscuse pe autoarea cărţii, că fusese una din clientele ei preţioase.
   ─ Clientă preţioasă ? Era vreo vedetă ceva ?
   ─ Nu. Ce glumă bună ! Citea acelaşi gen de cărţi ca cele cumpărate de dumneavoastră. Gretta considera un client valoros după accentul pe care acesta-l punea pe cunoştere. În viziunea Grettei, fiecare carte era o bucată   dintr-un om. Chiar dacă omul ce-a scris cartea se mai afla sau nu în viaţă, ea considera că o bucată din el se afla în carte. Autorul cărţii, depunea un efort pentru a o scrie. Documente, multe nopţi pierdute, aşezare în pagină, plimbări la edituri şi tipărirea cărţii. Despre această care, însă, ea a spus că e Anna în întregime !
   ─ Poftim ?! Aţi spus Anna ?!
   ─ Da. Cartea se numeşte „Strada vieţii” şi a fost scrisă de Anna Andersen Bradley Austen. De ce aţi întrebat ?
   ─ Dumnezeule ! Atunci, trebuie neapărat să mi-o împrumutaţi, pentru că pe mine mă cheamă Anna-Carina Andersen Bradley Austen şi Anna a fost bunica mea. N-am ajuns s-o cunosc !
   ─ Incredibil ! Ce mică poate fi lumea ! Atunci, se schimbă situaţia. Vi-o împrumut cu mare plăcere !
   ─ Mulţumesc. Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat !
   ─ Plăcerea a fost de partea mea. Lectură plăcută şi să ne mai vizitaţi librăria !
   ─ Categoric !

            20. Spre Alpi

      Anna-Carina se întoarse la hotel, în camera sa. Se schimbă, îşi comandă cina în cameră şi după ce mâncă, se aă comod în patul mare de hotel pentru a lectura cartea. Ştiind că ea a aparţinut bunicii sale, că a fost scrisă de aceasta, o emoţie puternică puse stăpânire pe ea. deschise cu grijă filele cărţii şi citi mai întâi dedicaţia lăsată de Anna copiilor ei. Tatălui său şi mătuşei ei. Începând să parcurgă în linişte paginile cărţii pe Anna-Carina o apucă plânsul. Îşi şterse lacrimile şi se apucă de lectura cărţii.
      Cu fiecare pagină pe care o întorcea, Anna-Carina se simţea absorbită în interiorul filelor acelea. I se părea că trăieşte ea însăşi pe viu acea poveste a bunicii sale, că acea carte îi oferă răspunsuri la întrebări pe care şi le pusese şi ea, că bunica ei este lângă ea, mângâind-o. Citise cartea aceea aproape pe nerăsuflate, apucând-o 3 dimineaţa când întorsese şi ultima filă.
      După ce termină de lecturat cartea, mulţumită că aflase multe lucruri despre bunica sa, Anna adormi. A doua zi nu avea nicio întâlnire şi se trezi târziu, comandând din nou masa în camera ei. După ce mâncă, ea se întoarse la librărie şi înapoie cartea pentru a fi pusă la loc în muzeu. Mai cumpără câteva cărţi şi apoi se întoarse la hotel. Următoarea zi şi-o petrecu împreună cu Sam la dezbatere. Sam observă că ea este atentă la , notându-şi unele lucruri, dar nu participala fel ca el la dezbateri. Se vedea că este cu gândul în altă parte.
      După dezbatere, amândoi luară un taximetru spre hotel.
   ─ Te-am văzut cam îngândurată, Anna. S-a întâmplat ceva ? întrebă el
   ─ Nu, nimic. Am găsit la o librărie cartea pe care a scris-o bunica mea şi am citit-o azi-noapte pe nerăsuflate. Încă mi-e gândul la cele citite. Atât.
   ─ Anna, nu vrei să mergi în concediu alături de mine în Alpii Elveţieni ?
   ─ Unde anume ?
   ─ În aventură. O rudă îndepărtată a tatălui meu are o cabană acolo. Tata mi-a dat harta spre cabană, cheile de-acolo şi mi-a sugerat să-mi petrec câteva zile acolo, în sălbăticia muntelui. Aerul curat, după părerea lui mă va relaxa. Ce zici ?
   ─ Munte ? Aventură ? Sigur ! Accept. Când plecăm ?
   ─ Când ne punem amândoi de accord cu agenda şi cu plecarea e bine ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Bine. Atunci, în seara asta ne întoarcem acasă şi după week-end punem la punct detaliile ce zici ?
   ─ S-a facut !
      Cei doi ajunseră la hotel şi se despărţiră pentru a se pregăti pentru plecarea din New York.
   „Alpii Elveţieni ! Ocazie perfectă să te cunoasc mai bine, domnule Samuel Thompson !” îşi zise Anna, în timp ce-şi pregătea bagajul.
   „Doamne, Sam ! Nu te ştiam a spontan ! Câte strategii ai făcut şi ai abandonat şi acum asta ! Bravo, Sam ! Acum nu mai ai scăpare ! Să vedem cum ieşi din asta !” îşi zise Sam.
      Întoarcerea acasă fusese lipsită de peripeţii. Amândoi ajunseră în jurul orei 10 seara acasă şi îşi povestiră peripeţiile membrilor familiilor lor. Anna vorbise cu mama ei despre cartea bunicii şi despre Sam şi Alpi. Sam vorbise cu Charles despre conferinţă, dezbatere şi propunerea pe care i-a făcut-o Annei.
      Amândoi aşteptau cu nerăbdare venirea zilei de luni, când aveau să-şi pună la punct agendele cu întâlniri şi plecarea lor în Alpi. Când ziua mult aşteptată sosi, amândoi ajunseră cam în acelaşi timp la birou. Se întâlniră amândoi în biroul ei, unde puseră la punct toate detaliile, urmând să plece chiar a doua zi, dimineaţa spre Elveţia.
      În ziua următoare, Anna, cu un troller mare după ea şi Sam se întâlniră la aeroport. Ca să ajungă în Elveţia erau nevoiţi să se ducă la New York şi de-acolo să ia alt avion. După o călătorie mai mult sau mai puţin obositoare, ajunseră în Elveţia, unde căutară se cazeze la un hotel. După o noapte zdravănă de somn, Anna avu inspirata idee să-l îndemne pe Sam să meargă să ceara relaţii cu privire la harta pe care el o avea.
      Amândoi găsiră pe cineva care cunoştea rutele montane, iar Sam îi explică unde anume vrea să ajungă cu ajutorul hărţii. Conform informaţiilor primite, drumul era simplu şi nepericulos. Punând informaţiile cap la cap, amândoi îşi făcură o stategie de plecare înspre cabană.
      A doua zi, amândoi erau echipaţi, cu rucsacuri în spate, luând ruta cabanei din munţi. Anunţaseră la recepţia hotelului unde se duc, care sunt numerele lor de mobil şi cât anume lipsesc şi, cu harta în mână plecară spre aventură.

            21. Drumul spre cabană şi furtuna

      Ghidându-se ba dupumite semne, ba după hartă, cei doi luară drumul muntelui. Poteca pe care mergeau, la începutul drumului nu era deloc anevoioasă, permiţându-le un pas lejer, admirarea peisajelor absolut magnifice şi odihnă din când în când. Drumul era şi uşor pentru că se ghidaseră după consemne. Spre seară ajunseră într-o poiană frumoasă, cu râu în apropiere, unde-întinseră corturile. De-a doua zi urmau să parcurgă cea de-a doua porţiune a rutei, care era neînsemnată şi puţin mai periculoasă.
      Cot la cot, cei doi întinseră corturile, ridicându-şi tabăra de noapte. Sam se duse să strângă din pădurea din apropiere multe lemne de foc, pentru ca toată noaptea să aibă un foc de veghe. Anna se ocupă de prepararea în grabă a unei mese de seară. Când Sam se întoarse cu lemnele, făcurai întâi un grătar şi apoi stătură afară, până târziu, punându-şi nişte pantaloni lungi pe ei, pulovere şi pături, căci temperatura acolo, în ciuda verii era destul de scăzută.
      Stând amândoi la focul de tabără, cu o cană de cacao fierbinte începură să converseze.
   ─ Mi-ai zis că ai aflat de unde te tragi, începu ea.
   ─ Aşa este. Îţi aduci aminte că ţi-am spus o parte de poveste şi că eram necăjit pe-atunci.
   ─ Da, mi-aduc aminte. Spuneai ceva despre o mânăstire de maici din Italia.
   ─ Am dat de mânăstirea aceea şi de o consemnare a măicuare a avut grijă de mine şi am ajuns în satul în care m-am născut. Din păcate, mama mea fusese arsă pe rug. Pe-atunci ei erau necivilizaţi şi mai erau încă adepţii practicii păgâne a arderii pe rug a unei persoane păcătoase.
   ─ Cerule ! Şi care era păcatul mamei tale ?
   ─ Avusese o aventură cu un alb. Au ars-o pe rug. Moaşa care m-a adus pe lume a găsit nişte obiecte preţioase după ce mama a ars pe rug, iar semenii ei    i-au răspândit cenuşa în cele patru vânturi şi le-a păstrat. Un urmaş de-al moaşei mi-a dat mie acele obiecta şi eu le-am îngropat. Am simţit că spiritul ei şi-a găsit odihna de-abia atunci.
   ─ Interesant. Eu am citit o carte. Aşa cum ţi-am spus, a fost scrisă de bunica mea Anna, pe care eu nu am ajuns s-o cunosc. Citind din filele acelei cărţi, am avut strania impresie că bunica se află lângă mine, că parcurge împreună cu mine filele cărţii. M-am simţit pur şi simplu absorbită cu totul în acea carte. La final, am avut impresia că aflasem răspunsuri la foarte multe din întrebările pe care mi le puneam.
   ─ La fel de interesant ca şi la mine. Du-te şi te culcă puţin. Eu mai stau de pază.
   ─ Sigur ?
   ─ Sigur.
      Anna se duse în cortul ei, băgându-se în sacul de dormit, iar Sam rămase afară de veghe. Lui nu-i era deloc somn. Era conştient că trebuia să doarmă, pentru că a doua zi îl aa o porţiune de drum foarte greu, dar nu-şi putea lua mintea de la Anna. O avea atât de aproape de el, încât îşi simţea gândurile răvăşite. Prezenângă al, producea efecte asemănătoare tornadelor, dar el ştia că toate aceste sentimente nu sunt altceva decât dragoste. Se îndrăgostise de Anna şi nu mai avea remediu la această îndrăgostire.
      Într-o vreme, îl apucă şi pe el somnul. Stinse jarul pentru a nu se produce vre-un incendiu şi intră şi el în cort. Se băgă în sacul de dormit şi în liniştea aceea a muntelui, adormi. A doua zi dimineaând se trezi, o găsi pe Anna afară. Din lemnele rămase, aceasta făuse focul şi pregătise micul de jun, fiind acum la prepararea caflelei de dimineaţă.
   ─ Bună dimineaţa, somnorilă, îl salută ea pe Sam. Hai repede, că se răceşte cafeaua ! În plus, nu-mi place deloc vântul ăsta şi petele de nori râzleţe de pe cer.
      Sam se uită în jurul său făcând o analiză rapidă a vremii din acea zi şi-i dădu dreptate Annei, grăbindu-se cât putea el de mult. Amândoi mâncară ceva, ea puse nişte cafea caldă la termos, strânseră tabăra, stinseră focul, se asigurară că nu uitaseră nimic şi îşi continuară drumul. Vântul încetă la un moment dat să mai bată. Totul era nemişcare în jurul lor.
   ─ Se apropie o furtună, zise ea.
   ─ Ai dreptate. Hai să ne grăbim cât putem de mult, răspunse el.
      Amândoi iuţiră pasul. Ieşiră de pe ultima porţiune de drum însemnată şi pătrunseră pe porâţiunea care nu avea niciun fel de consemn. Cărarea pe care mergeau se îngusta din ce în ce mai mult, începeau ţancurile muntoase să se ivească. Amândoi deveniră conştienţi de pericolul ce-i păndea pe-amândoi dacă făceau o mişcare greşită. Îşi temperară pasul şi începură să parcurgă cărările de munte încetul cu încetul, foarte atenţi pe unde calcă. Ajunseseră la o porţiune, în care ei mergeau pe lângă un perete de munte şi dincolo, în partea opusă lor era prăpastie. Veau amândoi impresia că erau alpinişti şi nu erau departe de adevăr. Înaintarea lor se îngreună în momentul în care vântul începuse să bată în rafale puiternice.
      Realizară că nu sunt suficient de echipaţi pentru porţiunea care se întindea în faţa lor. Trebuiau să găsească o soluţie ingenioasă să ajungă la porţiunea lată şi să cape de porţiunea aceea periculoasă pentru vieţile amândouăra. Noroc că el avea diverse unelte ajutătoare la el şi amândoi mai traversau o bucată de drum când vântul se oprea, apoi stăteau pe loc când acesta pornea. Pe la mijlocul porţiunii periculoase, o ploaie măruntă şi rece începu să cadă peste ei. În ciuda faptului că erau bine îmbrăcaţi, natura ce-şi cerea drepturile în acele locuri, le îngreuna din ce în ce mai mult mersul. Puţin câte puţin, cei doi se apropiau de porţiunea lată. Mai aveau o porţiune de trecut. Aceea era însă cea mai dificilă, pentru că era foarte îngustă, cei doi fiind obligaţi seargă în vârful picioarelor. Slavă Domnului că porţiunea era stabilă, dar ce să te faci cu natura, care tocmai atunci se găsi să-şi dezlănţuie furia.
      Vântul începu să bată cu putere, ploaia deveni torenţială, udându-i până la piele, în ciuda îmbrăcăminţii lor, stropii de apă le îngreuna din ce în ce mai mult mersul şi privirea. De pe peretele versantului de care ei stăteau agăţaţi cu ajutorul unor mini-târnăcoape începură să se scurgă şiroaie de apă. Cei doi înaintau milimetric şi li se părea că întreg iadul se dezlănţuise în acel momant. O porţiune îngustă de câţiva metrii, pe care ar fi parcurs-o cu uşurinţă, dacă ar fi fost mai bine echipaţi şi nu ar fi fost furtuna, le luă o oră întreagă până s-o treacă.
      În cele din urmă, amândoi ajunseră teferi pe porţiunea lată şi grăbiră pasul, deoarece mai aveau încă de mers. Pătrunseră într-o pădure. De-a dreapta şi de-a stânga lor copaci uriaşi vuiau de parcă ar fi urlat lupul. Fulgere şi tunete brăzdau cerul care era foarte întunecat. După alte ore infernale, ajunseră în sfârşit, la cabană. Sam îşi scoase cheile, descuie uşi intrară amândoi degrabă înăuntru, închizând uşa în urma lor. Îşi lăsară rucsacurile impermealbile jos, se duseră să caute generatorul de curent, îl puseră în funcţiune, aprinseră luminile, căutară lemne şi aprinseră focul într-un şemineu. Găsiră două colţuri întunecoase, unde pe orbeşte, îşi dădură hainele ude jos de pe ei, îşi luară unele care erau mai uscate pe ei şi improvizară două sârme, pe care le puseră la uscat pe cele ude.
      După această acţiune, se puseră amândoi în faţa şemineului, cu pături pe ei şi căni de ceai fierbinte, pe care Anna avusese buna inspiraţie să-l prepare când plecaseră din tabăra lor şi care se menţinuse fierbinte pe tot parcursul drumului lor. Erau, în sfârşit, la adăpost, în timp ce iadul naturii se dezlănţuia dicolo de pereţii cabanei.


            22. Atracţie : agonie şi extaz

      În timp ce iadul naturii se dezlănţuia afară, cei doi, aflaţi acum la adăpostul cabanei, începură să meargă prin interiorul ei pentru a vedea cum este utilată şi amenajată. Găsiră aproape toate condiţiile care le ofereau confortul necesar popasului lor la cabană. Anna găsi şi dormitorul, care era doar unul, dotat cu un pat mare şi cu multe lumănări mici  prin cameră. Era cât se poate de clar pentru ea că acea cabană, datorită poziţiei ei, izolării, era un cuibuşor de nebunii pentru cine venea acolo. Ea surâse la ideea că Sam va fi nevoit să împartă jumătate din patul acela mare cu ea. La cât era el de încăpăţânat, precis avea să doarma pe jos în sacul de dormit al cortului lui. Ieşi din acea cameră, întorcându-se în faţa şemineului.
      Se aşeză şi-şi luă cana de cacao în mână, privind jocul flăcărilor din şemineu. Sam, aflat lângă ea, dăduse jos pătura de pe el. Simţea că-l ia valuri-valuri de căldură. Anna era lângă el. Erau singuri în acea cabană. Nu putea să-şi mai controleze mintea pentru a nu se gândi la ea. prin cap îi treceau fel de fel de gânduri. Unele dintre ele mai puţin decente. Se gândea la cum ar fi să o strângă în braţe. Îşi dorea din ce în ce mai mult să fie lângă ea, s-o atingă, să fie alături de ea cu trupul. Dore să-i atingă pielea pe care şi-o închipuia deosebit de fină.
      Simţea cum trupul lui începea să tremure prin interior, cum dorinţa începea să pună stăpânire încetul cu încetul pe el, amorţindu-i raţiunea. Vroia să gândească limpede, să nu lase sentimentele să pună stăpânire pe el, dar dorinţa devenea o otravă, care începea să se răspândească lent, dar sigur. Era ca o picătură chinezească, care producea un ritm sâcâitor, enervent şi care avea un efect devastator. Nu se putu abţine să nu se întoarcă spre ea pentru a o privi. O privea cum sorbea din cana ei lichidul cald şi revigorant. Chipul ei luminat de flăcările şemineului i se părea, angelic. Inima lui începu să bată cu putere.
      Anna se simţi privită. Ştia că el o priveşte şi inima ei o luă la goană. Bubuiturile inimii i se păreau ca nişte tobe, începuse să audă un zumzet inexistent în urechi. Valuri de căldură începeau să pună stăpânire şi pe ea într-un ritm alert. I se părea că este antrenată într-o cursă nebunească de maşini, că se află pe cel mai lung circuit al formulei unu şi că nu mai ajunge odată la finish.
      Ochii lui, aţintiţi asupra ei îi creau senzaţia de sfredelire, de cercetare în profunzime. Avea impresia că era privită cu ochelari năstruşnici care vedeau şi prin haine sau că ochii unui sfinx erau asupra ei, paralizându-i simţurile încetul cu încetul. Acea privire aţintită asupra ei i se părea o agonie. Nu mai rezistă şi se întoarse către el privindu-l în ochi.
      Deşi ar fi trebuit să se ruşineze, el îi susţinu privirea, uitându-se la ea. Se priveau în ochi, adâncindu-se unul în ochii celuilalt. Deşi flăcările şemineului erau reflectate în privirile lor, mai existau şi altfel de flăcări acolo şi erau doar cele ale dorinţelor lor.
      El îi luă cana din mână şi o puse deoparte, începu să-i mângâie uşor chipul cu blândeţe şi apoi se apropie de ea cu buzele. Buzele lor se uniră într-un sărut tandru, apoi se preschimbă într-unul frenetic, torid, potrivit parcă după dorinţele lor lăuntrice. Mâinile lui înmcepură să coboare pe spatele ei mângâind materialul fin al bluzei. Se desprinse din sărut, privind-o. Avea privirea întretăiată. Ea înţelese totul şi-l luă de mână. El vru să spună ceva, dar ea-l opri, făcându-i semn că se află în bună ordine toate.
      Se lăsă purtat de ea până în dormitorul cabanei, unde ea, cu ajutorul unei brichete, aprinse una din lumănări. Între fitilurile lumănărilor parfumate din acea cameră, ea pusese o sfoară pe care o unsese cu puţin ulei şi sfoara aceea aprinse şi celelalte lumănări mici din cameră, creând o atmosferă romantică. Se opri în dreptul patului. El o îmbrăţişă şi începu să-i desfacă naturii cămăşii. Hainele lor, începură să cadă una câte una în două grămezi nedefinite pe podeaua cabanei.
      Sam o ridică în braţe şi o aşeză pe patul mare, în timp ce buzele lui plecaseră rebele în exploatare. Săruta fiecare centimetru al pielii ei vrând să şi-l întipărească într-o cutiuţă tainică a minţii sale. Trupurile lor începură să se împletească să vibreze la unison, într-o mişcare lentă, ce părea a fi muzica scoasă de un arcuş ce aluneca pe corzile unei viori. Clipele intime dintre ei se transformară în adevărate momente de plăcere, de extaz, unde nimic din jur nu mai conta, ci doar muzica dragostei lor.
      După câteva ore bune, amândoi stăteau îmbrăţişaţi, epuizaţi, înveliţi cu o cuvertură moale şi călduroasă. Nu le părea deloc rău pentru ceea ce se întâmplase între ei.
   ─ Sam, zise ea.
   ─ Da, Anna.
   ─ Ştiu că nu e momentul să vorbim despre asta, dar te-ai gândit cum o să ne întoarcem la hotel ?
   ─ Nu m-am gândit încă. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
   ─ Ce anume ?
   ─ Aş mai vrea să zăbovesc un timp aici, alături de tine. Aici unde telefoanele celulare nu au semnal, unde nu există internet, televizor sau alte elemente moderne.
   ─ Ştii ceva ?
   ─ Ştiu dacă-mi spui.
   ─ Şi eu aş vrea acelaşi lucru.
   ─ Eşti sigură ?
   ─ Da.
      El îi zâmbi sărutând-o şi reluând acţiunea tulburătoare a simţurilor lor.   Într-un târziu, amândoi adormiseră. Dimineaţa îi găsi îmbrăţişaţi. Se sculară amândoi de-o dată. Se dădură jos din pat şi se duseră amândoi spre bucătăria cabanei. Aveau pe ei nişte halate groase. Îşi încropiră ceva de mâncare şi apoi ea se duse să aranjeze patul. Îşi petrecură ziua vorbind vrute şi nevrute, cercetând harta şi întrebându-se ce strategii să adopte pentru a coborî teferi şi nevătămaţi de-acolo.

         23. Acţiunea de salvare

      În timp ce Anna şi Sam se simţeau bine împreună la cabană,  descoperindu-se unul pe altul, jos la hotel era agitaţie.
      Trecuseră trei zile de când cei trei urcaseră pe munte şi nu se întorseseră. Amândoi fuseseră căutaţi în repetate rânduri de părinţii lor, care vroiau să ştie dacă sunt bine, sănătoşi şi de parteneri de afaceri. Se aflase la ştiri că fusese o furtună teribilă în munţii Elveţiei şi toţi erau în alertă. Mai ales părinţii care nu reuşeau să dea de ei cu ajutorul celularelor.
      Directorul hotelului întreba funcţionarii de la recepţie dacă nu ştiau ei unde erau cei doi. Niciun funcţionar nu ştia. Abia într-a patra zi, când se întoarseră cei din tura în care cei doi plecaseră începea situaţia să se lămurească. Părinţii, veniţi de urgenţă în Elveţia, îngrijoraţi, aşteptau veşti. Din partea ei venise doar Susan, iar din partea lui Charles. Directorul veni în hol, unde cei doi aşteptau.
   ─ Se pare că domnul Samuel Thompson, a vrut să urce împreună cu domnişoara Btsdley la o cabană în munţi pentru care avea o hartă. Domnişoara i-a propus să urce împreună, deoarece vroia să aibă parte de-o aventură.
   ─ I-am dat cheile lui Sam de la cabană, dar nici prin cap nu mi-a trecut că va fi atât de nesăbuit şi să se ducă acolo, zise Charles.
   ─ Cred că cei doi au vrut să fie singuri acolo, zise Susan.
   ─ De unde ştiţi ?
   ─ Sunt mama Annei-Carina. Am o bănuială.
   ─ Cumva aveţi o bănuială legată de sentimentul numit dragoste ?
   ─ Da.
   ─ Dar tot nu-mi vine să cred că s-au dus acolo.
   ─ Nici mie, dar Anna are câteodată un spirit aventurier şi nu mă miră că a vrut să meargă până acolo.
   ─ Dar măcar să fi ajuns la cabană, zise el.
   ─ Propun să trimit o echipă de alpinişti salvamontişti acolo, zise directorul.
   ─ Vă rugăm, ziseră cei doi într-un glas.
      În timp ce directorul se îngrijea de trimiterea echipei spre cabană, ce avea să fie localizată cu ajutorul unei hărţi de rezervă pe care Charles o avea la el şi o dăduse directorului, cei doi stăteau de vorbă.
   ─ Charles Thompson, se recomandă el.
   ─ Susan Bradley Andersen Austen, se prezentă ea.
   ─ Avem nişte tineri foarte năstruşnici, remarcă el.
   ─ Dar şi cu minte destulă în cap, concluzionă ea.
      Echipa de salvare se puse în mişcare, urmând aceeaşi rută pe care credeau că merseseră cei doi spre cabană. Salvamontiştii se împărţiseră în trei echipe şi umblau pe trei drumuri diferite pentru a ajunge la cabană şi ţineau legătura între ei. Prima echipă ajunse la popasul pe care cei doi îl făcuseră înainte de a ajunge la cabană. Se vedeau urmele de cuie de la corturi şi locul unde fusese focul de tabără. Cei care ajunseseră acolo luară legătura cu celelalte echipe. Ce-a de-a treia echipă, urmând o rută ocolitoare ajunseră la cabana unde se aflau cei doi.
      Anna şi Sam căutau un mijloc prin care să poată lua legătura cu cei de la hotel, pentru că erau conştienţi că lipsiseră destul de mult. În timp ce ei căutau soluţii, echipa care ajunsese la cabană, bătu la uşă.
   ─ Dacă este cineva înăuntru, vă rog, răspundeţi. Suntem o echipă de salvamontişti.
      Sam, deschise uşa.
   ─ Da. Intraţi înăuntru.
   ─ Căutăm pe cineva pe nume Samule Thompson şi Anna-Carina Bradley Andersen Austen.
   ─ Noi suntem, răspunseră ei la unison.
      Cei doi îşi aduseră paşaporturile pentru a demonstra că sunt ei cei căutaţi şi echipa anunţă că cei doi fuseseră găsiţi teferi şi nevătămaţi.
      Cu ajutorul salvamontiştilor, cei doi, împreună cu lucrurile lor se întoarseră la hotel unde avea să-i aşteaptă o altă surpriză : părinţii lor îngrijoraţi.


            24. O poveste şi un interogatoriu

      Cei doi, aduşi de echipa de salvamontişti nu aveau nimic. Erau surprinşi că părinţii erau acolo.
   ─ Bună, fiule, îl salută Charles pe Sam.
   ─ Tată, ce-i cu tine aici ?
   ─ Am devenit îngrijorat în momentul în care cei de la hotel au început să dea telefoane punând tot felul de întrebări.
   ─ Şi trebuia să vii până aici ? Sunt matur tată ! Mă descurcam şi singur.
   ─ Trebuie să stăm de vorbă !
   ─ Bine. Anna, îmi pare rău pentru situaţia asta, dar trebuie să vorbesc cu tata.
   ─ Bine, Sam. Şi eu trebuie să vorbesc cu mama mea.
   ─ Vrei să vorbim, fata mea ? S-a întâmplat ceva rău ?
   ─ Nu, mamă. Totul e în regulă. Vii în camera mea ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Domnilor, mulţumim că ne-aţi adus la hotel, zise Anna către echipa de salvamontişti.
   ─ Chiar aşa ! continuă Sam. Mulţumim şi de explicaţii.
   ─ Bine că operaţiunea a fost un real succes, răspunseră ei.
      Sam se retrase împreună cu tatăl său în camera lui de hotel, în timp ce Anna se duse cu mama ei în camera sa.
   ─ De ce ai venit, tată ? Doar pentru că cei de la hotel erau îngrijoraţi că nu ne găseau cu telefoanele ? întrebă Sam.
   ─ Da. Cum de ai ajuns la cabană ? E în creierii munţilor.
   ─ Da, am observat de-abia când am coborât pe o rută ocolitoare împreună cu echipa care ne-a adus aici. Ştiai că harta pe care mi-ai dat-o tu era veche ?
   ─ Nu. Nu ştiam.
   ─ De unde aveai harta asta tată ?
   ─ Tatăl meu mi-a lăsat-o. Stai jos, fiule.
   ─ De ce ?
   ─ Te rog.
      Sam se aşeză jos.
   ─ Acum mult timp în urmă, pe când eu nu eram pe lume, tatăl meu a trăit o aventură furtunoasă cu cineva. Am descoperit târziu, după moartea mamei şi a tatălui, consemnări de-ale mamei în care ea povestea totul. Tata, după câte am citit, era tânăr pe-atunci. Să fi fost cam de vârsta ta, Sam. A întâlnit o femeie frumoasă. Era căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubea. Amândoi s-au plăcut de la prima vedere. Au decis să se întâlnească pe furiş. La început, a fost ceva nevinovat : nişte conversaţii, cine pe la restaurante, scrisori. Apoi totul a devenit mult mai serios. Bunicul meu i-a dărut tatei o cabană în munţii Elveţiei, aici în Alpi. Era ocazia perfectă pentru tata să petreacă zile şi nopţi fierbinţi împreună cu cea care avea să-i devină amantă. Amândoi se doreau şi el i-a făcut propunerea. Ea a acceptat, i-a spus soţului ei că pleacă în Elveţia singură. Acesta îşi iubea atât de mult soţia, încât nu a pus întrebări prea multe despre plecarea ei în Elveţia.
       Ea a venit la acest hotel singură şi s-a cazat, apoi i-a dat un telefon tatălui meu. Acesta şi-a pus în ordine afacerile, pentru că lucra la aceeaşi firmă la care lucrăm noi azi. De fapt, era firma lui. După ce şi-a pus în ordine toate treburile, a plecat în Elveţia. S-a cazat la acelaşi hotel unde era şi ea şi ştiind unde era camera ei, i-a scris un bilet pe care i l-a strecurat prin uşă. Aceasta a citit biletul şi a aflat că tata era la acelaşi hotel ca şi ea. El a început să cerceteze împrejurimile pentru a găsi un loc prielnic pentru întâlnirea lor. A găsit un punct unde puteau să se întâlnească pentu a putea pleca spre cabană.
       Când totul a fost pus la punct în cele mai mici detalii, cei doi au plecat la cabană şi au rămas acolo timp de mai multe zile. Cred că nu mai este necesar să-ţi spun ce s-a întâmplat între ei.
   ─ Nu. Continuă, tată.
   ─ După câteva zile, cei doi s-au întors la hotel tot separat. Ea a avut parte de o surpriză : soţul ei venise după ea. i-a făcut o propunere pe care ea nu a putut s-o refuze şi au plecat amândoi chiar în seara aceea. Ea nu a mai avut timp să-l înştiinţeze pe tata de plecarea ei. A doua zi tata a căutat-o, dar când a aflat că a plecat împreună cu soţul ei, a înţeles că aventura lor luase sfârşit. El s-a întors la firmă şi şi-a continuat viaţa. A cunoscut-o pe urmă pe mama mea, s-au plăcut, s-au căsătorit şi au rămas împreună până s-au prăpădit fiecare la vremea lui. N-a mai ţinut niciodată legătura cu ea şi nici n-a mai ştiut nimic despre ea. când eu aveam 7 ani şi mă pregăteam să merg la elementară, a venit poştaşul aducându-ne multe scrisori. Mai erau doar trei săptămâni până când eu urma să mă duc la şcoală. Mama a sortat scrisorile şi a văzut o scrisoare adresată tatei. Era de la o femeie pe nume Beatrice Wilshire şi venea din Anglia. Părinţii mei nu aveau secrete unul faţă de altul. Tata îi mărturisise mamei mele de aventura lui din tinereţe, iar mama îl iertase, pentru că-l iubea foarte mult. El îi dăduse voie să-i deschidă corespondenţa. În acea zi, mama nu a deschis acel plic. Era o corespondenţă particulară, venită din partea unei persoane şi a considerat că e o corespondenţă privată, pe care nu ea trebuia s-o deschidă.
       Tata s-a întors acasă şi mama i-a spus de acel plic şi i l-a dat. Tata s-a uitat la adresă, la nume şi i-a spus mamei că poate să deschidă acel plic, pentru că pe el nu-l interesează conţinutul. Mama a păstrat plicul acela multă vreme, crezând că tata avea să se răzgândească şi să citească conţinutul într-o vreme. Anii au trecut şi plicul a rămas nedesfăcut. Mama s-a îmbolnăvit şi apoi a murit. La scurtă vreme după ea, a urmat-o şi tata. Într-o zi, la vreo doi ani după moartea lor, am făcut ordine prin documentele lor, arhivându-le. Vroiam să le pun într-un seif la o bancă pentru a nu ocupa loc în casă, dar nici să nu se piardă. Am dat din întâmplare de acel plic nedesfăcut. Cam îngălbenit puţin, dar păstrând încă adresa şi numele expeditorului intacte.
   ─ Şi ? întrebă neliniştit Sam.
   ─ M-am decis cu greu să-l desfac, dar am făcut-o în cele din urmă. Pe  tata-l chema James şi scrisoarea îi era adresată. Era scrisă într-un ton nu prea protocolar, aproape intim.
   ─ Şi ce scria ?
   ─ Uite scrisoarea. Citeşte-o şi singur, pentru că eu am avut un moment de şoc când am citit-o.
   ─ Ce poate fi atât de şocant într-o scrisoare ?
   ─ Citeşte şi mai vorbim pe urmă.
      Sam luă acea scrisoare în mână şi se apucă să parcurgă rândurile acesteia.
         „Draga, James,
      
   Nu ştiu dacă mai sunt în măsură să-ţi spun aşa. Am petrecut clipe foarte frumoase împreună la cabana tatălui tău. Acele clipe sunt cele mai de preţ amintiri ale mele. Iartă-mă că nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la tine, dar soţul meu venise pe neaşteptate. Mi-a făcut o surpriză de proporţii prin venirea lui acolo în Elveţia, deoarece eu nu-l aşteptam. Păriţii m-au măritat cu el din interes. I-am spus din prima clipă că accept căsătoria cu el de dragul părinţilor mei şi al reputaţiei lor. Nu i-a păsat, căci m-a iubit necondiţionat şi o să realizezi şi tu până unde mergea iubirea lui, căci vei citi în rândurile ce urmează asta.
   După ce ne-am întors de la cabana în care petrecusem clipe minunate, în mod separat, eu fiind prima care am plecat de la cabană, l-am găsit pe soţul meu la mine în camere de hotel.
   Când l-am văzut, am crezut că a aflat de legătura noastră şi că venise să se răzbune sau să divorţeze de mine. N-a fost aşa. M-a întâmpinat cu un buchet de primule, ceea ce însemna pe limbajul florilor : Nu pot trai fara tine. L-am întrebat de ce venise după mine tocmai acolo şi mi-a explicat că vroia să mă ducă în Franţa, la Paris. Îi spusesem odată că mi-ar plăcea să văd Prisul într-o zi. Nu am putut să-l refuz, deşi eram pregătită s-o fac. Eram decisă-i spun de noi doi, dar m-am gândit la scandalul ce avea să urmeze, la reputaţia părinţilor mei. Firea mândră a părinţilor mei m-a făcut să nu protestez.
   Dacă aş fi protestat, reputaţia părinţilor mei s-ar fi prăbuşit şi ei n-ar fi acceptat umilinţa,aşa că am acceptat eu penitenţa de a sta lângă un om pe care nu-l iubeam şi am plecat chiar în ziua aceea la aeroport împreună cu el. Îmi făcuse deja bagajele şi era foarte fericit că acceptasem să vin cu el la Paris. Am trecut pe lângă uşa camerei tale de hotel ca un val-vârtej de vânt şi am plecat. Am încercat în repetate rânduri să-ţi scriu sau să-ţi dau un telefon, dar el era mereu lângă mine. La Paris mi s-a făcut rău şi el m-a dus la spital. Nu am avut niciun contact sexual cu soţul meu, dar medicii i-au dat totuşi vestea că eu eram însărcinată.
   Nu ştiu ce anume a făcut când a primit acea veste, pentru că era clar că eu avusesem o aventură extraconjugală şi rămăsesem însărcinată, dar când a venit la mine în salon, unde medicul îmi făcea externarea, era în mână cu un boboc de trandafir alb. Ştiam că el înseamnă copilărie şi am ştiut că sunt însărcinată şi am realizat al cui era copilul pe care-l aşteptam şi am rămat trăznită în faţa atitudinii lui de a spune că acela era copilul lui. Am decis să ne stabilim în Franţa şi ne-am luat o căsuţă cochetă. Adresa căsuţei o vei citi pe plic. Am rămas aici de atunci.
   Mi-a arătat atâta compasiune, tandreţe, recunoştinţă, încât am început să-l iubesc încetul cu încetul. După nouă luni am născut-o pe Beth Wilshire, raza mea de soare, de sperenţă, singurul lucru mai de preţ decât iubirea, mai ales   că-mi amintea de tine. Am crescut-o cu dragoste pe Beth şi până la urmă am avut şi relaţii intime cu soţul meu, aducându-l mai târziu pe lume pe Richard.
   La puţină vreme după ce l-am născut pe Richard, m-am îmbolnăvit şi stăteam mai mult la pat. Soţul meu avea grijă de mine. Acum, mă simt puţin mai în putere şi am reuşit să-ţi aştern aceste rânduri. Iartă-mă James, cred că nu voi mai avea mult de trăit ! Am nevoie de iertarea ta şi trebuie să ştii că Beth Wilshire este fiica ta.
            A ta, fostă iubită, Beatrice Wilshire”
      Sam scăpă scrisoarea din mână. Tremura.
   ─ Vrei să spui că undeva în Paris, Franţa, la adresa de pe plic se află sora ta ?
   ─ Da.
   ─ Dar a trecut atâta timp de-atunci...
   ─ Sunt decis s-o găsesc sau cel puţin să te rog pe tine s-o găseşti.
   ─ Dar dacă acea Beatrice nu i-a spus nimic ? Nu crezi că va avea un şoc când va afla ? Aşa cum ai avut tu şi cum văd că am avut şi eu parte de unul ?
   ─ Nu ştiu, Sam. Acum, te rog, răspunde-mi la o întrebare.
   ─ Da, tată.
   ─ O iubeşti pe fata aceea ?
   ─ Pe Anna-Carina ?
   ─ Da.
   ─ Da, tată, o iubesc. Şi am petrecut cu ea momente de neuitat la cabană, dar nu am fost atât de nesăbuit, încât să nu mă protejez, dacă asta vroiai să ştii !
   ─ Fiule, nu te supăra pe mine, dar nu vreau ca tu să...
   ─ Să păţesc ceva asemănător cu tatăl tău. Stai liniştit. Nu se va întâmpla nimic.
      Între timp, în camera Annei, ea îi povestea mamei sale clipele minunate pe care le-a petrecut alături de Sam. Bineînţeles, şi aceasta o întrebase de protecţie, dar Anna o liniştise. Susan avea încredere în fata ei şi o lăsă în pace.

   Pana aici a mers ! :cry:

25. Anna şi Sam, detectivi la Paris

      După ce dormiră în noaptea aceea în Elveţia, cei doi tineri, însoţiţi de părinţii lor, se întoarseră acasă. Sam şi Anna îşi reluară munca la firma lui Charles şi Sam, aveau foarte mult de lucru şi multe contracte, dar lucrau foarte bine în echipă. Desfiinţaseră uşa dintre birourile lor şi aranjaseră marea încăpere altfel, pentru a fi aproape unul de altul şi a lucra mult mai bine şi eficient.
      Într-o zi din luna lui gustar, Sam îi povesti Annei despre scrisoarea ce-o citise şi pe care tatăl său o descoperise.
   ─ Incredibil. Undeva, în uriaşul Paris, exiistă o Beth Wilshire, care este sora tatălui tău şi mătuşa ta !
   ─ Da, într-adevăr, incredibil. Mă frământă ideea de a porni într-o aventură în Paris, pentru a o găsi pe această Beth.
   ─ Ştii că s-ar putea să fie muncă inutilă ? Nu uita că au trecut atâţia ani şi că Beth poate s-a căsătorit şi şi-a schimbat numele de familie.
   ─ Ştiu, dar cel puţin am o adresă de unde pot să pornesc investigaţia.
   ─ Tatăl tău ştie ?
   ─ De ce ar trebui să ştie ?!
   ─ Sam, atunci îţi propun să facem amândoi pe detectivii în Paris.
   ─ Amândoi ?!
   ─ Da.
   ─ Dar...
   ─ N-o să pierd ocazia să văd Prisul şi să fac pe detectivul. În plus, mai avem un punct de pornire.
   ─ Care ?
   ─ Ai uitat că mi-ai povestit de Zaretta şi de sora ei ?
   ─ Nu, n-am uitat.
   ─ Poate mai găsim pe cineva acolo, în casa de unde ai plecat spre viaţa din America. Cred că vrei să ştii şi ce s-a întâmplat cu ele nu ? Doar şi ele sunt surorile tatălui tău !
   ─ Cum de ai ajuns să mă citeşti atât de bine ?
   ─ Secret !
      El se apropie de ea şi o îmbrăţişă, oferindu-i un sărut tandru pe buze. Ce s-ar fi făcut el fără ea ? Realiză cât de mult o iubea şi se hotărî în secret să îşi facă tip într-o zi, în Paris, s-o ceară de soţie. Se desprinse din sărut, dar nu şi din îmbrăţişare, ţinând-o aşa câteva clipe. Când îi dădu drumul, Anna deja se apucă să pregătească plecarea lor spre Paris.
      Sam vorbi cu tatăl său îndelung, împărtăşindu-i şi lui planul de a o cere pe Anna de soţie, lucru pe care tatăl său îl consimţise şi chiar îi dăduse binecuvântarea pentru asta. Nu-i spusese şi al doilea scop al plecării sale în Paris. Cei doi, în momentul în care terminaseră de făcut bagajele, de pus la punct şi ultimile detalii, vorbiră despre data la care plecau. Rezervările la avion şi hotel fuseseră făcute din timp.
      Ziua plecării celor doi sosi şi aceştia se întâlniră la aeroportul din L.A. pentru a lua un avion spre Paris. Era una din cele trei curse care aveau destinaţia Paris, iar aceasta, ce pleca din L.A., făccea o escală la New York, pentru a mai lua şi alţi călători. Anna şi Sam se urcară în avion şi după câteva ore bune de zbor şi o escală se aflau la Paris, în Oraşul Luminilor. Se duseră direct la hotel, luându-şi camerele în primire.
      Camerele aveau şi un balcon, cu privelişte la panorama oraşului. Când seara se lăsă, Anna ieşi pe balcon, privind oraşul ce începea să capete culoare de la becurile ce se aprindeau şi de la fel de fel de panouri publicitare. Piramida de sticlă aflată în faţa Muzeului Luvru era şi ea luminată, ca şi turnul Eiffel de altfel.
      Înainte de a-şi începe munca de detectivi în Paris, cei doi, timp de mai multe zile vizitară câteva obiective situate în Paris. Astfel ei vizitaseră :
-   Arc de Triomphe - monument din centrul Place de l'Étoile, comemorând victoriile Franţei şi onorând pe cei care au murit în luptă;
-   Palais Garnier - sediul Operei din Paris;
-   Catedrala Notre-Dame pe Ile de la Cité;
-   Pantheonul din Paris - biserică şi mormânt al celor mai mari personalităţi ale Franţei;
-   Luvrul - un muzeu enorm care găzduieşte foarte multe opere de artă, inclusiv pictura Mona Lisa şi statuia Venus din Milo;
-   Champs-Élysées - faimoasă stradă din lume, un bulevard de obicei plin de turişti.
      După ce vizitaseră aceste obiective, se puseră pe muncă. Cu ajutorul lui Sam, care îşi amintea încă drumul pe care fusese adus la aeroport de către Amelié, mătuşa lui şi una din cele trei surori ale tatălui său, ajunseră la casa din care plecasase. Păstra încă vie amintirea călătoriei lui în acea cutie. Trecuseră mulţi ani de-atunci. Avea doar 3 ani când venise în Paris, iar acum era un tânăr în vârstă de 33 de ani. În 30 de ani se puteau întâmpla multe lucruri. Pe când se pregătea să bată la uşă, îşi aminti ceva.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Cum să bat eu la uşa asta, dacă nu ştiu nici măcar ce familie trebuie să caut ? Ştiu doar că am fost adus la Julien şi Amelié, dar care era numele lor de familie nu ştiu.
   ─ Las’ pe mine ! zise ea, bătând la uşă.
      La uşa casei răspunse o doamnă la vreo 40 de ani.
   ─ Bună ziua, o salută Anna în franceză, luându-l prin surprindere pe Sam, care nu ştia că ea ştie limba asta. De fapt, nici măcar nu o întrebase dacă ştie limbi străine.
   ─ Bună ziua, răspunse aceasta amabilă.
   ─ Ne scuzaţi că vă deranjăm, dar eu şi prietenul meu căutăm o familie care a stat aici în această casă. Din păcate, prietenul meu ştie doar că pe dânsa o chema Amelié şi pe soţul ei Julian. Ne puteţi ajuta cumva ?
   ─ Depinde de situaţie. Prietenul dumneavoastră de ce îi caută pe cei doi ?
   ─ În urmă cu 30 de ani, am fost adus în casa aceasta într-o cutie. Veneam dintr-o...
   ─ Ţară musulmană. Ştiu povestea. Mama mi-a spus-o. Trebuie să fii Samuel Thompson.
   ─ Chiar el în persoană.
   ─ Intraţi, vă rog.
      Cei doi intrară în casă, iar Sam recunoscu încăperile, căci erau neschimbate de-atunci.
   ─ Luaţi loc, îi pofti ea.
   ─ Mulţumim, ziseră ei.
   ─ Fiindcă au trecut atâţia ani, s-au întâmplat multe lucruri. Părinţii mei nu mai trăiesc. Nu are importaţă cum au murit. Când mama s-a întors din America, primul ei gând a fost s-o înştiinţeze pe Zaretta, sora ei că ai ajuns cu bine pe pământ liber. A reuşit cu greu s-o informeze pe Zaretta, dar a reuşit. Mai târziu, mama a primit vestea morţii surorii ei.
   ─ Cum ? Zaretta a murit ? întrebă Sam
   ─ Da. Când s-a întors la sultan, acesta a întrebat-o de tine. A amânat cât a putut de mult să-i dea veşti despre tine. Când a aflat că erai, în sfârşit, pe pământ liber, i-a spus sultanului că fugiseşi. Când a întrebat-o cine te-a ajutat să fugi, ea şi-a recunoscut vina şi sultanul a dat poruncă să fie omorâtă. Legea era lege şi trebuia respectată, aşa că ea s-a dus să-şi primească condamnarea.
   ─ Cum a murit ?
   ─ I s-a dat de ales între două metode : moartea prin tăierea capului sau prin otravă. A ales otrava şi a murit imediat.
   ─ Cumplit, zise Anna.
   ─ Da. Sultanul era recunoscut pentru pedepsele sale incredibil de crude în ceea ce priveşte trădătorii, iar ea asta devenise.
   ─ Doamne mare ! zise Sam.
   ─ Ai mai venit de ceva nu ?
   ─ Da. Acelaşi spirit de intuiţie ca Zaretta, zise Sam.
   ─ Păi mama mea era Amelié, sora Zarettei, ai uitat ?
   ─ Nu, n-am uitat. Da, aşa este. Am mai venit pentru o problemă.
      Sam se apucă să-i povestească fiicei lui Amelié, pe care, în cele din urmă, aflase că o cheamă la fel ca pe mama ei, motivul prezenţei lui în Paris.
   ─ Staţi la hotel ?
   ─ Da.
   ─ Atunci, vă invit la mine acasă. Soţul meu este detectiv particular. V-ar putea ajuta. Stând la mine acasă, îi puteţi furniza informaţii ori de câte ori are nevoie de ele şi el poate să vă ţină la curent mai uşor. O să vorbesc eu cu el, când se întoarce din misiune şi o să-i explic totul. Va fi bucuros să vă cunoască.
   ─ Bine. La aşa ofertă nu refuzăm, zise Anna.
      Cei doi merseră la hotel şi îşi făcură bagajele pentru a se muta. Pentru a le veni mai uşor, comandară un taxi şi ajunseră mai repede acasă la Amelié. Seara, când soţul ei veni de la muncă, ea-i prezentase musafirii şi stătură de vorbă cu toţii, Jerome fiind încântat să-i ajute în căutări. Aşa se sfârşi mica aventură de detectivi a celor doi.


            26. Poveşti

      Sam şi Anna se simţiră bine în casa lui Amelié, mai ales că lui Sam i se trezeau numeroase amintiri legate de acea casă. Într-o zi, soţul ei se întoarse cu veşti bune : o găsise pe Beth Wilshire. Cei doi, nerăbdători, a doua zi se duseră împreună cu soţul lui Amelié la casa în care locuia Beth. Odată ajunşi acolo, detectivl îi lăsă singuri, iar Sam trase aer în piept şi sună la uşă. După cinci minute de aşteptare, o doamnă în vârstă de vreo 40 şi ceva de ani le deschise uşa.
   ─ Bună ziua, salută Sam politicos.
   ─ Bună ziua, răspunse aceasta.
   ─ Mă numesc Samuel Thompson, iar ea este prietena mea, Anna-Carina Bradley Andersen Austen. Suntem amândoi în Franţa pentru că vroiam să găsim pe cineva. Povestea este destul de lungă şi am dori intrăm înăuntru, pentru că detectivul pe care l-am angajat ne-a spus că persoana căutată se află în această casă.
   ─ Bine, poftiţi înăuntru. Sunteţi simpatici şi-mi inspiraţi încredere.
   ─ Mulţumim, spuse Anna.
      Cei doi au fost conduşi în sufrageria casei şi apoi invitaţi să ia loc.
   ─ Vă ascult.
   ─ Căutăm o persoană pe nume Beth Wilshire, spuse Sam.
   ─ De ce o căutaţi ?
   ─ Nu ştiu cum să spun pe scurt o poveste, dar iată cum stă treaba : tatăl meu a dat de o scrisoare printre lucrurile părinţilor lui decedaţi. Această scrisoare îi era adresată bunicului meu, pe care nu l-am cunoscut. Aceasta este scrisoarea cu pricina, în urma căreia eu am venit în Franţa să fac investigaţii.
      Sam întinse scrisoarea acelei doamne, care o citi în linişte.
    ─ Înţeleg acum. Taceastă scrisoare îi este adresată lui James Thompson, iar tatăl tău este fiul lui James. Acum începe să se dezlege misterul.
   ─ Ce mister ?
   ─ O să aflaţi curând. Tu eşti nepotul lui James ?
   ─ Da. Pe tatăl meu îl cheamă Charles. Eu sunt adoptat.
   ─ Poftim ?
   ─ O altă poveste, la fel de lungă, replică Anna.
   ─ Am înţeles. Nu contează asta. Să revenim la ceea ce vă interesează. Aşteptaţi puţin, mă duc să iau ceva şi mă întorc.
      Femeia care-i invitase înăuntru-i lăsă singuri pentru câteva clipe.
   ─ Ce femeie ciudată, îi zise Anna lui Sam.
   ─ Aşa este. Am impresia că ne aşteaptă multe surprize.
   ─ Da. Şi eu !
      Gazda se întoarse cu ceva în mână ce părea o scrisoare.
   ─ Mă scuzaţi că aţi aşteptat atâta. Mă numesc Anette Wilshire. Acum, eu trebuie să vă spun o poveste. Beth Wilshire, cea pe care o căutaţi nu mai este printre noi. Din jurnalul ei, pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă, am aflat multe lucruri. Jurnalul nu este important, căci conţine mai mult mărturii ale lui Beth, trăiri de-ale ei. Doar anumite părţi din el sunt mai imoprtante, iar despre acele părţi am să vă vorbesc eu. Sper doar să mă fac înţeleasă.
      Aşa cum relatează scrisoarea adresată bunicului tău, Beatrice a avut        într-adevăr o aventură. Îl cunoscuse pe James Thompson, într-un moment în care ea-şi făcea multe complexe. Ura faptul că părinţii ei erau nişte oameni aroganţi şi oportunişti. Îi ura că erau atât de mândrii şi de autoritari. L-a cunoscut pe viitorul ei soţ, Robert Wilshire, la o masă dată de familia ei. Părinţii i-au impus să se mărite cu Robert, care avea o situaţie materială extrem de bună şi putea să-i ofere mult lux. Mai mult părinţii ei îşi doreau luxul, căci erau nişte aventurieri amândoi, iar Beatrice îi încurca, dacă vă vine să credeţi una ca asta !
   ─ Credem orice, ziseră ei doi într-un glas.
   ─ Vroiau să-şi petreacă viaţa făcând croaziere, cheltuindu-şi banii pe nimicuri. Pentru asta, trebuiau să scape de fata lor, care le încurca planurile. Au fost autoritari cu Beatrice şi au silit-o practic să se mărite. Bea s-a măritat, doar pentru a scăpa de gura lor, dar şi de mediul din casa aceea. Nu-l iubea pe Robert, deşi a fost un bărbat prezentabil. El, în schimb, s-a îndrăgostit nebuneşte şi şi-a jurat că va face orice să n-o piardă pe Bea de lângă el. Ştia că ea nu-l iubea, că acceptase căsătoria de forţă majoră, aşa că a decis să nu aibă relaţii intime cu soţia lui, decât când şi acceasta consimte sau se îndrăgosteşte de el.
       După căsătorie, bunica a plecat la casa lui Robert. Au dormit în dormitoare separate şi nu se întâlneau decât la mese sau când mergeau împreună la petreceri şi nu-şi prea vorbeau.  Aflându-se într-o zi la plimbare a dat din neatenţie peste James. Şi-a cerut scuze şi atracţia reciprocă s-a înfiripat între ei. Îi era gândul numai la el şi Robert a început să presimtă ceva, dar a închis ochii, prefăcându-se că totul este normal.
       Cei doi şi-au trimis corespondenţe şi s-au întâlnit în cele din urmă în Elveţia, unde au petrecut acele momente de neuitat. Robert s-a dus după ea în Elveţia, sugerându-i să vină cu el în Franţa. Ea a acceptat, dar nu a mai avut timp să-l anunţe pe James. În Paris, el s-a purtat incredibil de frumos şi tandru cu soţia lui. Ea a început să vadă şi alte laturi ale lui şi s-a îndrăgostit încetul cu încetul de el. I-a venit rău într-una din zile şi el a dus-o la spital. Vestea că ea aşteaptă un copil, ar fi trebuit să pice ca un trăsnet pentru Robert, căci era dovada clară a infidelităţii ei. Nu s-a întâmplat aşa. El a primit vestea sarcinii ei în mod firesc, deşi ea îl privea cu ochi mari, vinovaţi şi speriaţi de consecinţele ce urma să le suporte. A lăsat-o mască în momentul în care i-a dat bobocul de trandafir alb şi i-a spus că este foarte fericit că vor avea un copil.
       Beatrice nu a mai avut nicio putere de-atunci. A aşteptat cu nelinişte venirea pe lume a copilului, mai ales că ştia că este al lui James. Era singurul lucru ce-i mai amintea de el. Cât timp a fost însărcinată, în Beatrice s-a dus o adevărată luptă, aşa cum se vede consemnat şi-n această scrisoare, adresată tot lui James, dar pe care n-a mai expediat-o. Am citit-o. Ştiu că n-am făcut biine, dar nu puteam să n-o citesc.
      Anette le întinse scrisoarea, pe care cei doi o parcurseră în linişte. În ea se consemna :
            „James,
   După cum observi, am renunţat la apelativul «dragă». Am şi un motiv pentru care am făcut asta.
   Mai întâi de toate, trebuie să-ţi mărturisesc ceva : după plecarea mea la Paris, împreună cu Robert, soţul meu, mă gândeam zi şi noapte la tine. Eram la Paris, iar el se purta cu mine, aşa cum rar mai vezi bărbaţi în zilele noastre. Mie nu-mi păsa de nimic : eram supărată că nu reuşisem să te anunţ de plecarea mea. Mi-era dor de tine, de buzele tale fine, care mă zăpăceau doar la o simplă atingere. Vroiam să mai simt în jurul mijlocului meu braţele tale ferme, ce mă strângeau ca într-o dulce închisoare. Îmi aminteam numai de nopţile noastre pline de pasiune şi de zilele în care stăteam de vorbă fără să ne pese de nimic.
   Toate aceste dulci amintiri au durat până în ziua în care mi-a venit rău. Robert m-a dus la spital şi am aflat că sunt însărcinată. Ţi-am spus în cealaltă scrisoare – despre care nu ştiu dacă a ajuns sau nu la tine – acest lucru. Când el a declarat că este bucuros că-i dăruiesc un copil, mi-a fost clar că mă iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta şi am început să am sentimente de vinovăţie faţă de el, de faptul că-l înşelasem. Ne-am întors acasă şi când eram în luna a doua de sarcină am vrut să-i mărturisesc infidelitatea mea. Am început o discuţie serioasă, ocolitoare, apoi am vrut să trec direct la subiectul care mă ardea pe mine. A refuzat să mă asculte.
   M-a uimit din nou, când a spus că bănuia că eu i-am fost infidelă, dar că nu-i păsa. Peste nouă luni, a venit Beth a noastră pe lume. Era o bomboană de fată, iar la naştere nu au fost deloc complicaţii. El s-a dedicat total fetei mele şi cu timpul te-am uitat. Am început să-l iubesc pe soţul meu şi relaţia intimă dintre noi a venit ca ceva firesc. Mai târziu, l-am adus pe lume pe Richard şi trecutul meu a fost dat uitării.
   Iartă-mă James. Am fost o fire slabă încă de la început, dar el m-a învăţat să fiu puternică. Îţi rămân recunoscătoare că tu ai fost primul bărbat din viaţa mea, cel care m-a învăţat că dragostea poate învinge orice obstacol.
               Cu stimă şi consideraţie,
                  Beatrice Wilshire”
      După lecturarea scrisorii, Sam o returnă Anettei, care îşi continuă povestea.
   ─ Beatrice nu a apucat să trimită scrisoarea, dar i-a lăsat în grijă lui Beth  s-o trimită.
   ─ Şi Beth de ce n-a trimis-o ? întrebă Anna curioasă.
   ─ Pentru că nu a avut cum. Peste ani, când cei doi copii ai ei s-au maturizat, Bea le-a povestit amândouăra totul. Cei doi erau fraţi vitregi, dar nu se vedeau altfel decât fraţi buni. Rik l-a moştenit întru totul pe tatăl lui. S-a căsătorit înaintea surorii lui mai mari, lucru ce nu a deranjat-o câtuşi de puţin, pentru că nu s-a măritat niciodată, şi şi-a întemeiat o familie. Fericirea lor a fost umbrită, în momentul în care amândoi s-au dus la doctor pentru analize. Vroiau să facă un copil şi şi-au făcut analizele. Soţia lui Rik nu putea să aibă copii. Au fost foarte trişti amândoi, dar s-au resemnat. Pentru a nu contacta o sarcină care i-ar fi pus sănătatea în pericol, soţia lui a făcut o operaţie de extirpare a uterului.
       Între timp, Beth a moştenit-o pe mama. La frumuseţe şi la spritul aventurier. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut diverse realaţii pasagere. Una dintre ele a durat mai mult şi a rămas însărcinată. Nu a vrut să ştie părinţii ei despre asta şi a venit la fratele ei, povestindu-i cu lacrimi în ochi totul. Acesta i-a promis că nu le va spune nimic părinţilor lor şi a găzduit-o la el acasă. Aşa am venit eu pe lume, iar ea a murit la puţină vreme după ce m-a născut. Ca să se ţină în continuare de promisiunea făcută lui Beth, Richard a făcut toate formele de adopţie pentru mine şi am devenit oficial fata lui. Apoi, a inventat un accident pentru sora lui, când le-a povestit părinţilor că Beth murise. Actele de adopţie pentru mine au venit în aceeaşi zi cu înmormântarea mamei mele.
   ─ Asta-i tot ? zise uimit Sam.
   ─ Da. Aşa stau lucrurile. Deci sora tatălui tău nu mai trăieşte. În schimb, trăiesc eu, nepoata lui şi verişoara ta.
   ─ Doamne ! Am impresia că trăiesc un întreg roman live ! zise el.
   ─ Şi eu la fel, remarcă Anette. Tu cum ai ajuns să fii fiul lui Charles ?
      Sam se apucă să-i spună partea lui de poveste.

            27. Intrusa

      După ce aflaseră tot ceea ce-i interesa, cei doi plecară din Franţa înapoi acasă, unde-şi reluară munca. Amândoi le povestiră părinţilor peripeţiile din Franţa. Pentru Charles, tatăl lui Sam, fusese un şoc când aflase toată povestea. Bineînţeles, Sam îl dojeni că nu i-a spus de moartea Zarettei, dar el îşi motivase alegerea spunându-i că nu vroise să-l întristeze, motiv pe care Sam îl acceptă.
      Cei doi se întoarseră la firmă, unde-şi reluară lucrul. Amândoi realizară că datorită afacerilor mari pe care le făcea firma lor, le mai trebuiau oameni angajaţi şi dădură un nou anunţ de angajare. Cot la cot, cei doi participaseră activ la alegerea noilor angajaţi. Printre noii angajaţi, era o tânără înaltă, doctorand în economie. Avea 30 de ani şi era zveltă, avea un trup de fotomodel, era frumoasă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu şi ochi verzi. Se angajase ca secretară, dovedindu-se foarte eficientă în munca pe care o făcea.
      Pe noua angajată o chema Alison Willson şi în câteva săptămâni avusese o accensiune fulminantă la firma lui Sam, devenind rapid partener de lucru al celor doi. Nu era şi partener la firmă, cum era Anna, dar se mulţumea şi cu acel statut, deoarece pusese ochii pe Sam. Anna, la cei 32 de ani devenise o floare, un diamant brut, necizelat, care odată prelucrat, se transforma într-o minunată bijuterie. Era mai scundă decât Sam doar cu nişte neînsemnaţi de centimetrii. Avea un păr semilung, dar bogat, ondulat, şaten şi pe care Anna şi-l îngrijea cu mare atenţie. Ochii ei erau albaştrii, un albastru tulburător, care se schimba odată cu trăirile ei emoţionale şi sufleteşti.
      Numeroasele întâlniri de afaceri, contracte şi alte lucruri erau elemente ce păreau că îi îndepărtează pe cei doi. Sam o iubea pe Anna. Era conştient că alături de ea ar fi vrut să-şi petreacă restul vieţii lui. Atunci când îşi propunea să se reapropie de ea, să îndrăznească să-i facă propunerea de a petrece un nou concediu împreună, pentru ca să aibă răgazul s-o ceară de soţie, intervenea mereu ceva şi amâna acţiunea. Toate aceste amânări de acţiuni aveau să ducă la ceva mult mai periculos, la un şoc pe care avea să-l trăiască Sam, şoc ce avea să-l trezească la realitate şi să-l facă să întreprindă şi imposibilul pentru a o avea pe Anna alături de el.
      Până atunci, însă contractele mari veneau ca pe bandă rulantă. Alison, care pusese ochii pe Sam, plănuise să facă orice ca să-l acapareze. Observase că acesta îi acordă Annei o atenţie specială şi cum nu era deloc proastă, realizase rapid că el era îndrăgostit de ea. Într-o zi, pe când era la biroul ei, iar Sam şi Anna erau plecaţi, fiecare în alt loc, pentru a definitiva două contracte, un telefon avea să fie motivul pentru Alison de a scăpa de prezenţa Annei. Auzind telefonul care suna încontinuu, Alison răspunse :
   ─ Bună ziua, aici firma The Thompson. Cu ce vă putem fi de folos ?
   ─ Bună ziua, auzi ea o voce feminină la capătul firului. Mă numesc Amal şi sunt avocata sultanului Said. Aş vrea să vorbesc cu cineva din firmă în vederea unei afaceri.
   ─ De unde sunaţi ?
   ─ Acum sunt în America, la Los Angeles. Am venit să intermediez afacerea. Dacă totul merge bine, se schimbă treaba.
   ─ Sultanul de unde este ?
   ─ Este conducătorul sultanatului Brunei din insula Kalimantan.
   ─ Am înţeles. Vă fac eu o programare pentru mâine la ora 9 la unul dintre managerii firmei. Este bine aşa ?
   ─ Este perfect.
   ─ Bine, o zi bună vă doresc.
      Alison închise telefonul.
   „Sultanatul Brunei din insula Kalimantan ? N-am mai auzit de el. Unde o fi oare ? O fi existând şi în realitate sau o fi doar o invenţie ?” se întreba ea.
      Alison porni să facă investigaţii şi când avu toate informaţiile, îi luciră ochii.
   „Da ! Cel mai îndepărtat colţ de pe glob. Bine, nu prea îndepărtat, dar ţi se poate întâmpla orice Anna, dacă te duci acolo. Nici n-o să-i spun lui Sam despre telefon ! Am să fac în aşa fel, încât să pleci în insula asta singură, pentru a încheia afacerea ! Îţi garantez asta ! Apoi, după ce o să pleci, voi face totul ca  să-l atrag pe Sam de partea mea !” sfârşi ea gânditul cu voce tare. Râse într-un mod isteric, de om nebun şi norocul ei : Anna se întoarse mai înaintea lui Sam. Ea aşteptă câteva minute să se liniştească şi apoi intră în biroul ei cu o cafea.
   ─ Bună, Anna. Ţi-am adus o cafea.
   ─ Mulţumesc, Ally ! Aveam nevoie de una.
   ─ Cum a mers ?
   ─ Încă o afacere de succes încheiată la termen.
   ─ Mă bucur. Pot să vorbesc cu tine ceva ?
   ─ Spune Ally.
   ─ Domnul Samuel mi-a spus să răspund eu la telefon dacă sună cineva. Mi-a zis să nu accept nicio propunere de afacere, până nu vă întoarceţi unul dintre voi de la şedinţe. Nu prea i-am ascultat sfatul şi am programat pe cineva pentru mâine dimineaţă la ora 9 aici.
   ─ Ia să vedem despre ce e vorba. Poate mă ocup eu de afacere, ca să nu te certe Sam.
   „Nu credeam că o să-mi cadă aşa repede în palsă ! Ce naivă este ! Ce noroc pe mine că este aşa !” gândi ea
   ─ A sunat ceva mai drvreme, cam înainte cu două ore de a intra în biroul tău şi s-a recomandat ca fiind Amal. N-a spus şi numele de familie, ci doar că este reprezentantul legal al sultanului Said. Când am întrebat-o de unde este sultanul acesta, mi-a răspuns că era şeful sultanatului Brunei din insula Kalimantan. Am crezut că inventează şi am făcut cercetări cu privire la cele spuse de ea.
   ─ Aşa şi ?
   ─ Am aflat că există într-adevăr insula Kaimantan, aceasta fiind doar o denumire sub care este cunoscută cea mai mare parte a insulei Borneo, respectiv jumătatea de sud şi partea de nord-est a acesteia şi că aparţine Indoneziei. Această insulă este acoperită cu păduri ecuatoriale dese, cu esenţe preţioase. Exploatează petrol şi gaze naturale şi exportă lemn, cauciu şi altele.
   ─ Interesant. Uite ce te sfătuiesc eu. Hai să vedem ce spune Amal asta. Adu-o mâine în biroul meu. Dacă din întâmplare te vede Sam, îi spui că este o cunoştinţă de-a mea ce doreşte mă vadă.
   ─ Bine.
   ─ Acum, du-te, eşti liberă.
   ─ Mulţumesc.
      Alison ieşi pe uşă. „Ce uşor a fost ! Ţi-ai scris singură destinul,    Anna-Carina ! Eu nu am făcut decât să fac cercetări şi să aflu care este situaţia. Singură ţi-ai semnat condamnarea ! Pe mine nu mă poate acuza nimeni de nimic !” gândi ea.

            28. Afacerea

      A doua zi, la ora programată, Amal sosi la firmă. Alison o interceptă, prezentândui-de. Îi spuse că ea fusese persoana ce-i făcuse programarea prin telefon şi că urma să fie primită în curând de unul dintre managerii firmei. Intră în biroul Annei şi-i spuse că persoana despre care au vorbit ieri se afla în hol, iar ea-i spuse s-o aducă înăuntru. Alison ieşi pe hol şi îi spuse lui Amal s-o urmeze. Tocmai atunci ieşi Sam din birou.
   ─ Alison !
   ─ Da, domnule ?
   ─ Cine este doamna şi încotro te duci cu dânsa ?
   ─ Doamna este...
   ─ O rudă de departe, spuse Anna ieşind din birou. Intră Alison şi   aşteaptă-mă până mă întorc.
   ─ Bine.
   ─ De ce eşti suspicios, Sam ?
   ─ Nu am încredere în Alison.
   ─ Eu am şi am pus punct conversaţiei ! zise ea
      Săraca Anna ! De-ar fi ştiut ce urma s-o aştepte de-atunci încolo, n-ar mai fi vorbit aşa şi nu s-ar mai fi purtat în felul acela cu Sam. Înăuntru, în biroul Annei, aceasta se prezentă şi stătu de vorbă cu Amal.
   ─ Bună ziua. Cu ce vă putem ajuta noi ca firmă ?
   ─ Nu aş putea să vă spun, zise Amal. Eu am fost trimisă de sultanul Said, pe care-l reprezint în afaceri ca să iau legătura cu firma Thompson. Sultanul vrea să încheie cu această firmă o afacere profitabilă şi m-a trimis pe mine să negociez termenii.
   ─ Şi care sunt termenii afacerii ?
   ─ Păi, nu am putea vorbi între patru ochi ?
   ─ Sigur că da. Ally ?
   ─ Da, domnişoară. Plec imediat.
   ─ Ally. Niciun cuvânt ştii tu cui !
   ─ Nicio problemă, domnişoară.
      Ally ieşi din biroul Annei şi când Sam o văzu o chemă în biroul lui.
   ─ Cine este persoana care a intrat în biroul Annei ?
   ─ Nu v-a spus domnişoara ?
   ─ Ba da, dar mă nemulţumeşte răspunsul ei.
   ─ Îmi pare rău că aud asta, dar nici eu nu am un răspuns mai bun decât acela.
   ─ Bine. Să lăsăm lucrurile aşa pregăteşte-te să mergem amândoi la o nouă afacere. Din moment ce Anna-i ocupată, trebuie să mă însoţeşti tu.
   ─ Bine, domnule. Mă pregătesc îndată.
   ─ Grăbeşte-te puţin !
      Ally ieşi din birou şi îşi ordonă rapid documentele noii afaceri, pentru că Sam îi dăduse amănunte despre aceasta şi plecă împreună cu el. Între timp, în biroul Annei...
   ─ Deci ? Acum putem vorbi ? o întrebă ea pe Amal când rămaseră singure.
   ─ Sigur că da. Sultanul Said, doreşte să trateze el însuşi afacerea. Pentru asta, m-a trimis din firmă în firmă, ca să văd dacă cineva acceptă condiţiile puse de el. Până acum, am epuizat lista de firme dată de dânsul. Pe ultimul loc era firma Thompson trecută. I-am spus ce şi cum sultanului şi mi-a zis să merg şi acolo, spunând de data aceea că fusesem trimisă expres la acea firmă.
   ─ Înţeleg. Continuaţi !
   ─ Condiţiile sultanului nu sunt multe sau complicate, cel puţin din punctul meu de vedere, dar din punct de vedere al posibililor contractanţi, erau foarte dificile. Sultanul doreşte ca persoana care va încheia afacerea să trateze direct cu acesta. Pentru tratativele directe, ar însemna ca acea persoană să meargă în oraşul Banjarmasin, unde acesta îşi are casa, pardon, haremul şi să stea de vorbă cu dânsul. Persoana va fi găzduită în casa lui Said şi când acesta este pregătit pentru a trata afacerea o va chema pe acea persoană într-o conversaţie faţă-n faţă. Eu urmează să fiu translatorul. Persoana nu trebuie să se supună obiceiurilor din harem, nici să fie privată de ceva. Când auzeau de cuvântul harem, mulţi spuneau din start „nu” şi mă conduceau spre uşă.
   ─ De ce cifră de afaceri vorbim acum ?
   ─ De o cifră de afaceri de 3 miliarde de dolari.
   ─ 3 miliarde de dolari ?! Uau !
      Firma făcuse până atunci afaceri de zeci sau sute de milioane  de dolari. Aceea era prima afacere de miliarde de dolari. Dacă s-ar fi ratat o asemenea afacere, Sam nu ar fi fost prea încântat. Anna ştia că, deşi tatăl său îl sfătuise să nu se angajeze în afaceri mari, acesta nu-i ascultate pe deplin sfatul, ci se lansase şi în afaceri de mare amploare. Aceasta, care tocmai i se propunea, ar fi fost una uriaşă pentru statul firmei, în ciuda faptului că nu ştia deloc despre ce era vorba, de fapt. Amintindu-şi de faptul că Sam fugise dintr-un harem când fusese mic, Anna se gândi că aceea era ocazia ideală pentru ea să vadă cum anume este viaţa într-un harem.
   ─ Pot să vă pun o întrebare ?
   ─ Da.
   ─ În cazul în care cineva ar fi acceptat propunerea dumneavoastră, ce-ar f urmat să facă ?
   ─ Nimic deosebit. Eu aş lua legătura cu Said prin oamenii lui de încredere, i-aş fi transmis că am găsit persoana potrivită pentru a sosi împreună cu ea la haremul său, iar dânsul s-ar fi ocupat să fie primită cât mai bine.
   ─ Uite ce e. Eu am o curiozitate aparte. Dă telefonul ăla şi spunei lui Said că ai găsit pe cineva. Vezi când îţi spune să vii cu acea persoană şi îmi spui. Te las puţin singură.
   ─ Bine.
      Anna ieşi din birou şi se duse în cel al lui Sam. O întrebă pe secretara lui, ce-i făcea curat unde e el şi aceasta-i spuse că este cu Alison la o afacere. Ea-i mulţumi pentru informaţie şi se întoarse în birou.
   ─ Ei ? Ai sunat ? o întrebă ea pe Amal.
   ─ Da.
   ─ Şi ?!
   ─ A spus că dacă pot să ajung în seara asta sau mâine dimineaţă ar fi cel mai bine.
   ─ Ok. Am să merg eu cu tine. Sunt unul din managerii firmei acesteia. Există vreun avion direct ?
   ─ Nu. Va trebui să ajungem la Bangkok, de unde vom lua ceva spre Singapore şi de-acolo un vaporaş spre Kalimantan.
   ─ Şi cum ajungem la Bangkok ?
   ─ Din Hong Kong, cu o cursă specială.
   ─ Bun ! Deci mai merg şi-n Hong Kong. O să fie o călătorie destul de lungă. Cel puţin două zile.
   ─ Trei sau patru, zise Amal.
   ─ Atunci, cum de vrea sultanul să ajungem în timp mai scurt acolo ?
   ─ El e mereu aşa. Este conştient că nu se poate. Nu poate să spună veniţi cât mai repede. Se simte bine când dă şi un termen pentru venire.
   ─ Am înţeles. Din ce în ce mai interesant. Daţi-mi telefonul dumneavoastră celular şi vă dau eu un telefon, imediat ce am găsit locuri la o cursă spre Hong Kong.
   ─ Sigur că da.
      Amal îi dădu telefonul Annei şi părăsi biroul. Anna se puse deja pe cercetări.

            29. Plecarea Annei

      În timp ce Anna făcea cercetări, Şedinţa lui Sam se lungea exagerat de mult, spre nemulţumirea lui şi a lui Alison, care începeau să dea semne de iritare, oboseală. Anna, în schimb, deja înaintase mult cu cercetările ei.
      Ţinând în permanenţă legătura cu Amal, aceasta uită să-i mai scrie lui Sam. Se duse acasă la ea şi-şi făcu bagajul pentru a se duce în New York. A doua zi, ea şi Amal aveau să plece spre Hong Kong. Îi spuse mamei ei unde pleacă şi că s-ar putea ca acolo unde ajunge ea să nu fie semnal la celularul ei sau să fie nevoită să se dispenseze de el. Îi dădu cât mai multe amănunte despre locul în care o să fie, dar nu preciză în detaliile ce le furniza şi cuvântul harem. Mama ei, ştiind-o serioasă şi înţeleaptă o lăsă în pace şi-i binecuvântă plecarea, habar n-având unde se ducea fiica ei.
      În seara aceea, Amal şi cu Anna ajunseră la New York, cazându-se la hotel. Sam se întoarse de la şedinţă direct acasă, după ce-o lăsase pe Alison la casa ei, pentru că se afla în drumul lui şi nu mai avea chef să mai se ducă la firmă. Acasă, tatăl lui îl întrebă ce făcuse şi Sam îi povesti totul. Îi povesti şi despre ciudata întâmplare de la servici.
   ─ Mi se pare normal ca dacă era o rudă a ei să spună aşa.
   ─ Şi dacă nu era o rudă ?
   ─ De ce ai impresia asta ?
   ─ Nu ştiu. Nu prea-mi place de Alison. În plus, Anna prea a ieşit brusc din biroul ei atribuindu-i străinei aceleia grad de rudenie şi lui Ally i-au strălucit ochii într-un mod cât se poate de ciudat.
   ─ Sam, devii paranoic. Poate totul este aşa cum pare.
   ─ Să dea Domnul, dar nu ştiu de ce, nu am încredere. Deocamdată închid ochii, dar dacă mi se pare ceva suspect, demarez investigaţiile.
   ─ Bine.
      În noaptea aceea Sam adormi fără să mai ştie nimic de Anna. Aceasta din urmă, a doua zi, însoţită de Amal, se urcă în cursa spre Hong Kong. Zborul dură destul de mult, dar în cele din urmă, cele două ajunseră la destinaţie. Hong Kong-ul, i se păru Annei un oraş agitat, iar limba ciudată. Împreună cu Amal se cază la hotel şi-i dădu mamei sale telefon. În mod ghinionist, bateria i se termină tocmai când vroia să-l sune pe Sam. Îşi puse telefonul la încărcat, dar pentru că nu era chiar de ultimă generaţie, pe ecran îi apăru mesajul : „Telefonul dumneavoastră nu poate fi încărcat, pentru că nu aveţi semnal. Datorită pierderii semnalului, bateria nu se poate încărca. Vă sfătuim să vă schimbaţi telefonul sau să renunţaţi o perioadă la el. Dacă timp de 30 de zile nu vă vine semnalul, implicit nu puteţi să-l încărcaţi, atunci numărul dumneavoastră va fi scos din uz, conform contractului pe care l-aţi încheiat cu noi. Vă mulţumim pentru înţelegere şi ne cerem scuze pentru neplăcerea creată.”
   „Telefon inutil !’ îşi zise ea. „Cine m-o fi pus pe mine să semnez aşa un contract deştept ?” M-am dat eu grozavă ! Cine mai era ca mine !? Acum, nu pot folosi nici măcar rabla asta pe care am dat  300 $ !”  îşi sfârşi ea gândul.
      Lăsă baltă telefonul şi se mulţumi doar cu faptul că o sunase pe mama ei. Toate ghinioanele ei erau atuuri pentru Ally. Ally nu avea de unde ştii cum îi merge Annei, căci, a doua zi, ea şi Sam, aflară cu surpriză că Anna plecase de la firmă în interes de afaceri. Nu spusese secretarei ei nici unde pleacă, nici cât timp stă, aşa că Ally nu avea de unde ştii că plecase cu Amal. Era bucuroasă că Anna plecase şi că terenul îi rămăsese ei. Nu avea de gând să aştepte prea mult până ce să acţioneze.
      Sam, la rândul lui, când intră în birou, căută în agenda de pe celularul lui numărul Annei şi o sună. Auzi o voce care-l anunţa :
   ─ Ne pare rău, abonatul nu se află în aria de acoperire sau şi-a închis telefonul.
      Sam închise telefonul. „Unde eşti Anna ? Unde ai plecat aşa          val-vârtej şi fără să-mi spui măcar ? N-ai lăsat nici măcar o vorbă secretarei tale. De ce atâtea secrete, Anna ? Ce ţi-am făcut eu ?”
      Săracul Sam ! Se credea vinovat pentru hotărârea Annei. Pe de altă parte, Anna şi Amal se pregăteau să ia un zbor de noapte din Hong Kong, care avea să le aducă la Singapore dimineaţa, chiar la timp pentru a prinde vaporul de ora 9 spre insula Kalimantan. Avionul era unul mic, de câţiva pasageri. O cursă particulară, căci mulţi renunţaseră la cursele acestea, deoarece nu le găseau profitabile.
      În cele din urmă, a treia zi dimineaţă, cele două ajunseră la vaporul spre insulă şi apoi în oraşul în care trebuiau să ajungă. După o călătorie de vreo oră de mers pe jos, cele două se aflau în faţa palatului sultanului Said. Amal sună la poartă, un paznic se uită printr-un orificiu şi-i deschise poarta palatului. Anna şi Amal pătrunseră pe poartă şi se aflau în incinta curţii imense a palatului, unde avea să înceapă aventura ei.


            30. Conversaţie cu Aloma
      
      Ajunsă în interiorul imensei curţi a palatului lui Said, Anna rămase impresionată. Observă în faţa ei un zid cu mai multe portiţe, prin care – probabil – se făcea accesul în încăperile rezervate cadânelor, din haremul sultanului. La dreapta şi la stânga acestor portiţe se întindeau până aproape în curte două construcţii laterale, unde stătea sultatul şi Prima Cadână.
      Amal, îi făcu semn Annei s-o urmeze. Aceasta se ţinea aproape de ea, pentru a nu se rătăci prin acel palat, construt parcă asemenea unui labirint. În interior, mobile luxoase, covoare preţioase, vase de porţelan şi alabastru, marmură de Carrara, toate formau opulenţa. Însoţitoarea Annei o invită într-o cameră elegantă, în care modernul nu lipsea, dar era îmbinat într-o armonie ciudată cu rusticul sau primitivul. Amal îi spuse să se odihnească până ce va veni ea s-o anunţe dacă sultanul era dispus să stea de vorbă cu ea.
      Anna îşi lăsă bagajul, se schimbă de hainele de călătorie şi se lungi în patul imens şi moale pentru un somn relaxant. Adormi într-o vreme şi nu mai auzi nimic. Simţi cum o mână delicată o zgâţâie uşor pentru a o trezi. Deschise ochii şi în faţa patului ei stătea o femeie înaltă, pe care Anna n-o cunoştea, deoarece nu era Amal, ce purta haine într-o combinaţie vie de culori. Ţinuta ei nu putea fi încadrată nici în specificul ţinutei turceşti, nici în cel al ţinutei indiene. Era o combinaţie între cele două. Speriată de acea prezenţă necunoscută, Anna se ridică din pat.
   ─ Nu te teme, domnişoară. Numele meu este Aloma. Sunt prima soţie a sultanului Said. Prima Cadână, dacă preferi aşa.
   ─ Imi pare bine, zise Anna.
   ─ Slăvit fie Allah că te-a adus întreagă aici. Am învăţat multe limbi străine cu profesori particulari, pentru a fi superioară cadânelor din haremul lui Said. Am venit într-o vizită de curtoazie pentru a ne cunoaştem mai bine, pentru că Amal nu te-a adus aici cu intenţii prea bune.
   ─ Cum ?! De ce ?
   ─ Este o poveste tare lungă.
   ─ Altă poveste ?!
   ─ De ce eşti uimită ?
   ─ În ultimul timp, am auzit numai poveşti !
   ─ Înţeleg.
   ─ Dar eşti invitata mea. Te rog, spune povestea.
   ─ Deci... Amal şi eu suntem surori. Eu sunt mai mică decât ea cu doi ani. După cum ai observat, fiecare din noi două avem frumuseţea noastră. Tatăl nostru, conform tradiţiilor, a căutat s-o mărite pe Amal prima. De mică, sora mea a fost o fire rebelă, iar tata, care ne-a crescut singur pe-amândouă, a avut mult de lucru cu ea. a considerat că ar trebui ca măcar una din fiicele lui să fie mai emancipată.
       În viziunea tatei, emancipat, însemna om cu studii. A decis s-o dea pe Amal să studieze. A făcut eforturi mari pentru a o ţine pe aceasta la cele mai bune şcoli din Anglia. Amal s-a întors acasă, după ce şi-a terminat studiile, dar gustul libertăţii pe care şi l-a deprins în Anglia, a făcut-o să respingă vechile noastre obiceiuri. Deşi tata a vrut s-o mărite, aceasta i-a spus răspicat că se va mărita doar atunci când se va îndrăgosti.
       Au trecut doi ani de la acea afirmaţie, iar tata se obişnuise cu ideea că  n-o va mărita pe fata lui mare prea curând, aşa că a început să caute pe cineva pentru mine. Într-o zi, pe când amândouă citeam, sora mea fiind un fel de dascăl pentru mine, a venit tatăl nostru însoţit de sultanul Said. Ni l-a prezentat şi ne-a spus că dânsul era în căutarea unei soţii. Sora mea s-a îndrăgostit nebuneşte de Said şi a sperat că o va alege pe ea. Fiindcă eram amândouă la fel de frumoase, lui Said i-a fost greu să aleagă dintre noi două. I-a propus un târg tatălui meu : timp de o săptămână va locui cu fiica lui cea mare şi altă săptămână cu fiica lui cea mică. Şi-a dat cuvântul că nu ne va atinge nici măcar un fir de păr. Tata a consimţit la acel târg, căci sultanul era cunoscut drept un om de cuvânt.
   ─ Şi ?
   ─ S-a petrecut întocmai. Amal a plecat la acest palat, unde a stat timp de o săptămână. Bineînţeles că Said s-a ţinut de promisiune şi nu a atins-o pe Amal. Sora mea, în schimb, ce căpătase multe din obiceiurile libertine, nu i-a fost pe plac lui Said. L-am întrebat târziu despre asta şi mi-a spus că sora mea îl sufoca pur şi simplu. Sora mea se comporta în aşa fel, încât să-i intre lui Said în graţii. A mers până într-acolo, încât a intrat şi-n camera lui, lucru ce l-a înfuriat pe Said, aducând-o înapoi la tata acasă, la nici trei zile de la plecarea lor. Tata, uimit, l-a întrebat ce se întâmplase, iar Said i-a povestit cu lux de amănunte, neuitând nimic. Atitudinea lui Amal îl înfuriase pe sultan într-atât, încât a zis că nu se mai însoară niciodată. Tata, fire calmă şi conciliantă, i-a propus ca restul zilelor din săptămâna ce-i fusese rezervată lui Amal să le petreacă în compania mea, fiind astfel scutit de cea de-a doua săptămână.
       Ştiindu-l pe tata un om înţelept, sultanul a acceptat târgul. La sfârşitul săptămânii, s-a întors la tata acasă, împreună cu mine şi m-a cerut oficial de soţie. Tata a acceptat emoţionat şi s-a făcut nunta după vechile ritualuri. Înainte să plec la casa soţului meu, sora mea, m-a îmbrăţişat de bun-rămas şi mi-a şoptit : „Eu m-am îndrăgostit prima de el. Dacă te-a ales pe tine să-i fii prima soţie, asta nu înseamnă că eu am renunţat la el ! Să ştii că voi face orice ca să nu mai fii prima lui soţie, chiar dacă ştiu că pe mine nu m-ar alege niciodată drept soţie ! Am să găsesc pe cineva mai bun decât tine, care să reuşească sînlocuiască ! După ce voi fi reuşit asta, am să mă împrietenesc cu ea, am să devin cea mai bună sfătuitoare a ei şi o să fac în aşa fel, încât Said va fi nevoit să mă accepte drept prima lui soţie, chiar dacă va trebui să-i fac un copil pentru asta !”
       M-am speriat. Am realizat că sora mea nu era întregă la minte. Era paranoică. Nu i-am spus la început nimic lui Said. Apoi, cum necum, sora mea, profitând de faptul că Said nu cunoştea prea multe limbi străine, s-a oferit să fie translatorul lui. S-a dovedit foarte eficientă la început şi eu credeam că uitase cele spuse. Apoi au început să se petreacă tot felul de ciudăţenii şi am luat decizia să stau de vorbă cu soţul meu. I-am spus totul, fără să-i pomenesc de ameninţarea surorii mele, iar el mi-a sugerat să-l învăţ eu limbi străine, am fost de acord şi am început să-l învăţ. L-am învăţat limba occidentalilor, cum numea el engleza şi alte limbi pe care le cunoşteam. Nu stăpâneşte bine engleza, dar a început să înţeleagă ceea ce se spune. A observat şi el cum Amal venea cu propuneri de afaceri profitabile şi fiind un om de afaceri, Said s-a lansat în multe dintre ele. A început curând să aibă profituri frumoase şi o parte din bani i-a investit. Au urmat alte şi alte afaceri, dar Said a început să constate o schimbare : dacă la început sora mea îi aducea parteneri de afaceri diverşi, schimbase foaia, aducându-i parteneri de afaceri de gen feminin. A mai observat ceva : toate personajele feminine erau mai frumoase decât Amal.
       A stat într-o noapte de vorbă cu mine, împărtăşindu-mi acea schimbare, iar eu i-am spus şi ce-mi şoptise sora mea înainte să plec cu el. Pentru noi, care ne iubim nespus de mult, totul a devenit cât se poate de clar : Amal începuse să caute personaje feminine de care Said s-ar fi putut îndrăgosti şi odată ce s-ar fi însurat cu ele, sora mea ar fi căutat prin orice mijloace să-şi pună planul în aplicare. Deşi totul devenise cât se poate de clar, i-am acordat – totuşi – surorii mele prezumţia de nevinovăţie.
   ─ Aşa. Şi ?
   ─ Se pare că-ţi plac poveştile.
   ─ Mi-a fost dat să aud câteva, dar a ta e fascinantă. Continuă, te rog.
   ─  Şi eu şi soţul meu ne-am făcut că nu observăm schimbarea. Soţul meu i-a cerut lui Amal îngăduinţa ca de acum încolo, la toate afacerile pe care acesta le face, să iau şi eu parte la ela. I-a motivat că are impresia că nu-i traduce toate cuvintele şi că se simte mai sigur dacă are doi translatori. La început, lui amal nu i-a convenit, pentru că ştia că nu-i traduce chiar totul lui Said, iar prezenţa mea la întrunirile de afaceri nu i se părea comodă. Eu şi Said, însă ne-am prefăcut atât de bine că nu ne-am dat seama de planurile ei ascunse, încât pentru ea, prezenţa mea acolo nu a mai incomodat-o.
       Zilele au trecut, iar afacerile nu mai erau atât de dese şi de multe. Am crezut, din nou, că sora mea se dăduse pe brazdă, dar din nou m-am înşelat. Trecând eu într-o zi pe lângă camera ei, am auzit o conversaţie. Fusese mai mult timp plecată în America şi-şi invitase o prietenă de-acolo la ea. cele două plănuiau ceva grozav. Am înregistrat acea conversaţie, pentru că eu tremuram de-a dreptul ascultând-o. Nu ştiu de ce, dar eu cred că eşti victimă a unui complot.
   ─ De ce eu ?
   ─ Te cheamă Anna-Carina nu ?
   ─ Da. Bradley Andersen Austen.
   ─ Ascultă conversaţia, te rog.
      Anna luă reportofonul întins de Aloma. Nu ştia cum de avea ea aşa ceva acolo, dar îi dădu drumul.


      31. Înregistrarea şi conversaţia cu Said

   ─ Bună, draga mea prietenă, auzi Anna vocea lui Amal înregistrată, voce ce-o recunoscu de-ndată. Fii bine-venită la curtea sultanului Said.
   ─ Este foarte frumos aici.
      Anna rămase şocată. Aceea era vocea lui Alison !
   ─ Cum îţi mai merge la firmă ?
   ─ Foarte bine. Am avansat rapid.
   ─ Uite un om care-mi place. Bravo ţie !
   ─ Ar fi şi mai bine dacă n-ar fi managerul celălat la firmă !
   ─ Ia te uită ! O viperă ca şi mine. Scuipă tot !
   ─ Managerul firmei se numeşte Samuel Thompson. Îmi place de el foarte mult, dar el pare că nu-mi acordă câtuşi de puţin atenţie. O place pe partenera lui de afaceri şi celălalt manager al firmei, pe nume Anna-Carina Bradley Andersen Austen.
   ─ Ce nume lung.
   ─ Da, cei mai mulţi occidentali au nume lungi.
   ─ Cum arată această Anna-Carina ?
   ─ Bine, dar nu se compară cu mine !
   ─ Aha !
   ─ Dacă aş putea să scap de ea într-un fel sau altul de la firma aia, precis aş reuşi să mă fac remarcată de Sam.
   ─ Ia te uite !
   ─ Lasă-mă pe mine ! Tu ce mai faci ?
   ─ Eu ? Abia aştept să găsesc persoana potrivită pentru a i-o prezenta lui Said şi a-l face să se îndrăgostească de ea. Dacă ar mai lua o altă soţie, pe lângă Aloma, sora mea, aş face în aşa fel, încât s-o înlătur pe sora mea de lângă Said şi pe urmă cu cealaltă m-aş împrieteni mai întâi, apoi aş scăpa şi de ea.
   ─ Păi şi cum îi cauţi lui Said posibile partenere ?
   ─ Caut afaceri profitabile.
   ─ Ce are Said de oferit la o afacere ?
   ─ Export masiv de lemn. O afacere cam în jurul cifrei de 3 miliarde de dolari.
   ─ Uau ! Cred că te pot ajuta.
   ─ Cum ?
   ─ Îţi aminteşti că ţi-am zis de Anna ?
   ─ Da. Ce legătură are ?
   ─ Anna este foarte frumoasă. Dacă a reuşit să-i sucească mintea lui Sam, precis va reuşi şi cu Said. O să-mi dai un telefon la firma unde lucrez. Îţi voi da eu un bip pe pager când sunt la birou, ca să-ţi răspund la telefon. Tu te recomanzi drept Amal şi spui din partea cui suni. Spui că ai o afacere de încheiat, iar eu te programez pentru o anumită oră la firmă, pentru a lua legătura cu Sam. Sam mi-a dat în grijă să răspund la telefon, dar să nu fac programări de afaceri când el este plecat din firmă. Eu încalc regula asta, pentru că o să am grijă să-ţi dau bipul într-o zi în care el pleacă din firmă. Conştiincioasă, mă voi duce să vorbesc cu Anna despre năzbâtia mea.
   ─ Crezi că îţi va cădea în plasă ?
   ─ Am să fac în aşa fel, încât să cadă. Dacă-mi reuşeşte, ea va veni aici cu tine şi de aici este pe teritoriul tău.
   ─ Perfect.
      Anna închise reportofonul.
   ─ Chiar că a avut grijă ! zise ea. Iar eu, ca proasta, m-am băgat singură în cursa întinsă.
   ─ De ce ? întrebă Aloma
      Anna se apucă să-i spună cum decurseseră lucrurile în America.
   ─ Deci Alison este acum pe cont propiru, iar tu eşti acum pe teritoriul surorii mele.
   ─ Cam aşa ceva.
   ─ Pentru numele lui Allah !
   ─ Aloma ?
   ─ Da ?
   ─ Eu îs şi mai inteligentă decât ele două. Dacă e să devin periculoasă, pot deveni ! Poate că ele sunt viperele, dar mă pot transforma şi eu într-una. Am un plan deja. Fragmente de plan, dar am nevoie de ajutorul tău.
   ─ Cum te pot ajuta ?
   ─ Poţi să faci în aşa fel, încât să o faci pe sora ta să plece pentru un timp de la palat ?
   ─ Da.
   ─ Dar mai întâi, vorbeşte-i soţului tău, spunându-i totul. Spune-i că vreau să-i vorbesc. Am nevoie de tot ajutorul pe care-l găsesc.
   ─ Bine !
      Aloma plecă şi Anna rămase singură.
   „Bine, viperelor ! Dacă vreţi război, îl veţi avea ! Se spune că leul este regele junglei. Hai să testăm teoria asta !” îşi zise ea.
      Se duse la masa din camera ei, căută în geanta sa de servici coală de scris şi plic şi scrise următoarea scrisoare :
            „Dragă Sam,
   Dacă este şi Alison cu tine în birou, nu parcurge aceste rânduri până la capăt, ci opreşte-te aici. Du-te acasă şi citeşte mai de parte în linişte. Acesta este doar biletul de avertizare. Scrisoarea este în acelaşi plic cu acest bilet. Îţi voi explica totul în scrisoare.
         Cu stimă, Anna-Carina
   PS. Vezi că te aşteaptă o surpriză de proporţii !!”
      După ce scrise acest bilet, Anna se apucă să-i scrie tot ceea ce aflase ea şi care-i era planul, apoi puse totul într-un plic mare. Când Aloma se întoarse în camera ei, s-o anunţe că sultanul era de acord s-o primească, Anna-i dădu în grijă plicul şi-i spuse să aibă grijă să fie trimis, apoi se duseră amândouă spre locul unde sultanul Said le aştepta pe-amândouă.
      Sala de audienţe, unde sultanul îşi primea de obicei oaspeţii, avea pereţii împodobiţi cu pietre preţioase, iar în capătul sălii era o estradă largă la care se ajungea urcând trei trepte. Acolo era situat jilţul sultanului, bătut în întregime cu pietre preţioase şi placat cu aur.
   ─ Bună ziua, domnişoară, o salută Said. Allah fie cu dumneata !
      Said era un bărbat înalt, cu o alură impunătoare, cu păr negru ca pana de corb şi nişte ochi verde-galbeni tulburători. Anna înţelese de ce Amal se îndrăgostise de el. Şi ea s-ar fi îndrăgostit, dacă nu l-ar fi cunoscut mai întâi pe Sam.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Anna politicoasă. Allah fie şi cu dumneavoastră !
   ─ Soţia mea mi-a spus că doreşti să stai de vorbă cu mine.
   ─ Da. Am nişte întrebări şi nişte teorii. Poate punem la cale cel mai ingenios plan. Cred că Aloma v-a spus totul.
   ─ Aşa este.
   ─ Prima întrebare : aveţi pe cineva, care să fie la fel de prezentabil ca dumneavoastră ?
   ─ La ce te referi ?
   ─ Să-mi expun teoria. I-am scris managerului firmei Thompson un bilet. Îl cheamă Samuel. Amândoi am avut parte de o aventură romantică în Elveţia. Acolo, mi-am dat seama că nu pot trăi fără el, că-l iubesc foarte mult şi că dacă el nu acţionează, voi acţiona eu. În acel bilet, i-am vorbit despre Amal şi Alison şi despre planul lor. Dacă Sam este deja suspicios şi neîncrezător în Alison, el va fi de acord cu ce i-am scris acolo şi va veni însoţit de Alison aici.
   ─ Până acum mi-e clar. Nimic imposibil de realizat, zise Aloma.
   ─ De aici încolo începe irealizabilul. Adică singură nu pot, dar cu ajutorul vostru poate că voi reuşi.
   ─ La ce te-ai gândit ? o întrebă Aloma
   ─ Vreau să-l cer de soţ pe Sam. Dacă el nu mă cere, îl cer eu. Ştiu. Noi, occidentalii avem obiceiuri ciudate, dar asta e.
   ─ Asta nu mi se pare ciudat, spuse Said. La noi nu contează cine pe cine cere în căsătorie atâta timp cât persoanele se iubesc.
   ─ Acum, vreau să ştiu câteva lucruri. Nu am citit prea multe despre lumea aceasta fascinantă a haremului şi despre legile de aici, dar ştiu un lucru : ştiu că atunci când un sultan o are în custodie pe sora Primei Cadâne, are obligaţia să-i găsească un soţ.
   ─ Asta aşa este, răspunse Said.
   ─ Faptul că acceptaţi ca Amal, sora soţiei, să locuiască aici, înseamnă implicit custodie. Deci, aţi fi îndreptăţit să-i căutaţi un soţ.
   ─ Da, ar fi, răspunse Aloma, dar pe sora mea n-o poţi căsători cu forţa.
   ─ Dar de ce să trebuiască să fie căsătorită cu forţa ? Said, îmi cer scuze Aloma că-i spun pe nume, arată foarte bine. Cred că dacă nu l-aş fi cunoscut mai întâi pe Sam, m-aş fi îndrăgostit şi eu de el. Poate să găsească alte două personaje masculine, care să arate mult mai bine decât el. De preferinţă bogaţi.
   ─ La ce te-ai gândit ?
   ─ Dacă găsim doi bărbaţi, mai frumoşi şi mai bogaţi decât Said, am putea pune pe picioare planul meu. E destul de lung şi complicat şi de aceea nu trebuie să ştie nimeni despre el. În sinteză trebuie să ştiţi că am de gând s-o cuplez şi pe Amal şi pe Alison cu cineva bogat, dar trebuie găsită persoana potrivită pentru asta.
   ─ Bine, Anna. Se pare că ai totul pus la punct în cele mai mici detalii. Am să te ascult, zise Aloma.
   ─ Şi eu, zise Said.
      Cei doi chiar aveau de gând să asculte cu atenţie planul Annei. Aceasta se apucă să le spună în amănunt totul. Când sfârşi de spus, Said îi zise :
   ─ Nu-i deloc imposibil planul acesta. Nici irealizabil nu este. Ştiu şi cine ne-ar putea ajuta, intrând în joc.
   ─ Abia aştept acest joc. Anna, eşti mai inteligentă decât ele două.
   ─ Nu. Sper doar ca planul să funcţioneze şi să nu-şi dea nimeni seama că totul face parte dintr-un plan elaborat. Testez doar teoria conform căreia leul este regele necontestat al junglei, zâmbi ea şmechereşte la Aloma şi Said.
      Cei doi aprobară planul ei, iar Said deja stabilise pentru a doua zi o nouă audienţă cu Anna şi cu persoanele pe care le cunoştea el şi care ar fi acceptat planul lor.

               

32. Scrisoarea. Conversaţie tată-fiu

      Între timp, curieri de încredere ai sultanului Said, făcuseră în aşa fel, încât plicul Annei să ajungă la Sam. Un curier, instruit bine de tot, ajunse la firma lui Sam. Dădu peste Alison cea „amabilă”, bineînţeles.
   ─ Bună ziua, zise curierul.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Alison.
   ─ Il caut pe domnul Samuel Thompson.
   ─ Este la dânsul în birou, dar a cerut să nu fie deranjat.
   ─ Vă rog să faceţi excepţie de data asta. Am o scrisoare importantă pentru dânsul şi trebuie să-mi semneze pentru ea.
   ─ De la cine este scrisoarea ?
   ─ N-am cum să vă furnizez informaţia asta. Este împotriva regulamentului.
   ─ Atunci, daţi-mi mie scrisoarea. Voi semna eu în numele dânsului şi i-o voi da.
   ─ Nici asta nu pot să fac.
      Sam, care auzise tărăboiul de-afară, ieşi din birou.
   ─ Alison !
   ─ Da, domnule.
   ─ Ce se întâmplă aici ?
   ─ Nimic important.
   ─ Mă scuzaţi, spuse curierul apropiindu-se de Sam.
   ─ Da ?
   ─ Îl caut pe domnul Samuel Thompson.
   ─ Eu sunt. În ce problemă ?
   ─ Am o scrisoare pentru dumneavoastră. Trebuie să-mi semnaţi de primire.
   ─ De la cine este ?
   ─ De la domnişoara Anna-Carina.
   ─ Unde semnez ?
   ─ Aici, vă rog.
      Sam semnă şi se încuie în birou, iar curierul plecă.
   „Curier îngâmfat ! mormăi singură Alison. N-are voie să spună de unde vine scrisoarea. E împotriva regulamentului ! Dar pentru Sam de ce n-a mai fost împotriva regulamentului ? Ah ! Mda ! Înţeleg. Era de la Anna. Nici când este departe nu scap de ea !” sfârşi ea mormăitul şi se aşeză la birou.
      În birou, Sam desfăcu plicul, citind doar biletul de avertisment. Îşi puse ordine în lucruri şi afaceri şi ieşi din birou.
   ─ Alison, plec acasă. Mă întorc mâine.
   ─ Cum doriţi, domnule.
      Sam se îndreptă spre lift, dar coti puţin la stânga şi se uită dintr-un unghi, ascuns în spatele unui ghiveci imens, în care se afla un ficus mare la Alison. O văzu pe aceasta că intră în birou. Înaintă până la uşa lăsată puţin crăpată a biroului său şi o văzu cum răscoleşte printre hârtii. Nervoasă, bătu cu pumnul în birou, apoi se apucă şi făcu ordine. Când Alison ieşi din el, Sam era de mult plecat. Ajunse acasă la el. Tatăl lui, era în sufragerie.
   ─ Bună tată.
   ─ Sam, ce-i cu tine la ora asta aici ?
   ─ Am plecat de la birou. Am primit o scrisoare de la Anna. Citeşte biletul de avertisment.
      Charles citi şi el biletul.
   ─ Deci e vorba de Alison.
   ─ Mi-e ciudă când bănuielile devin realitate.
   ─ Ai citit şi scrisoarea cealaltă ?
   ─ Nu. Mi-e teamă s-o citesc.
   ─ Imi dai voie ?
   ─ Te rog.
      Charles desfăcu scrisoarea şi citi un mic antet.
   „Antet la scrisoare : Bănuiesc că Sam îţi va da ţie, Charles, să citeşti această scrisoare. Vreau să-ţi spun că surpriza de care vorbesc în biletul de avertisment se referă la faptul că vreau, pardon, intenţionez să-l cer pe Sam de soţ. Sper că nu ai ceva împotrivă ! Apropo, o să-i fac puţin sânge rău lui Sam în scrisoare, dar face parte din planul meu de a-l aduce aici.” Charles zâmbi după citirea acelui antet, apoi se apucă să citească scrisoarea propriu-zisă :
               „Sam,
   Trebuie să-ţi spun, cu părere de rău, că Alison, cea pe care ai promovat-o atât de repede, nu e tocmai cine pare a fi. Ca să nu consum nici mult tuş, nici multă hârtie, am să încerc să sintetizez puţin lucrurile. După cum nu ştii, am plecat în insula Kalimantan, însoţită de Amal. Sultanul din acea insulă, pe nume Said, are o afacere frumuşică pentru firma noastră. Alison şi amal sunt foarte bune prietene şi s-au înţeles între ele să-i facă rost lui Said de o soţie.
   Said este deja căsătorit cu Aloma, sora lui Amal. Se pare că eu îs următoarea candidată. Apropo, nu te burzului, că Said arată destul de bine şi în ciuda faptului că le-am descoperit planul celor două, nu mi se pare o idee tocmai rea să devin a doua lui soţie. Bani are, frumos este, îmi pune la dispoziţie o insulă întreagă, se poartă foarte frumos cu mine... Ce mi-aş mai putea dori ?”
      Charles întrerupse puţin scrisoarea pentru a mai lua o gură de cafea, observând, în acelaşi timp, reacţia fiului lui la cele citite până atunci. Era gelos. Şi asta i se citea în ochi care deveniseră subit alimentaţi de o flacără interioară. Abia se abţinea să fie serios când soarbe cafeaua, pentru a nu se înneca şi a nu izbucni în râs. Se pare că Anna era foarte inteligentă când îşi punea ceva în cap, ducea totul până la capăt. Îi convenea o astfel de soţie pentru Sam, deşi o cunoscuse mult prea puţin pe Anna. Îşi văzu fiul cum strângea pumnul pe spătarul moale al fotoliului în care era aşezat. După ce-şi bău cafeaua toată, continuă lecturarea biletului:
   „Am aflat însă că Amal este îndrăgostită până peste cap de Said şi i-am propus sultanului să-i găsească un soţ, lucru pe care l-a acceptat de-ndată. Ca să putem perfecta afacerea cu Said, afacere ce ne-ar aduce un profit net de 3 miliarde de dolari, sultanul mi-a pus o condiţie : să vii şi tu la negocieri. Nu veni neînsoţit. Vino cu Alison. O să-ţi fie o companie foarte drăguţă. Cine ştie, poate te însori şi tu ! Aştept să vii în Kalimantan, căci nu putem să ratăm o astfel de afacere mare pentru firma noastră, nu-i aşa Sam ?”
      Charles dădu pagina la scrisoare, când Sam spuse :
   ─ Opreşte-te ! Auzi la ea ! Poate mă însor şi eu ! Nu vreau să mai aud continuarea ! spuse el ridicându-se nervos şi ducându-se la bucătărie.
      Charles citi în continuare :
   „Probabil că acum s-a ridicat nervos şi s-a dus la bucătărie să bolborosească singur. Sfătuieşte-l Charles ! Sugerează-i că dacă nu vrea să mă piardă să vină pregătit cu un inel de logodnă ! La revedere, Charles.” Îşi încheia scrisoarea Anna. Charles râse cu poftă, căci ştia că fiul lui nu avea cum să-l audă din moment ce se ridicase atât de nervos. Se duse până în camera lui şi luă ceva dintr-un sertar, apoi se întoarse în sufragerie, unde-l găsi pe Sam. Părea destul de caraghios gesticulând şi mormăind de unul singur.
   ─ Auzi la ea ! Said arată mai bine ca mine ! Are bani şi-i oferă totul pe tavă. Eu ce cusur am Anna ? De ce nu mă iubeşti pe mine, ci te-ai îndrăgostit de altul ? Ce-a fost între noi în Elveţia a fost doar o joacă ?
   ─ Uită-te la tine ! zise tatăl lui intrând. Te porţi ca un copil mic răzgâiat. Oare gelozia asta face bine ?
   ─ Tată ! zise el ruşinat.
   ─ Fiule, tu o iubeşti pe Anna-Carina nu ?
   ─ Tată, ea este soarele meu. E ca aerul şi ca apa. Nu pot să trăiesc fără ea. pot accepta că este departe de mine atâta timp cât ştiu că se întoarce, dar acum mi-a scris că nu se întoarce. Ba mai mult. A avut tupeul să-mi scri că-l place pe altul.
   ─ Sam, să gândim la rece. Dacă tot ceea ce a scris ea este un plan ca să te aducă lână ea şi să vă regăsiţi unul pe altul ?
   ─ Nu cred. Nu o cred pe Anna capabilă de aşa ceva !
   ─ Aminteşte-ţi de biletul de avertisment. Ţi-a scris că te aşteaptă o mare surpriză.
   ─ Aşa este, dar ce legătură are ?
   ─ Oare surpriza aceasta de care ea ţi-a scris nu e o cerere în căsătorie indirectă ?
   ─ Ce ?!
   ─ Dacă o iubeşti, precum spui, te vei duce acolo cu Alison şi vei face totul s-o câştigi înapoi pe Anna. Deschide cutia asta, spuse el întinzându-i o cutie.
      Sam deschise mica cutie roşie şi văzu înăuntrul ei un inel de aur, cu un diamant în mijoc. Lucrătura inelului era măiastră.
   ─ Inelul a aparţinut bunicii mele. L-a dat tatălui meu ca să-l folosească atunci când o va cere de soţie pe cea alături de care considera că-şi poate trăi viaţa. Tata i l-a dat mamei mele, iar mama mi l-a dat mie. Acum eu ţi-l dau ţie. Caută înăuntrul sufletului tău şi dacă acolo o vei găsi pe Anna, du-te după ea, fiule ! Şi când o vei câştiga înapoi, n-o mai pierde. Nu-i mai da drumul de lângă tine. Poate că acolo Alison va găsi pe cineva care s-o scape de obsesia pe care o are în legătură cu tine. Doar tu însăşi ai spus asta. Aminteşte-ţi că mi-ai mărturisit că Alison este obsedată de tine, că pe tine nu te interesează ea ca persoană, că doar pe Anna o iubeşti şi că ar fi bine dacă Ally şi-ar găsi pe cineva. Dacă Anna a descoperit planul ei şi a lui Amal, nu crezi că a pus şi ea un plan la cale prin care poate s-o mărite pe Ally şi să te recâştige. Mă rog, nu să te recâştige, pentru că tu eşti deja al ei, ci doar să te lege mai mult decât eşti acum de ea. la toate aceste puncte de vedere te-ai gândit ?
   ─ Tată ?
   ─ Da ?
   ─ Mulţumesc. Eşti cel mai bun tată din lume !
   ─ Nici chiar aşa ! Sunt doar trecut prin întâmplările vieţii, atât. Acum, odihneşte-te ! Eu am puţină treabă.
   ─ Bine, tată.
      Sam luă cutia cu el şi se duse în camera sa pentru a medita la ceea ce-l rugase tatăl său. Între timp, Charles se duse până la casa Annei. Ajunse în dreptul uşii şi sună. Îi deschise Susan.
   ─ Bună ziua, domnă.
   ─ Charles, lasă politeţurile. Intră.
   ─ Mulţumesc.
      Charles intră înăuntru şi Susan îl conduse în sufragerie unde se afla Williams.
   ─ Hei ! Charles ! Ce mai faci vecine ?
   ─ Bine, William. Am venit să stăm de vorbă.
   ─ Sigur. I-a loc. Ceva de băut ?
   ─ Nu, mulţumesc.
   ─ Despre ce este vorba ? îl întrebă Susan
      Charles începu să le spună celor doi în amănunt totul : despre biletul Annei, despre avertizare, despre planul ei şi despre îndemnul lui.
   ─ Doamne, ce ţi-e şi cu tinerii aceştia. Au nişte idei...
   ─ Da, aşa este. Trebuie să ne adaptăm din mers.
   ─ Charles, tu cum vezi căsătoria dintre fata mea şi băiatul tău ?
   ─ Eu îi dau fiului meu binecuvântarea mea atâta timp cât el este fericit alături de cea pe care şi-o alege.
   ─ Şi noi la fel, zise Susan.
   ─ Sper să se regăsească unul pe altul, trasă Charles concluzia.


            33. Candidatul lui Said

      După ce termină de vorbit cu părinţii Annei, Charles se întoarse acasă. Sam era la el în cameră, analizându-şi serios toate sentimentele pe care le avea în acel mmoment. Îi dădea dreptate tatălui său că era gelos. Gelozia era un sentiment cât se poate de urât, ce nu putea fi controlat. Realiză că dacă avea să lase gelozia să-l stăpânească, însemna să fie un om pe care sentimentele  să-l controleze. Nu vroia să devină un om al sentimentelor, din moment ce era un om raţional.
      Căutând în interiorul lui şi meditând, descoperi că nu putea să trăiască fără Anna alături de el, că viaţa fără ea ar fi fost mult prea banală, că nu ar mai putea să iubească pe cineva aşa cum o iubea pe ea. Aşa cum îi zisese tatăl său, o descoperi pe Anna în interiorul lui. Deodată, un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe el.
   „Dacă nu voi fi suficient de bun ca soţ ? Dacă nu o să mă port cum trebuie, sau o să ne certăm din toate nimicurile ? Dacă o s-o încurc, în loc să-i fiu de ajutor ?” erau doar câteva din neliniştile pe care le avea Sam. Renunţă să mai gândească negativ şi se culcă. A doua zi, când ajunse la servici, îi spuse lui Alison că vor pleca împreună pentru câteva zile în altă ţară, pentru o afacere. Nu-i spuse unde anume plecau, pentru ca Ally să nu se răzgândească, ci doar îi sugeră ce fel de lucruri să-şi ia cu ea.
      Alison încercase toată ziua să afle unde mergeau, fără să aibe prea mare succes. Cei doi, încărcaţi cu trolere, se pregătiră de călătorie. Aşa cum procedase Amal, făcuseră şi ei, luându-le cam trei zile pe drum. Între timp, la curtea sultanului se puneau la punct detaliile primirii celor doi oaspeţi.
      Aşa cum promisese, Said o chemă pe Anna într-o zi la el pentru a-i prezenta pe cel care acceptase planul lor.  El era un bărbat înalt, cu păr blond şi ochi albaştri, frumos, bogat şi neînsurat încă. Îl chema Kalif, iar  Said i-l prezentă Annei.
   ─ Anna, el este Kalif. Am stat de vorbă cu el spunându-i despre Amal, cea pe care o am în custodie. A fost de acord să participe la micul tău plan dintr-un singur motiv : a văzut-o pe Amal odată şi şi-a propus să se însoare cu ea.
   ─ Adică s-a îndrăgostit de Amal. Asta îmi uşurează munca.
   ─ În plus, Kalif, este la prima însurătoare.
   ─ Amal va deveni prima sa soţie. Perfect. Prima parte a planului este următoarea : când Sam şi Alison sosesc aici, vor fi chemaţi în această sală. Said, are rolul să spună că doreşte să încheie o afacere care presupune suma de 3 miliarde de dolari cu firma Thompson. Pentru ca afacerea să poată fi tranzacţionată, oaspeţii şi cei implicaţi în afacere trebuie să parcurgă nişte etape, ca un fel de teste premergătoare.
   ─ Până aici este excelent, Anna, îi zise Aloma.
   ─ Primul test, o va privi pe Amal. Îi vom spune că prima parte a afacerii constă într-un test. Aici intervine Said, care-i spune că trebuie să stea o săptămână în compania lui Kalif. Eu cred că voi vorbi foarte puţin, la început, căci trebuie să le spun celor doi, Sam şi Alison, de ce se află aici. Pentru afacere şi pentru teste. După ce Said îi spune lui Amal că trebuie să fie timp de o săptămână în compania lui Kalif, s-ar putea aceasta să refuze. Voi interveni eu. Nu pot să vă spun în detaliu planul, căci va trebui să mă adaptez după ce reacţii vor avea cei din sală. Kalif, dumneata eşti de acord ca să stai o săptămână cu Amal ?
   ─ Da, sigur că da. Abia aştept s-o am în preajma mea. Îmi va fi mai uşor s-o cuceresc pe teritoriul meu.
   ─ Crezi că dacă o placi suficient de mult, ai putea să atingi performanţa de a o face să se îndrăgostească de tine în această săptămână ?
   ─ Garantez că se va îndrăgosti.
   ─ Bine. Aici stăm bine, dar ce facem cu Alison ?
   ─ Mă scuzaţi că intervin, zise Kalif. Am înţeles că Alison este o femeie frumoasă.
   ─ Da, este o femeie frumoasă.
   ─ Atunci, dacă îmi va plăcea de ea, s-ar putea s-o aleg de soţie pentru fratele meu, Abdul. Părinţii noştrii au decedat şi eu am preluat rolul de tutore al fratelui meu mai mic. Deşi este mai mic decât mine doar cu doi ani, legea noastră prevede ca fratele mai mare să devină tutorele celui mic până acesta se căsătoreşte. Abdul este foarte bun la suflet. Este mai retras decât mine şi mai tăcut. Este de acord ca eu să-i găsesc o soţie. E vremea ca amândoi să fim pe picioarele noastre, să fim la casa noastră. La fel ca şi mine, Abdul este foarte bogat.
   ─ Ia te uită cum lucrurile se aranjează ! zise Anna. Atunci, lăsaţi pe mine. Aranjez eu lucrurile în aşa fel, încât nimeni să nu poată da înapoi. Dar am o nelămurire : ce veţi face în momentul în care tu şi fratele tău veţi constata că Amal şi Alison nu sunt chiar ceea ce v-aţi dorit ? Adică nu vă înţelegeţi cu ele sau ele nu vă plac ? Se presupune totuşi că aici se tratează nişte afaceri.
   ─ Te gândeşti la faptul că tu vrei să-l cucereşti pe Sam, iar pentru a putea să-ţi pui în aplicare planul tău, trebuie mai întâi să faci în aşa fel, încât să dejoci planul celor două. Faptul că ne dai nouă în grijă cucerirea acestor două femei, înseamnă că le captezi atenţia, le faci să nu se mai gândească la planul lor. Asta este ? întrebă Kalif
   ─ Da, aşa este. Sunteţi umblat prin lume ?
   ─ Da. Foarte umblat. Pot spune că indirect am fost martor la un plan foarte asemănător cu cel al tău şi am văzut cum o parte a ţinut şi o parte s-a rupt.
   ─ Deci ştiţi temerile care există. Ştiţi că s-ar putea afla implicit că totul este pus la cale în cele mai mici detalii. Că poate exista şi acea fatalitate care să dea totul peste cap.
   ─ Da, toţi suntem conştienţi de asta, zise Aloma.
   ─ Dar ce-ar fi să trăim aventura aşa cum este ea acum şi să vedem ce ne aşteaptă ? zise Said.
   ─ De acord.
   ─ Atunci, să ne urăm bun-venit în jungla aventurii, unde nimic nu e ceea ce pare a fi ! zise Kalif.
      Toate persoanele implicate îşi dădură mâna în semn de perfectare a pactului.

               34. Planul începe să prindă contur

      După trei zile de călătorie, de schimbat avioane sau alte mijloace de transport, Alison şi Sam ajunseră la palatul sultanului Said. Când intrară în incinta marii curţi a palatului, Alison îşi dădu seama imediat unde se falau, căci recunoscu locurile. Nu putea spune nimic, pentru că s-ar fi dat de gol că mai fusese acolo.
      Oaspeţii au fost preluaţi de servitori şi duşi spre camerele lor de odihnă. Un translator, pe care Anna îl angajase, le transmise ora la care erau aşteptaţi la audienţă. După o odihnă bine-meritată, Ally şi Sam, sosiră în sala de audienţe. Sultanul Said era pe jilţul său, împreună cu Aloma. Prima sa soţie, stătea în dreapta sa, aşa cum era obiceiul şi legea. Anna ceruse să stea în stânga, pentru a crea falsa impresie că era candidată pentru cea de-a doua sa soţie. În sală se mai aflau Amal, Kalif şi Abdul, care venise s-o vadă el însuşi pe Alison şi să-i spună fratelui său dacă o place sau nu.
      Când Sam şi Alison intrară în sala de audienţe, fiecare avusese un şoc. Sam avusese un şoc când văzuse poziţia în care stătea Anna, pentru că el se interesase din timp de obiceiurile de-acolo, iar Alison avusese un şoc când o văzu pe Amal. Said le făcu semn oaspeţilor săi să vină mai în faţă şi să ia loc. După ce cei doi se aşezară în locul indicat, Said le prezentă audienţa, apoi o rugă pe Anna să ia cuvântul. Translatorul angajat de Anna avea sarcina de a le traduce lui Said şi Alomei toate acele cuvinte care ar fi rămas neînţelese de cei doi.
   ─ Bună ziua, începu Anna. Înainte să vin în acest minunat loc, am avut parte de o întâmplare stranie. Alison, aici de faţă, zise ea indicând-o pe Ally, a avut buna inspiraţie să răspundă într-o zi la un telefon. Partenerul meu de lucru, Samuel Thompson şi el prezent aici, continuă ea indicându-l pe Sam, a dat ordine în ziua aceea ca Alison să nu-i programeze vreo întâlnire de afaceri până ce nu se întoarce el. Telefonul a sunat şi Ally a răspuns la el. După ce s-a sfârşit conversaţia telefonică, asistenta a venit la mine în birou pentru a-mi povesti boacăna făcută : programase pe cineva pentru a doua zi. Deci, încălcase ordinele date. Eu am sfătuit-o să stea liniştită şi a doua zi m-am întâlnit cu Amal, aici de faţă, zise indicând-o pe cea în cauză.
       Amal era reprezentanta sultanului Said şi mi-a vorbit despre o afacere de 3 miliarde de dolari. Am considerat că este o ocazie foarte bună pentru firma Thompson şi am decis s-o urmez pe Amal aici pentru a discuta eu însămi cu sultanul Said. După lungi discuţii, se pare că amândoi am ajuns la un acord profitabil pentru ambele părţi. Pentru ca acest acord să se realizeze, trebuie îndeplinite anumite condiţii pe care Said mi le-a expus şi eu am fost de acord cu ele. Pentru a fi îndeplinite toate condiţiile noii afaceri, am nevoie de ajutorul tuturor celor prezenţi aici, sfârşi ea prima parte, luându-şi un răgaz de a respira.
   ─ E bună, îi şopti Aloma soţului ei.
   ─ Chiar foarte bună, îi răspuse acesta. Până acum, vorbeşte în aşa fel, încât nimeni nu-şi dă seama de capcana întinsă.
   ─ Să ascultăm ce-i trăsneşte prin cap mai de parte.
   ─ Nu regret până acum că am fost de acord s-o las pe ea să vorbească prima, şopti Said.
   ─ Nici eu, răspunse Aloma. Dar cred că va trebui să vorbeşti şi tu.
   ─ Aşa este. De aceea ascult cu atenţie ceea ce se spune.
   ─ Deci, Sam, Alison, Amal, sunteţi de acord să mă ajutaţi pentru a-mi împlini obiectivele ? Este în folosul tuturor.
      Cei numiţi se uitară unii la alţii şi ridicară din umeri, căci nu ştiau ce să răspundă în situaţia de faţă. Văzând una ca asta, Anna interveni :
   ─ Ally !
   ─ Da, răspunse aceasta.
   ─ Ţi-i prezint pe domnii Kalif şi Abdul. Domnul abdul doreşte pe cineva care să cunoască bine limba occidentalilor, adică engleza, pentru a-l însoţi timp de o săptămână prin diverse locuri.
      Anna se opri un moment pentru a inspira şi a expira, profitând de răgaz să-l întrebe discret pe Kalif dacă lui Abdul îi place de Alison. Însăşi Abdul îi făcu un semn discret Annei, iar aceasta continuă :
   ─ Eu te-am recomandat cu mare încredere domnului Abdul, acesta fiind de acord să te aleagă drept însoţitoare.
   ─ Dar..., începu Alison.
   ─ Inainte să mă refuzi, gândeşte-te că toată afacerea ta particulară se va duce de râpă.
      Alison tăcu mâlc, spre surprinderea lui Sam, ce era cel mai uimit dintre spectatori, neînţelegând mai nimic din ceea ce se întâmpla. Inteligent din fire, însă, îşi dădu seama că Alison ascundea ceva. Faptul că tăcuse şi nu protestase la propunerea Annei, îl ducea cu gândul că Anna ştie mult mai multe lucruri. Gândindu-se şi mai bine, îi veniră în minte cuvintele scrise în biletul de avertisment : „PS. Te aşteaptă surprize de proporţii !” şi începu să creadă că tot ceea ce vedea sau auzea în acea zi făcea parte dintr-un plan.
   „Bine, sunt de acord”, îşi zise el, „Anna a plănuit ceva. Acum îmi devine clară ideea unui plan. Dar ce anume plănuieşte ?! Şi de ce o implică şi pe Alison ?” Nu avea răspunsuri la toate aceste întrebări, pentru că nu ştia nimic din ceea ce i se întâmplase Annei cât timp fusese la curtea sultanului Said. Ştia, cu certitudine, că el este un actor în planul Annei. Era conştient de faptul că Anna era autoarea planului, pentru că altfel sultanul nu ar fi lăsat-o pe ea sbească prima. Vedea în acea zi o altă latură a Annei, una pe care n-o cunoştea.
      Văzând că Ally tace, Anna continuă :
   ─ Văd că mă aprobi. Deci eşti de acord cu ceea ce-ţi propun, adică să-l însoţeşti pe Abdul timp de o săptămână.
   ─ Da, răspunse ea cu glas stins, dar suficient de puternic.
   ─ Bun. Până acum, totul este în regulă. Următoarea condiţie o priveşte pe Amal, dar aici nu mă bag, ci îl las pe sultan să ia cuvântul.
      Acesta se ridică în picioare şi zise :
   ─ Amal, după cum ştii, faptul că am acceptat să fii translatora mea, se cheamă custodie. Te am în custodie până ce te măriţi. Kalif, aici de faţă, mi-a împărtăşit sentimentele pe care le are pentru tine. Mi-a povestit că te-a văzut odată în bazar şi de atunci nu-şi poate lua gândul de la tine. A venit la mine să te ceară de soţie. Eu am acceptat şi i-am promis mâna ta. Dar ştiindu-te o firă rebelă, după cum te-a descris soţia mea şi sora ta, am decis să te duci timp de o săptămână la casa lui Kalif.
   ─ Ai plănuit asta de la bun început, Aloma ! Nu-i aşa ?
   ─ Ţi-am spus că nu o să te creadă şi o să mă acuze pe mine !
   ─ Nu-mi pasă ce zice ea ! Conform legilor noastre, faptul că te-ai adresat soţiei mele pe un ton autoritar, se pedepseşte. Cartea Sfântă reglementează 10 lovituri de bici pentru asta, dar eu închid ochii dacă accepţi să te duci în casa lui Kalif.
   ─ Şi dacă totuşi refuz ?
   ─ Atunci vei primi cele 10 lovituri, iar eu te voi renega. Nu te voi mai primi la palatul meu şi nici nu-ţi vei mai vedea sora vreodată. Acesta-i ultimul meu cuvânt.
   ─ Atunci, accept, stăpâne.
   ─ Bine. Mă bucur când lucrurile se aranjează aşa cum îmi place mie !

35. Seducţie

      Aloma era foarte supărată şi tristă. Era o actriţă desăvârşită, când era vorba ca planul să funcţioneze. Seriozitatea ei, o făcu pe sora sa să nu se mai gândească la complot. Nici o trăsătură de-a Alomei nu trăda complotul, aşa că Amal se gândi că sultanul i-o clocise. Probabil era deranjat de prezenţa ei la palat. Începu să se gândească chiar la posibilitatea că Said ar fi aflat despre planul ei cu Alison şi că i-a propus acea săptămână în compania lui Kalif, tocmai pentru că nu vroia să-şi mai ia o a doua soţie.
      Faptul că Said o privise autoritar şi fusese categoric în cele spuse, o făcu să lase ruşinată capul în jos. Era consştientă că lui Said nu i se putea împotrivi. Privi pe furiş la Kalif, cel în compania căruia trebuia să stea timp de-o săptămână. Admise faptul că era mult mai frumos decât Said şi un gând fulgerător îi trecu prin minte : dacă el o văzuse şi o plăcuse, nu era exclus ca să se poarte cu ea, cum nici Said nu s-ar fi purtat. Până la urmă, supararea îi trecu şi se gândea cu mirare la întâmplările ce aveau să urmeze în compania lui Kalif.
      Văzând că Amal nu mai spune nimic, Said continuă :
   ─ Deci, Amal a fost de acord. Kalif, te rog s-o iei în custodie şi pe urmă eşti liber.
   ─ Mulţumesc, Said.
      Kalif se ridică şi se îndreptă spre Amal.
   ─ Mergem ?
   ─ Da, zise ea.
      Cei doi părăsiră sala de audienţe numai după ce Alison îl urmă pe Abdul, fratele lui Kalif. Rămase numai Sam. Anna se ridică şi zise :
   ─ Cer voie să mă retrag.
   ─ Sigur, Anna. Aloma, însoţeşte-o pe Anna şi ajut-o la pregătiri.
   ─ Da, domnul meu.
      Cele două ieşiră din sală.
   ─ Vai, Anna, credeam că nu se mai sfârşeşte ! Nu ştiam cât mai eram capabilă să nu mă dau de gol.
   ─ Da, dar ai reuşit până la urmă.
   ─ Deci el este Sam...
   ─ Da.
   ─ Te înţeleg perfect.
   ─ Ştiu, dar încă nu e gata. S-ar putea să-l refuze pe Said. E foarte încăpăţânat.
   ─ Hai cu mine.
      Aloma o duse într-o nişă, ce le permitea celor două să vadă în sală prin nişte ochişoare mărunte şi să audă ceea ce se vorbeşte, fără ca ele să fie auzite sau văzute.
   ─ Să vedem ce-o să spună Sam, zise Aloma.
   ─ Ai învăţat un obicei prost al occidentalilor ! clătină Anna dezamăgită din cap.
   ─ Nu. Obiceiul acesta este vechi pe la noi. Acum, să facem linişte.
      Ascunse în nişa aceea cele două ascultau ceea ce se vorbea în sală.
   ─ Dumneata trebuie să fii Samuel Thompson.
   ─ Da, domnule.
   ─ Cred că ai auzit-o pe partenera dumitale de afaceri că am de gând să pun în joc vreo trei miliarde de dolari.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Ceea ce nu ştii dumneata este că eu vreau să investesc aceasă sumă în firma dumitale. Perntru asta, trebuie să ştiu dacă banii mei vor fi gestionaţi aşa cum trebuie.
   ─ Vă garantez că...
   ─ Nu ţi-am permis să voreşti !
   ─ Scuzele mele !
   ─ Pentru a-mi demonstra că eşti un bun gestionar, va trebui mai întâi să-mi faci un mic hatâr. Am pregătit special pentru dumneata, ca oaspete de seamă în casa mea o surpriză. Una dintre fetele mele din harem, va veni să-ţi ţină companie în noaptea aceasta. Sper să nu mă dezamăgeşti şi să aud veşti bune mâine dimineaţă. Văd că vrei să protestezi, căci ai deschis gura pentru a spune ceva ! Închide-o la loc. Kareem, aici de faţă, te va conduce spre camera unde vei primi tratamentul special, pentru a nu se spune mai târziu că sultanul Said nu e generos cu oaspeţii săi. Acesta este ultimul meu cuvânt. O zi bună în continuare, zise Said, ridicându-se şi părăsind sala.
      Bietul Sam, convins că face parte dintr-o conspiraţie eleborată, nu putu să facă altceva decât să-l urmeze pe Kareem spre camera unde avea să-şi primească tratamentul special. Ştia ce păţeau cei care încălcau poruncile sultanului. Doar se documentase bine înainte să ajungă acolo.
      Între timp, Anna şi Aloma se duseră în altă nişă, unde să vadă ce face Sam singur în camera unde avea să vină Anna la el. Urmându-l îndeaproape pe Kareem, Sam ajunse în camera cu pricina. Însoţitorul său se retrase discret, iar Sam, rămas singur începu, evident, să boloborosească.
   „Anna, Anna ! Ce naiba ai pus la cale ? De ce ai atât de multe secrete faţă de mine ? Acum mi se pare că te cunosc, acum nu te mai recunosc deloc. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Am petrecut zile minunate în Elveţia, dar se pare că tu te îndepărtezi din ce în ce mai mult de mine ! Puteai să-mi spui că nu mai vrei să ai nicio tangenţă cu mine şi te înţelegeam, retrăgându-mă. Nu trebuia să mă aduci aici ca să te văd cum te măriţi cu altul. Nici nu-mi trebuie tratament special. În fine, dacă tu vrei asta, fie ca tine ! Să vedem în ce constă tratamentul ăsta special !”
      Cele două se retraseră şi Aloma o ajută pe Anna să se îmbrace    într-un costum specific cadânelor din harem. Curând, uşa camerei lui Sam se dechise şi o femeie, învăluită în mătase roşie precum sângele, iubirea şi pasiunea, cu faţa acoperită, lăsând să i se vadă doar ochii şi cu un platou plin de bunătăţi, pătrunse înăuntrul camerei. Se înclină în faţa lui Sam şi-i făcu semn să se aşeze jos pentru a mânca ceva. Acesta îi urmă sfatul. Nu vorbea cu ea şi nu o întreba nimic. Ea-şi dădu seama că el se documentase serios, ceea ce-i plăcea tare mult, pentru că-i uşura ei munca. Se îngriji ca Sam să mănânce bine, ea dându-i lui de mâncare, apoi, îi făcu semn să se aşeze pe patul mare aflat în mijlocul camerei.
      Noaptea se lăsase afară şi Anna începu să aprindă mulţimea de lumănări parfumate din cameră şi apoi stinse lampioanele ce luminau încăperea. Bătu din palme şi o orchestră de muzicanţi se înfăţişă. Le făcu semn să înceapă să cânte şi o muzică lentă invadă camera. Ea începu să danseze special pentru el. În timp ce el privea fascinat acel dans, nu putea să-şi explice sentimentul de familiaritate ce-l avea faţă de acea femeie. I se părea că o cunoaşte de multă vreme, că e ceva la ea care-i aduce aminte de cineva. Parfumul lumănărilor, muzica şi dansul ei, îi dădeau un sentiment de plutire. Simţea că se află undeva la graniţa dintre vis şi realitate.
      Anna-şi termină dansul şi făcu un semn muzicanţilor, care se retraseră din cameră. Ea se apropie de el şi începu să-i mângâie faţa. Mişcările ei fine îl făceau pe Sam să viseze şi mai mult. Visa cu ochii deschişi, cu simţurile toate în alertă. Acea atingere fină, delicată i se părea atât de cunoscută. Parfumul necunoscutei aceleia îl îmbăta precum un vin bun. Se trezi brusc, când deveni conştient că ea se apropiase prea mult de el şi că mâinile ei coboară peste cămaşa lui încheiată. O opri din atingere.
   ─ Îmi pare rău. Eu nu pot să-mi trădez sentimentele. Eşti drăguţă, dar eu iubesc pe altcineva.
      Misterioasa femeie îi făcu semn să tacă şi-l îmbrăţişă strâns. El se desprinse din îmbrăţişare.
   ─ Nu-mi pasă ce-o să-mi facă Said, dar nu pot merge mai departe !
      Femeia se ridică şi se întoarse cu spatele, dându-şi voalul care-i acoperea faţa jos. Râse pe înfundate şi zise :
   ─ Nu te gândi la ce-o să-ţi facă Said, ci la ce-o să-ţi fac eu ! zise ea întorcându-se cu faţa spre el.
   ─ Anna !? zise el şocat.
   ─ Bună prostuţule ! Eşti inteligent. Ţi-ai dat seama că faci parte dintr-o conspiraţie ! Dar dacă nu vrei să beneficiezi de tratament special, atunci punem punct aici, zise ea, dând să plece.
      El se ridică de pe pat şi o prinse, înlănţuind-o cu braţele lui puternice.
   ─ Unde crezi că pleci ? Acum îmi pare bine că fac parte dintr-o conspiraţie. Mai ales că-mi place conspiraţia asta, concluzionă întorcând-o cu faţa spre el.
      O îmbrăţişă din nou, sărutândf-o pe buzele ei fine. O luă în braţele sale, punând-o uşor pe patul cel mare. Se aplecă deasupra ei sărutând-o pentru a doua oară. Mâinile lui începură să controleze hainele acelea haioase pentru a vedea cum le putea da jos de pe ea. Ea-l opri.
   ─ Mai am o surpriză pentru tine, zise scotând de undeva un inel rotund în formă de verighetă. Te iubesc, Sam. Nu cred că pot concepe o viaţă fără tine, aşa că am cumpărat acest inel pe care să ţi-l dau ţie să-l porţi la mâna dreaptă, dacă accepţi să te căsătoreşti cu mine.
   ─ Mi-ai luat-o înainte, Anna ! zise el scotând cutia unde era inelul de logodnă pe care i-l dăduse tatăl lui. Sigur că vreau să mă însor cu tine, dacă şi tu vrei asta !
   ─ Bineînţeles. Doar eu te-am cerut prima !
      Amândoi făcură schimb de inele şi el o sărută din nou. Hainele lor începură dispară de pe ei una câte una. Mâinile lor cercetau fiecare centimetru din trupul iubit. Buzele lor se contopeau într-un sărut pasional. Corpurile se înlănţuiau asemenea a două jumătăţi tăiate dintr-un fruct,  apropiindu-se din ce în ce mai mult unul de altul, lipindu-se, contopindu-se, devenind un întreg : un alt fruct cu o aromă nouă. Acea noapte, pentru ei fusese cu totul şi cu totul specială, dimineaţa găsindu-i pe-amândoi îmbrăţişaţi, sub acoperământul răcoros al unui cearceaf de mătase.

            36. O vacanţă de vis

      Când dimineaţa sosi, cei doi amorezi se treziră unul lângă altul. El era fericit că era lângă ea. Trezindu-se primul, Sam o sculă pe Anna într-un mod destul de plăcut : oferindu-i un sărut lung de bună-dimineaţa. Aceasta deschise ochii şi-l salută :
   ─ Bună dimineaţa.
   ─ Bună Anna. Ce s-a întâmplat aici de mi-ai făcut o astfel de surpriză ? Era să fac infarct la gândul că te puteam pierde în favoarea lui Said.
      Anna se apucă şi-i povesti totul lui Sam : de la conversaţia cu Aloma, înregistrarea ascultată pe reportofon, până la planul ei.
   ─ Acum înţeleg, zise el.
   ─ Spune-mi, nu ţi-a plăcut surpriza mea ?
   ─ Ba da, foarte mult, dar nu aş vrea să se repete astfel de surprize.
   ─ Lasă, că te ştiu eu pe tine ! Nu-mi spune că nu ai savurat la maxim aventura şi că nu-mi pregăteşti şi tu ceva !
   ─ Sincer să fiu, mi-a plăcut enorm aventura şi da, îţi pregătesc şi eu o surpriză. Vreau să ne petrecem o vacanţă împreună.
   ─ Unde ?
   ─ În Emiratele Arabe Unite. Nu-ţi spun mai mult.
   ─ Bine. O să-mi dezvălui tu la timpul potrivit unde mergem, numai că ar fi o problemă.
   ─ Care, Anna ?
   ─ Telefonul meu celular a murit. Nu-i pot anunţa deloc pe cei de-acasă că sunt bine şi că merg în concediu împreună cu tine.
   ─ Foloseşte-l pe-al meu. Când termini tu de vorbit, îi dau şi eu telefon tatei.
   ─ Bine.
      Anna folosi celularul lui Sam, pe care acesta i-l pusese la dispoziţie şi-şi anunţă părinţii că este bine, sănătoasă şi că pleacă în vacanţă alături de Sam. După ce Anna termină conversaţia, Sam îşi anunţă tatăl că totul era bine şi că alături de Anna se duce în vacanţă.
      După ce ordonară camera, aceştia se despărţiră, Sam urmând să-şi pună la punct nişte treburi, iar Anna să se ducă la Aloma şi Said. Cei doi erau în sala de audienţe. Anna intră înăuntru.
   ─ Bună dimineaţa !
   ─ Anna ! zise Aloma
   ─ Cum a mers ? o întrebă Said.
   ─ Excelent. M-a cerut de nevastă, după ce l-am cerut eu mai întâi. Ne-am propus să mergem într-o vacanţă amândoi.
   ─ Bravo vouă. Mă bucur că totul a ieşit aşa cum îţi doreai, Anna.
   ─ Da, dar am un singur regret : nu o să fiu aici când se termină săptămâna lui Amal şi a lui Ally pentru a asista la concluzii.
   ─ Dă-mi adresa ta, Anna şi o să-ţi scriu eu ce s-a întâmplat, zise Aloma.
      Anna îi scrise Alomei adresa pe o coală de hârtie, apoi îşi ceru scuze pentru a putea să-şi facă bagajul. După vreo trei ore, cei doi, însoţiţi până la poarta palatului de Said şi Aloma, îşi luară rămas bun de la aceştia şi plecară spre vaporul ce-i ducea la Hong-Kong. În aeroport, Sam îi spuse Annei :
   ─ Sper că eşti pregătită pentru o vacanţă de vis.
   ─ Da. Unde mergem ?
   ─ În centrul financiar al Emiratelor Arabe Unite şi totodată un emirat cu oraşul principal Dubai City.
   ─ În Dubai ?!
   ─ Da. Mai precis la hotelul de 7 stele „Burj Al-Arab”.
      Anna rămase impresionată. Ştia că acel hotel nu era accesibil chiar pentru toate buzunarele, pentru că o cameră putea ajunge şi la 6.800 de dolari. Era încântată că merge acolo într-o vacanţă de vis, mai ales că citise că Dubai era considerat capitala shopping-ului din Orientul Mijlociu.
   ─ Ce poţi să-mi mai spui de acest hotel ? îl întrebă ea pe Sam, când se găseau amândoi în avionul care-i ducea în apropierea destinaţiei lor de vis.
   ─ Pot să-ţi spun că Burj al-Arab este un hotel de lux în Dubai construit de către Said Kalil. La 321 de metri înălţime este cea mai înaltă clădire din lume folosită exclusiv ca hotel. E situat pe o insulă artificială la 280 de metri depărtare de la plaja Jumeirah şi e legat de ţărm printr-un pod privat curbat. E construit in mare, are 28 de etaje, un restaurant subacvatic şi unul la ultimul etaj, patinoar si cinematograf. Camerele sunt dotate cu paturi rotative. Mai există şi o platformă suspendată pe care aterizează elicoptere.
   ─ Măiculiţă doamne ! Abia aştept ! zise ea.
      Zborul celor doi decurse liniştit şi ajunseră amândoi la destinaţie. O maşină elegantă îi duse de la aeroport la hotel. Când coborâră în faţa hotelului, clădirea înaltă de 321 de metrii îi tăie pur şi simplu respiraţia Annei. Celor doi le se luară bagajele şi fuseseră conduşi la recepţie. Pupitrul recepţiei era din lemn masiv de cireş, manual lucrat şi sculptat, lăcuit cu un lac roşiatic. Mulţi funcţionari îi preluau pe turiştii sau oamenii de afaceri veniţi acolo. Unul dintre ei se ocupa de formalităţile de găzduire a celor doi în acel hotel luxos. Toţi aveau feţe senine şi zâmbitoare şi se purtau impecabil cu toţi cei care soseau la acel hotel. Fie că erau turişti sau oameni de afaceri cazaţi acolo, toţi erau trataţi la fel. Noţiunea de bacşiş acolo nu era obligatorie. Dacă oaspetele la hotel dorea să dea bacşiş acesta nu era refuzat, dar dacă oaspetele nu dorea să lase bacşiş, acesta nu era cerut.
      Cei doi fuseseră cazaţi într-o cameră dublă, ce avea două paturi rotative imense. Pentru că erau doar logodnici, li se dăduse acel apartament luxos, cu vedere la mare. Căsătoria era sfântă acolo şi dacă cei doi ar fi fost proaspăt căsătoriţi, i-ar fi aşteptat apartamentul nupţial. Anna şi Sam erau mulţumiţi şi aşa. El îi lăsă băiatului cu bagajele un bacşiş consistent, pentru că aşa dorise. Rămaşi singuri în apartamentul imens, Anna începu să-l inspecteze. Se simţea asemenea lui Alice în Ţara Minunilor, abia aşteptând să vadă ce găsea. Ajunsă în faţa unei uşi, aceasta o deschise să vadă ce este în spatele ei. Descoperi baia ei particulară, unde albul şi albastru-şi dăduseră mâna într-o combinaţie splendidă. Remarcă uimită chiuveta din baia aceea : avea mânere aurite.
      Ieşi afară de-a dreptul ameţită. „Oare cât cheltuise Sam pentru această surpriză regească rezervată ei ?”  Îşi propuse să nu-l întrebe, ci doar să trăiască acele zile minunate de concediu la maxim. Amândoi petrecură 7 zile şi nopţi de vis, unde aventura se împletise în mod plăcut cu distracţiile pe care le oferea hotelul. Plaja Jumeirah le oferise nisipul ei fin, iar marea îi ademenise prin culoarea ei, prin valurile domoale şi apa călduţă. Printre distracţiile pe care amândoi le încercaseră se număraseră : datul în toboganele pline de apă puse la dispoziţie într-un loc rezervat, în apropierea hotelului, participarea la o cursă de cămile, unde cei doi se distraseră copios, shopping pe la magazinele luxoase  de-acolo şi schiatul pe nisip, un sport foarte interesant. Totul culminase cu nişte nopţi de vis, pe care amândoi le petrecuseră unul în compania celuilalt, descoperind unul la altul noi şi noi lucruri.


         37. Scrisoarea de la Aloma şi plecarea Annei în Maroc

      După ce Sam şi Anna se întoarseră acasă din vacanţa de vis, el, însoţit de tatăl lui, îi făcu o vizită ei acasă la părinţi, unde o ceru oficial în căsătorie. Nimeni nu se opuse acestui eveniment, pentru că era unul pe care îl aşteptaseră cu toţii. Se stabili, de asemenea data nunţii. Fiind suficient de mult timp până atunci, Anna, ajutată de mama ei urma să se pregătească aşa cum se cuvine. Amândouă începură să se ducă prin magazinele cu rochii de mireasă şi să se uite după una care să fie pe placul Annei. Charles, îl convinse pe Sam să-l lase să-i caute o casă, în care cei doi să-şi înceapă viaţa de familie.
      Sam acceptase propunerea tatălui său, numai cu o condiţie : să caute împreună respectiva casă. Toţi erau ocupaţi. La firmă, lucrurile începeau să se mai aşeze. Anna şi Sam nu mai acceptau afaceri mari, care să necesite deplasări sau să dea peste cap planurile lor.
      Într-una din zile, Anna primi o scrisoare din partea Alomei. Fiind week-end, se duse în camera ei, curioasă să citească scrisoarea cât mai repede. Deschise plicul şi începu să lectureze scrisoarea.

            „Dragă Anna,

   Iartă-mă că nu ţi-am scris mai de vreme, deşi îţi promisesem că te voi ţine la curent cu cele petrecute aici. După ce tu şi Sam aţi plecat, soţul meu şi cu mine am avut parte de o săptămână de vis. Eram singuri, doar cu servitorii în palat, fără să ne mai gândim la Amal şi Alison. Nopţile în compania soţului meu au fost cele mai frumoase
   Când sorocul întoarcerii celor două s-a apropiat, amândoi ne-am făcut probleme. Ziua în care trebuia să aflăm ce s-a petrecut timp de-o săptămână cu sora mea şi cu asistenta ta, a fost cea mai grea pentru noi doi.
   Stăteam alături de soţul meu, aşteptând cu înfrigurare ceea ce avea să urmeze. În sală au sosit mai întâi Abdul, însoţit de Ally, apoi Kalif, însoţit de sora mea. S-au aşezat la semnul făcut de soţul meu. Mai întâi a vorbit Kalif. A relatat tot ceea ce i se întâmplase timp de o săpămână în compania surorii mele. Am fost uşurată să aflu că sora mea acceptase să se mărite în cele din urmă. Cred că am întrebat-o de vreo 10 ori dacă vrea cu adevărat acest lucru. Nu-mi venea să cred că fiinţa aceea, spăşită, umilă, vorbind frumos, ascultând de Kalif era sora mea Amal.
   Said a fost de acord cu cei doi, dându-le dezlegare la căsătorie, iar eu    mi-am îmbrăţişat sora, plângând de bucurie. N-o mai recunoşteam : îmblânzită, spăşită, îndrăgostită nebuneşte, părea cu totul altă fiinţă. A avut chiar curajul să mărturisească în faţa noastră complotul pe care-l pusese la cale, cerând să fie pedepsită pentru îndrăzneala ei. Mi-am iertat sora, pentru că citeam în ochii ei iubirea ce i-o purta lui Kalif. Am îndrăznit chiar să iau cuvântul spunându-i că pedeapsa ei consta în a-l face fericit pe Kalif. Să fi văzut cum i s-au luminat ochii, cum lacrimi mari de recunoştinţă curgeau din ei. A fost un moment tare emoţionant pentru noi două. Din fericire, Said nu a protestat deloc.
   A venit rândul lui Abdul să spună ce se întâmplase. Acesta nu era prea încântat. Ne-a spus că nu-i convenise deloc faptul că Ally fusese lângă el timp de-o săptămână. Ally pe de altă parte, nici ea nu era prea bucuroasă că fusese nevoită să stea în compania lui Abdul. Said i-a întrebat dacă mai vor să facă şi a doua încercare, dar amândoi au refuzat din start. Said nu a mai avut nicio putere. Alison a rămas aici până ce s-a făcut nunta surorii mele, deoarece aceasta a rugat-o să-i fie domnişoară de onoare. Eu şi soţul meu am participat ca naşi şi martori la căsătorie.
   Mi-a fost teamă când Alison a spus că nu este nimic între ea şi Abdul, iar el a refuzat o a doua încercare. M-am gândit imediat la tine şi la faptul că dacă Ally se întorcea acasă, ar fi putut să-ţi facă ceva. După ce s-a sfârşit căsătoria, ea s-a dus să-şi facă bagajele pentru a pleca înapoi în America, numai că s-a întâmplat ceva incredibil. În timp ce-şi făcea bagajele, a venit un sultan, din Arabia, pe nume Omar, care a cerut audienţă la sultanul Said.
   Said a acceptat audienţa, deoarece făcea afaceri cu firma lui Omar. Omar fusese mult timp plecat în occident şi se purta ca şi occidentalii, păstrând totuşi şi tradiţiile străvechi. În sala de audienţe, amândoi s-au salutat, au vorbit de sănătate, Omar l-a felicitat pe Said pentru căsătorie şi şi-a cerut scuze că n-a putut participa la festivitate. I-a povestit că plecase într-o lungă călătorie de căutare a unei persoane care dispăruse din haremul său. Nu vroia să o pedepsească pe acea persoană, ci doar să o aducă înapoi. Ne-a vorbit despre o femeie pe nume Aisha ce urma să-i devină prima soţie, dar care fugise. Ne-a arătat şi o poză de-a ei.
   Nu-ţi spun ce surpriză am avut amândoi când am recunoscut-o pe Alison în poză. Said, i-a spus lui Omar că s-ar putea ca el să aibă informaţii despre locul în care se afla Aisha. M-a lăsat pe mine să-i ţin companie şi el a ieşit afară din sala de audienţe, a chemat doi oameni şi le-a dat poruncă s-o aducă pe Alison în sală. Cu forţa, dacă era necesar. Când Alison a fost adusă, a început un adevărat circ, pentru că am aflat cine era Ally cu adevărat. Omar a fost dezamăgit de tot ceea ce a aflat despre Aisha sau cea pe care o credea a fi Aisha. Acesta, i-a cerut lui Said să-l lase pe el să rezolve problema.
   A purtat o discuţie cu Ally, în urma căreia aceasta a recunoscut că se afla în custodia lui şi că fugise. A mai întrebat-o dacă ştia ce-o aşteaptă şi ea a spus că da şi că nu-i pasă. Tristeţea lui Omar ne-a sfâşiat trupul. Acesta a dat ordin oamenilor ce-l însoţeau s-o supravegheze pe Ally, apoi i-a mărturisit lui Said că el nu prea acceptă legile străvechi, dar pentru că este singurul moştenitor al sultanatului său, se vede nevoit să respecte legea nescrisă cu privire la soarta lui Ally. Said a fost de acord şi i-a permis să se retragă. Eu am îndrăznit să-l întreb pe soţul meu despre legile nescrise şi acesta mi-a spus că pe Ally nu o aşteaptă decât un singur lucru : moartea.
   M-am cutremurat şi m-am revoltat la auzul acelor lucruri, dar ştiam că legile nescrise erau mult mai dure decât cele scrise în Cartea Sfântă, aşa că n-am protestat. Omar şi Ally au plecat în sultanatul lui, unde ea urma să-şi primească pedeapsa. De-atunci nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Vreau să mai ştii că eu şi Said am fost binecuvântaţi : aştept un copil. Sper din tot sufletul să fie băiat, deşi el  m-a asigurat că nu contează ce este atâta timp cât este sănătos.
               Allah, fie cu tine, dragă Anna.
                     Aloma”

      Anna împături biletul şi-l păstră pentru că vroia să i-l arate şi lui Sam, fiind convinsă că şi acesta se întreba ce se petrecuse în urma plecării lor. În acel week-end Anna avu noroc să găsească rochia de mireasă ideală, pe care o cumpărase fără să mai stea pe gânduri. Când veni ziua de luni, se duse la servici şi-i arătă şi lui Sam scrisoarea Alomei.
   ─ Săraca Ally ! zise Sam.
   ─ Da. E dur ceea ce s-a întâmplat cu ea, dacă s-a întâmplat !
   ─ Crezi că există posibilitatea ca ea să fi evadat pentru a doua oară ?
   ─ S-ar putea.
   ─ Să nu ne gândim la asta. Să ne apucăm de lucru. Azi avem o întâlnire de afaceri aici la firmă.
   ─ Ştiu.
      Cei doi se pregătiră de întâlnirea de afaceri cu pricina. Într-o sală mare de şedinţe, se ţinu acea întâlnire importantă. Se discutară multe aspecte şi Sam se văzu nevoit să trimită pe cineva în Maroc. Anna veni cu ideea să plece amândoi acolo, mai ales că era vorba de Marrakech. Sam era încântat de idee, dar uitându-se în agenda sa constată cu părere de rău că era de-a dreptul încărcată. Ceru o pauză şi o luă pe Anna cu el afară din sală.
   ─ Anna, cum ţi se pare această afacere ?
   ─ Nu-mi cere mie părerea. Tatăl tău ţi-a lăsat conducerea firmei. Are încredere în tine şi-n deciziile tale. Eu sunt doar partener şi în curând soţia ta. Nu pot să mă arăt entuziasmată şi să-ţi spun : Oau, ce idee teribilă. Mă duc eu în Maroc. Oportunitatea care ni se oferă prin această afacere nu e deloc de neglijat.
   ─ Dacă totuşi te-aş ruga pe tine să te duci în Maroc, la Marrakech ? Vreau să închei toate micile faceri începute de firmă, pentru a putea să facem nunta la timp. Tu eşti foarte inteligentă şi ai putea să termini afacerea asta în locul meu. Ce spui ? Îţi cer prea mult ?
   ─ Nu, Sam, nu-mi ceri. Sunt de acord. Şi aşa aveam agenda goală. Mă duc eu acolo şi vedem ce se poate face, dar nu te stresa prea mult cu afacerile. Nu vreau să iau un soţ bolnav, zise ea dându-i un sărut fugar.
   ─ Anna, nici eu nu vreau să faci imposibilul pentru afacerea asta. Dacă nu merge, nu merge !
   ─ Am înţeles. Ne întoarcem să anunţăm ce-am decis ?
   ─ Da, dar mai înainte trebuie să fac ceva.
   ─ Ce anume ?
   ─ Asta, spuse el îmbrăţişând-o şi sărutând-o profund.
      Se desprinseră din sărut şi se întoarseră în sală. Sam îi anunţă pe oamenii de afaceri că partenera lui îi va însoţi în Maroc pentru a perfecta afacerea. Aceştia nu protestară deloc, pentru că şi ei erau interesaţi să definitiveze afacerea cât mai repede.
      Aşa se face că Anna se duse direct acasă de la ţa aceea şi-şi făcu bagajele. Însoţită de partenerii ei de lucru, se urcară într-un avion ce urma să-i ducă în Mexic şi de acolo să ia o altă cursă spre Maroc. Zborul fusese lipsit de incidente şi cu toţii ajunseseră în Maroc.

38. Răzbunarea

      Oamenii de afaceri au fost cazaţi la cel mai luxos hotel din Maroc, urmând ca a doua zi să plece spre Marrakech. Între timp, după plecarea lui Omar înapoi spre sultanatul său, Ally căutase pe tot parcursul drumului un mijloc de evadare. Nu era deloc proastă şi-şi dăduse seama că Anna fusese implicată şi ea în planul lui Said de a o face să stea o săptămână la Abdul. La început, pentru ea fusese o aventură, dar stând şi analizându-şi situaţia în care se găsea, Ally îşi dea seama de realitate până la urmă. Îşi jură că se va răzbuna într-un fel sau altul pe Anna, indiferent cât de mult ar fi costat-o pe ea acea răzbunare. Chiar înainte de a intra în curtea palatului lui Omar, aceasta reuşise să evadeze.
      O vreme, stătuse ascunsă, apoi, profitând de o caravană cu mărfuri, ajunse în Turcia. Folosindu-se de a treia sa identitate, scosese o sumă uriaşă de bani dintr-o bancă Elveţiană şi-şi făcuse o operaţie estetică. Aşa îşi însuşi o a patra identitate : Carla Parker şi se stabili în Marrakech.
      Ajunsă în oraşul cu pricina şi asigurându-se că se pierduse orice urmă a existenţei ei ca Ally sau Aisha, începu să caute oportunităţi pentru a se răzbuna. Mintea ei sclipitor de diabolică, elaborase planul perfect : găsise doi oameni de nădejde, îi plăti bine de tot, îi educă şi-i trimise în America. Cei doi, care urmau orbeşte indicaţiile ei, fiind nişte oameni fără căpătâi, fuseseră trimişi la firma lui Sam cu o propunere irezistibilă. Acea propunere era un paravan prin care s-o aducă pe Anna în Marrakech. Îşi instruise bine oamenii : în cazul în care Sam avea să se ofere să vină cu ei, aceştia să refuze prezenţa lui acolo; dacă venea şi Sam şi Anna, iar erau învăţaţi să refuze; dacă venea doar Anna, atunci acceptau. Le spusese să fie atenţi şi să nu sugereze prin nimic că o preferă pe Anna drept partener de negocieri. Dacă se întâmpla ca acţiunea să dea greş, ei urmau să se întoarcă singuri şi se punea la cale un nou plan.
      În mod ciudat, lucrurile se aranjaseră în favoarea ei ca o mănuşă. Astfel, a doua zi, când Anna şi ceilalţi ajunseră la Marrakech, ea fusese condusă spre o casă. Uliţele înguste, casele rustice, mirosurile îmbătătoare, o ameţiseră pe Anna. Cei doi îi făcuseră semn să intre în casa pe care o numeau sediul lor, scuzându-se că nu au un sediu mai prezentabil. După ce ea intră înăuntru, cei doi o invitară să ia loc pe un divan mare şi să aştepte puţin. După vreo câteva minute de aşteptare, Ally intră înăuntru. Bineînţeles că Anna n-o mai recunoscu. Aceasta se aşeză pe un scaun în faţa ei :
   ─ Biata Anna ! Singură în Marrakech, printre străini.
   ─ Mă cunoaşteţi de undeva ?
   ─ Nu mă mai recunoşti, nu-i aşa ?! Nici nu e de mirare !
      Anna o privea uimită pe cea care-i vorbea, neînţelegând de unde ar putea s-o cunoască.
   ─ Probabil că aromele te-au îmbătat. Te las să meditezi. Sunt sigură că mă vei recunoaşte până la urmă. Păcat că ţi-ai lăsat valiza şi geanta în cealaltă cameră. Asta-mi uşurează mie munca.
      Misteriosul personaj feminin părăsi încăperea şi Anna auzi o cheie în uşă. Camera nu avea nicio fereastră. Îi era clar că era prizonieră acolo, dar nu înţelegea de ce. Se întinse pe divan şi adormi. Când se trezi era mai odihnită şi începu să analizeze situaţia. Era într-o ţară străină într-un oraş ciudat, despre care nu avusese prea mult timp să se informeze. Mai mult, un personaj feminin misterios o cunoştea foarte bine. Îşi aminti în mod straniu de cuvintele Alomei din scrisoare cu referire la Ally, apoi îşi aminti de vorbele ei către Sam.
   „De unde mă cunoaşte femeia aia atât de bine ? Nu-mi dau seama încă. Dar nu ştiu de ce am un sentiment de frică. Sunt încuiată aici în camera asta, iar femeia aia care mă cunoştea... E clar că cineva vrea să se răzbune pe mine, dar cine ? Să fie oare vorba de Ally ? Oare a reuşit să evadeze şi acum se răzbună pe mine ? Dacă toate aceste temeri mi se adeveresc, nu am cum să comunic prezenţa mea aici, nu am cum să iau legătura cu cei din afară. Sunt pur şi simplu izolată. De e Ally capul tuturor, atunci are o minte bolnavă. Doamne ! De nu i-ar face ceva rău lui Sam !”
      În timp ce se gândea ea aşa, în cameră intră din nou acea femeie.
   ─ Ţia-i dat seama cine sunt ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci îţi spun eu, zise ea, încuind uşa camerei şi scoţând un cuţit. De ce trebuia să fii tu cea pe care el o place ?
   ─ Nu înţeleg...
   ─ Nu înţelegi ! Eşti la cheremul meu acum. Sunt eu, Ally ! Mi-am făcut operaţie estetică după ce am reuşit să fug de Omar şi am aşteptat momentul propice să te prind în plasă. Acum, suntem numai noi două aici, într-o casă unde nu vine nimeni să te ajute. Eşti lipsită de orice apărare şi mijloace de comunicare.
   ─ Ally, încearcă să fii raţională. Cuţitele sunt arme albe periculoase.
   ─ Încă nu ţi-e clar ce vreau să-ţi fac ?
   ─ Ba mi-e clar, dar încerc să te salvez.
   ─ Atâta timp cât eşti tu în viaţă, iar Sam nu e al meu, nimeni nu mă poate salva.
      Ally se apropie de Anna fluturând cuţitul în faţa ei, aceasta încercă   s-o prindă de mână şi să o facă să scape acea. Acţiunea ei reuşi, cuţitul căzând undeva în cameră şi vârându-se într-o crăpătură greu accesibilă. Ally dădu foc la cameră, care se aprinse instantaneu, Anna căută un mijloc prin care să găsească cheia uşii şi să iasă amândouă de acolo. Găsi în cele din urmă cheia şi descuie uşa reuşind să iasă afară. Dintr-o cameră, luă o pătură la care flăcările nu ajunseseră încă şi se opri în dreptul unei fântâni. Îmbibă pătura în multă apă şi se duse din nou în casa cuprinsă de flăcări pentru a o scoate pe Ally afară. Aceasta era pierdută din punct de vedere al raţionamentului, râzând prosteşte de isprava ce-o făcuse. O bârnă de la acoperişul casei căzu peste ea, strivind-o. Anna se apropie şi mai mult, încercând neputincioasă să o scoată de-acolo. O scândură arzând o lovi şi pe Anna destul de puternic rănind-o la o mână şi la un picior.
   ─ Anna, o auzi pe Ally.
   ─ Nu vorbi. O să încerc să te scot de-aici.
   ─ Iartă-mă ! Te rog, du-te de aici. Ieşi afară. Casa stă să se prăbuşească. Fii fericită împreună cu Sam !
   ─ Ally, nu te las aici !
   ─ Te rog, Anna. Sunt o cauza pierdută. Du-te ! Salvează-te !
      În cele din urmă, Ally dovedise un ultim bun simţ. Anna se îndepărtă de Ally, mai mult târâş, decât pe picioarele ei, reuşind să ajungă afară. Se uită la casa în flăcări, care se prăbuşi asemenea unui castel de cărţi de joc şi plânse. În ciuda a tot ce i se întâmplase, în casa aceea îşi pierduse un om viaţa. Din cauza durerii, leşină. Auzi ca prin vis sirenele pompierilor şi ale salvării, dar nu-şi mai amintea nimic.
      Pompierii, ajunşi la faţa locului cu mare greutate, din cauza străduţelor înguste, stinseră incendiul, iar Anna fusese transportată de urgenţă la Spitalul Central din Maroc. Acolo, avea să fie dusă în sala de operaţii pentru a i se trata rănile. Din cauza suprasolicitării psihice la care fusese supusă, Anna intră în semicomă. Doctorii o duseră la recuperare, dar nu ştiau nimic despre pacienta lor. Toate documentele şi hainele ei arseseră în incendiu...

            39. Agonia lui Sam

      În timp ce doctorii se rugau pentru o minune, ca ea să-şi revină pentru a afla cu ajutorul unui psiholog cine este, oamenii lui ally se evaporaseră ca prin minune din Marrakech şi chiar din Maroc. Nimeni nu avea să ştie de existenţa lor. În America, Sam, care habar n-avea ceea ce se întâmplase în tot acest timp, era preocupat să-şi rezolve problemele pentru ca să nu mai aibă agenda ocupată. Vroia să-şi petreacă o lună de miere cu Anna ca la carte. Afacerile megeau foarte bine, iar el se preocupa acum de rezervări. Vroia să-şi petreacă prima săptămână de căsătorie cu ea în Apartamentul Nupţial din Burj, Dubai, pe urmă, aveau să stea într-un castel de pe Valea Loirei şi la finalul lunii de miere în Caraibe.
      Fiind foarte preocupat de toate lucrurile, nu simţi când trecuseră pe lângă el două luni de zile. Reuşind, în cele din urmă, să-şi elibereze agenda, se gândi s-o sune pe Anna când telefonul din biroul său sună. Era linia lui particulară. Răspunse la telefon :
   ─ Alo ?
   ─ Slavă Domnului că mi-ai răspuns tu, Sam !
   ─ Susan !
   ─ Sam, nu mai ştim nimic de Anna-Carina de două luni. Ce-i cu ea ? Nu-i stă în fire să nu anunţe.
   ─ Cum ? Au trecut două luni ?
   ─ Da.
   ─ Vin îndată la voi.
      Sam încuie biroul, lăsă vorbă secretarei sale să nu-i programeze nicio întâlnire de afaceri şi plecă spre Susan. Ajuns la viitorii socrii, Sam intră înăuntru, căci Susan îl aştepta deja.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Am stat liniştiţi până de curând. Ştiam de la tine că este plecată în Marrakech, pentru o afacere mare, dar am vrut să ştim ce mai face şi de ce nu ne-a sunat. Am luat telefonul casei şi am format numărul ei de celular. Mi-a răspuns o voce ciudată la celular. Nici nu înţelegeam ce spune. Am crezut că este o greşeală şi că formasem greşit. M-am dus la carnetul de telefoane şi am mai format numărul încă o dată. Formasem greşit, într-adevăr.
   ─ Aşa şi ?
   ─ De data aceasta mi-a răspuns robotul, spunându-mi că numărul format nu există în baza de date.
   ─ Ce face ?!
   ─ Da. Nu mai ştiu ce să credem.
   ─ Mă ocup eu de tot.
      Sam plecă de la viitorii socri acasă la el. Stând de vorbă cu tatăl său despre ciudăţenia pe care i-o spusese Susan, acesta se gândi şi el la spusele Annei referitor la Ally.
   ─ Crezi că Alison a încercat să-i facă ceva Annei ? îl întrebă tatăl său.
   ─ Nu a încercat ! Sunt aproape sigur că i-a făcut ceva. Dar nu ştiu de unde s-o pornesc.
   ─ De la momentul în care vi s-a propus afacerea aceea. Cred că trebuie să te duci şi tu în Maroc.
      Sam îi dădu dreptate tatălui său. Prevăzător din fire, Sam reveni la biroul său, de unde luă înregistrarea şedinţei care presupunea plecarea Annei în Maroc. Îşi făcu bagajele, apoi merse la aeroport şi luă avionul spre Mexic. Tatăl său se ocupase de biletele de avion. Odată ajuns în Mexic, schimbă avionul spre Maroc. Ajunse noaptea acolo şi se cază la un hotel. A doua zi, se duse la poliţia marocană pentru a începe căutarea Annei.
      La sediul poliţiei, Sam întâmpină destul de multe greutăţi, dar nu se lăsă bătut. Vântul speranţei bătu dinspre un poliţist, ce căuta nişte infractori. Infractorii căutaţi aveau un portret robot făcut, iar Sam îi recunoscu. Văzând poliţistul că Americanul ştie mai multe lucruri, îl pofti în biroul său şi stătură de vorbă. Amândoi îşi puseră cap la cap informaţiile deţinute. Faptul că Sam înregistrase acea şedinţă şi că îşi spusese temerile, avea să-i uşureze munca poliţistului.
      În timp ce ei doi purtau o conversaţie politicoasă, telefonul de la sediul poliţiei sună şi un coleg de-al poliţistului, grafician răspunse la telefon. După ce conversaţia se încheie, graficianul bătu la uşă şi intră în biroul unde dicutau cei doi. El spuse că sunase un doctor de la spitalul din Maroc, să roage poliţia să caute o persoană ce se află internată în spitalul de-acolo. Graficianul întinse poza cu portretul robot şi Sam exclamă :
   ─ Asta este Anna !
   ─ O cunoaşteţi pe femeia aceasta ?
   ─ Este logodnica mea.
   ─ Să mergem. Te conduc la spital. Lasă în seama poliţiei găsirea infractorilor aceştia mărunţi !



            40. Nunta

      Poliţistul, însoţit de Sam, plecă spre spitalul unde se afla Anna internată şi când ajunse acolo explică totul medicului ce se ocupase de Anna, iar Sam putu intra în salonul unde era internată aceasta. Când o văzu imobilizată, în acel pat de spital, lui nu-i veni să creadă. Avea impresia că avea un vis urât. Îşi trase un scaun lângă patul ei şi începu să-i vorbească. În vreme ce el îi vorbea, Anna se trezi şi Sam se bucură nespus de mult, făcându-i semn să nu vorbească. La câteva zile Anna începu să vorbească şi să mănânce, iar când reveni la spital peste încă o săptămână, avu parte de o mare bucurie : nu mai avea tubul de oxigen, nici atât de multe fire pe lângă ea şi putea să şi meargă pe distanţe scurte. Sam intră în salon, salutând-o, iar Anna-i răspunse printr-un zâmbet. Asistentele îi lăsară singuri.
   ─ Ţi-am dat de furcă, Sam.
   ─ De ce spui una ca asta ?
   ─ Pentru că am căzut în capcană. Ba mai mult, mă aflu în spital din propria mea vină. Mi-a fost milă de Ally şi m-am întors după ea. o bârnă în flăcări căzuse peste ea, iar eu m-am dat deşteaptă să încerc s-o dau la o parte. În ultimile ei clipe de agonie, Ally a avut tăria să-mi spună să ies afară, să-mi salvez viaţa şi să fiu fericită împreună cu tine. O scândură în flăcări m-a rănit şi pe mine, dar am reuşit să ies afară. Mi-am întors privirile şi am văzut casa dărâmându-se asemenea unei piramide făcute din cărţi de joc. A fost o imagine terifiantă. Eram consştientă că vedeam iadul în faţa ochilor. Chiar dacă a fost aşa rea, Ally nu merita un astfel de sfârşit. Mi-a fost milă de ea, Sam.
   ─ Anna. Nu te mai gândi la ceea ce a fost. A trecut. Ştiu că nu-ţi va fi uşor să uiţi, dar cel puţin încearcă să nu te mai gândeşti.
   ─ Sam ?
   ─ Da.
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Tot mai vrei să te căsătoreşti cu mine, după toate câte-am făcut ?
   ─ Anna, cum poţi să mă întrebi aşa ceva ? Nu contează ceea ce ai făcut. Eu nu te iubesc pentru ceea ce faci tu sau nu faci. Eu te iubesc pe tine ca om, ca întreg, cu bune şi cu rele. Poate la alţii le este mai comod să iubească doar de dragul de a se declara îndrăgostiţi, dar eu nu sunt aşa. Nu sunt filosof sau scriitor ca să dau definiţii cuvântului iubire. Ştiu doar că oriunde m-aş uita, te găsesc pe tine. Vreau să te faci bine cât mai repede şi să ieşi din spital pentru ca să ne căsătorim. Dacă ţi s-au schimbat sentimentele între timp, atunci îţi dau drumul. Te las liberă. Nu vreau să te forţez sau să te sufoc, Anna.
   ─ Sam, opreşte-te ! Am înţeles ce vrei să zici. Nu mi s-au schimbat sentimentele. I eu te iubesc Sam. Cred că nu ţi-am spus asta până acum.
   ─ Mi-ai spus-o acum, zise el îmbrăţişând-o şi sărutând-o.
   ─ Sam, am o curiozitate : de ce nu m-ai cerut mai de vreme de soţie ? Am fost în Franţa, apoi în Elveţia. Puteai să mă ceri de-atâtea ori.
   ─ Am vrut, dar de câte ori îmi spuneam să fac pasul, ceva mă dădea înapoi. Probabil nu era încă momentul să te cer. Acum, hai sa ne facem bine, ca să ne căsătorim.
   ─ Să ne facem ?!
   ─ Da. Aşa mi-e mai comod. Şi eu sufăr. Eşti în spital şi mi se pare că timpul trece atât de greu...
      Ea-i zâmbi. Nu putea încă să râdă, pentru că o mai durea încă trupul de la lovitura primită. Peste câteva săptămâni, Anna era gata de externare. Fusese un pacient model şi toată lumea se împrietenise cu ea, iar doctorul care avusese grijă de ea, fusese foarte încântat când îi scrisese externarea. În ziua externării, Sam veni s-o ia din spital având cu el un buchet de primule, ceea ce pe limbajul florilor însemna „Nu pot să trăiesc fără tine”. Cei doi părăsiră Marocul, fiind sprijiniţi de autorităţile locale şi se urcară într-un avion cu destinaţia Los Angeles. Când ajunseră pe aeroportul din L.A., Anna avu plăcuta surpriză să-şi vadă părinţii aşteptând-o la aeroport, însoţiţi de viitorul ei socru. Revederea fusese un moment emoţionat.
      Acasă, Anna se recuperă mai bine şi se îngriji să-şi recapete identitatea, căci documentele ei arseseră în acel incendiu din Maroc. Cu ajutorul unor copii de pe vechile documente, ea reuşi să-şi recupereze actele, intrând în posesia unora noi. Cu două săptămâni înaintea nunţii, cei doi îşi dădură seama că nu aveau domnişoară şi cavaler de onoare şi nici naşi. Le veniră în ajutor verişoara Annei-Carina, care se oferi să fie ea domnişoara, spunându-i că prietenul ei ar fi onorat să le fie cavaler, iar la naşi, îi veni în ajutor chiar fratele ei. Totul era aranjat. Pentru că locuinţa părinţilor Annei era mai mare şi spaţioasă, aceştia le propuse lui Sam şi tatălui său să rămână acolo.
      Ziua nunţii se apropie şi într-una din laturile casei, Sam, ajutat de prietenul verişoarei Annei, de Robert, fratele ei şi se tatăl său, se pregătea pentru ceremonia de la biserică. Între timp, Anna, ajutată de mama ei, de verişoara ei şi de cumnata sa, se îmbrăca în rochia de mireasă. Bineînţeles că tradiţionalul ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut, ceva albastru fusese respectat. Cu o oră mai înainte, cei doi miri se întâlniră în holul central al casei. Amândoi erau emoţionaţi. Tinerii plecară primii într-o limuzină albă, pe care cei doi taţi o plăteau jumi-juma, nu pentru că nu şi-ar fi permis, ci pentru că vroiau să împartă toate cheltuielile.
      După ce maşina mirilor plecă, alaiul nuntaşilor se grăbi să plece şi el pentru a ajunge la biserică înaintea lor şi să-i aştepte. În faricii, Robert îl ajută pe Sam să coboare din limuzină şi însoţiţi de cavalerul de onoare se duseră în fana altarului pentru a o aştepta pe Anna. Aceasta coborî din limuzină ajutată de tatăl ei. Mama sa-i mai aranjă rochia şi-i lăsă voalul pe faţă, apoi se duse înăuntru. Domnişoara de onoare, urmată de naşă intrară primele, apoi intră Anna, însoţită de tatăl său. După ce tatăl o dădu în grija mirelui, ceremonia nunţii începu, fiind una emoţionantă.
      La sfâşitul ceremoniei, în faricii se făcură poze, apoi alaiul plecă spre casa Annei. Acolo mirii se schimbară de hainele lor de ceremonie şi se pregătiră să plece în luna lor de miere. Cum singura fată necăsătorită din încăpere era verişoara ei, Anna-i dădu ei buchetul său de mireasă şi cei doi se suiră în limuzină, ajungând la aeroport, de unde luară un avion spre luna lor feerică de miere, care începea la Dubai, în hotelul de lux unde cei doi mai fuseseră odată.
                  ~~~The End~~~

Uf !