Ţintind spre stele (~~~Original~~~)

Revin cu un nou fic ! Comentati, va rog !

1. Frământări

New York... Visul american... Într-un parc din acest oraş, împânzit de zgârâie nori, aşezată pe una din băncile reci ale lui, o tânără medita la profunzimea cuvintelor : „vis american”... Nu simţea nici pe departe că trăia acel vis. Vremea răcoroasă de octombrie putea să-i lase cel mai neplăcut „cadou” : o răceală, dar ei nu-i păsa. Privi în jurul său, cum o boare de vânt începu să aştearnă la picioarele sale covoare roşii, galbene sau maronii de funze. Cât de puţin ţinea existenţa unei frunze... Se „năştea” primăvara, lucea toată vara, ca mai apoi să moară toamna, să hiberneze toată iarna şi să se renască în cealaltă primăvară...
Tânăra se ridică de pe bancă şi păşi pe aleile parcului. I se părea că înnoată prin mulţimea de frunze. Se îndrepta spre apartamentul său, simţind nevoia să scrie o scrisoare sau să înceapă un jurnal. Nu avea obiceiul să scrie, dar acel sentiment imperios de a scrie ceea ce simţea în acele momente pusese stăpânire pe ea. Ştia încă de-atunci că va lăsa în urma ei foile consemnate. Simţea nevoia de o schimbare şi schimbarea venea chiar din dorinţa de a scrie anumite lucruri.
O ploaie rece, drept completare la întreaga atmosferă sumbră, se porni din senin. Îşi ridică chipul tras şi palid înspre cer, zărind doar nori plumburii şi ameninţători. Nu conta pentru ea dacă avea să se aleagă cu o răceală zdravănă de la acea plimbare, dar în momentul acela nu-i păsa. Îşi reluă drumul spre apartament, ajungând în cele din urmă în el.
Se duse spre baie, de unde-şi luă un prosop şi se frecă bine cu el la păr. Avea un păr lung, moale şi castaniu. După ce se şterse, îşi făcu un ceai cald şi sorbi în linişte lichidul din cană... Se schimbase de hainele acelea umede şi reci şi luă coli de scris, începând să consemneze :

„Aceasta se vrea a fii scrisoarea mea de adio. Spun prin intermediul scrisului adio New York-ului care mi-a fost atâţia ani casă şi care mi-a adus atât de multe. De îndată ce termin această scrisoare, voi pleca din oraşul meu natal. Am reuşit să fac atât de multe aici... Totuşi, în ciuda acestor realizări, ce m-au făcut celebră, simt nevoia de schimbare. Mulţi se gândesc la America. Această ţară reprezintă pentru ei un vis, un loc unde totul este posibil, dar pentru mine, ţara aceasta a început să mi se pară o închisoare.
Spuneam că vreau să fac o schimbare, dar schimbarea aceea nu va veni de-aici din această ţară, ci din altă parte. Simt cum bătrâna Europă mă cheamă... Este o chemare căreia nu pot să-i rezist. Vreau să descopăr acest continent plin de legende, de mituri, stabilindu-mă într-o ţară de-acolo. Am să caut să devin o altă persoană, acum că resursele financiare pe care le deţin îmi pot permite lucrul acesta. Voi deveni o altă persoană, deşi am făcut acest lucru de prea multe ori...
La vârsta de 11 ani a început totul... Mama, pe atunci un fotomodel apreciat, m-a luat cu ea la o paradă de modă. Nu avea cu cine să lase în ziua aceea. Am fost fascinată de tot ceea ce-am văzut în acea zi. Mama a devenit idealul spre care tindeam, visul pe care vroiam să-l ating. Cu inocenţa specifică vârstei de-atunci, i-am cerut mamei să mă lase să vin cu ea în fiecare zi. A fost de acord şi aşa am început să le ajut pe fetele ce lucrau la aceeaşi agenţie ca şi ea.
Colegele mamei se amuzau când mă vedeau pe mine, micuţă de statură, că vreau să le ajut. Mă lăsau să le pun diverse bijuterii, iar eu mă simţeam atât de mândră că făceam asta... Aşa a trecut timpul pe nesimţite. A trebuit să mă duc la şcoală şi să învăţ, dar am renunţat la a mai mă duce şi făceam cursurile prin internet. Vroiam să fiu lângă mama. Curând, m-a remarcat şi pe mine cineva şi am devenit model ca mama. Îmi atinsesem o parte din vis. Până la a păşi pe podium mai era cale lungă. De-abia făceam reclame pentru şampoane, săpunuri, creme, ori rujuri.
Am avansat rapid de la publicitate, la scenă, iar mama a început să devină mândră de mine. A renunţat la meseria ei pentru a mă promova pe mine. La vârsta de 17 ani aveam mare potenţial sau cel puţin aşa se încăpăţânau toţi să afirme. Însă a trebuit să gust şi din partea amară a succesului de care mă bucuram.
O altă fată, ce aspira la statutul obţinut de mine, a devenit invidioasă. Mi-a prezentat un băiat, ca fiind fratele ei. Acesta se purta cu mine cum nu se purtase până atunci nimeni. Am început să mă îndrăgostesc de el. Numai mama vedea că ceva nu era în regulă, dar n-a apucat să mă avertizeze, căci a murit într-un accident de maşină. Nu ştiu nici acum cine a fost vinovatul în acel accident, dar nu mai contează acum...
După pierderea mamei, am fost răvăşită, devastată şi nu mai mi-era aminte de nimic. Totuşi, cel de care mă îndrăgostisem – n-am să-i menţionez numele, pentru că nu merită – m-a făcut să mă întorc pe scena modei. Cu vorbe meşteşugite, m-a făcut să mă îndrăgostesc de el şi mai mult, el devenind centrul atenţiei mele. Mi-a oferit primul sărut, prima noapte de dragoste... Şi asta la 19 ani, la doar doi ani după moartea mamei.
Pentru a înţelege ceea ce a urmat, trebuie să menţionez că eu nu am avut-o decât pe mama lângă mine, iar moartea ei, m-a adus la substantivul orfan... Faptul că îl aveam pe el, cel despre care credeam orbeşte că mă iubea, m-a făcut simt că nu mai eram singură. Dar falsa fericire nu a durat decât până ce el şi-a atins scopul pentru care fusese plătit : să mă facă femeia lui. După ce şi-a atins scopul, m-a umilit.
Nu am putut îndura umilinţa şi am decăzut. Pentru a nu ruina casa de modă la care lucram, m-am retras fără scandal, fără vâlvă. Luminile podiumului, succesul îmi răpiseră ceea ce aveam mai de preţ : pe mama. Succesul mi-a răpit-o pe mama şi sentimentul de iubire. Mi-a răpit visul de a iubi cu adevărat şi de a fi iubită, căci ceea ce-am simţit atunci nu se apropie de adevăratul înţeles al cuvântului iubire, ci mai degrabă se apropie de înţelesul cuvântului fum...
În urma acestora, trebuie să plec, s-o iau de la capăt altundeva, unde să nu mă ştie nimeni, să nu mai râvnească nimeni la succesul meu. Şi toate acestea nu le pot face în America. Ţara aceasta mă sufocă, îmi ia tot aerul... Trebuie s-o iau de la capăt, dar în Europa. Nu ştiu de ce acest vechi continent mă cheamă...
Poate acolo voi descoperi cum e să iubeşti din nou...”

Încheie în acest punct cu scrisul şi începu să-şi strângă lucrurile. Le ordonă cu meticulozitate în trolere şi apoi lăsă pe masă ceea ce scrisese pe foaie. Lăsa în urmă tot trecutul dureros pentru a se îndrepta către un alt viitor. Cu bagajele după ea, trecu pe la administratorul acelui complex de apartamente. Sună la uşă şi cineva-i răspunse.
─ Bună seara, domnule Gordon.
─ Domnişoară Bette. Ce faceţi aici ?
─ Pot să intru ?
─ Desigur.
Bette intră înăuntru şi primi invitaţia de a se aşeza pe un fotoliu.
─ Mulţumesc.
─ Ce faceţi domnişoară cu bagajele ?
─ O să plec din America. Uite cheia apartamentului meu. Fă ce doreşti cu el !
─ Unde vă duceţi ?
─ Deocamdată la un hotel. Mai am de pus la punct unele lucruri.
─ Păcat că ne părăsiţi aşa.
─ Gordon, tu şi Alice mi-aţi fost ca nişte părinţi, dar nu mai pot sta aici. Simt că mă sufoc, aşa că am decis să plec.
─ Domnişoară... Îmi va fii dor de dumneata.
─ Jane. Bette Jane Sheridan. Acesta este numele meu complet. O voi lăsa aici pe Bette şi-o voi purta numai pe Jane după mine.
─ De ce ?
─ Bette a murit acolo, în luminile rampei. Jane, de-abia azi pleacă din America, locul naşterii sale. Înţelege-mă, Ray.
─ Vă înţeleg domnişoară, dar de ce această cale ?
─ E calea spre un nou vis. În urmă las doar fumul.
─ Bine. Succes spre găsirea noului vis !
─ Mulţumesc.
Bette îl îmbrăţişă pe Gordon şi plecă din acel loc, îndreptându-se spre Hotel Plazza. Hotelul era punctul zero. De acolo avea să-şi aleagă destinaţia, să-şi rezerve bilet la avion şi să plece spre Europa, spre noul ei vis. Nici nu ştia ce anume avea s-o aştepte acolo unde se ducea, dar se simţea mai liniştită ştiind că lasă în urmă toată durerea, amintirile, fumul, trecutul...

2. Noutate

Ajunsă la hotelul cu pricina, Bette se opri preţ de câteva minute în faţa scărilor impunătoare ale acestuia, apoi intră în holul cel mare al recepţiei. Se îndreptă spre recepţionistul care era mai liber şi spuse :
─ Bună seara. Ştiu că nu am rezervat nimic dinainte, dar aş dori o cameră dacă se poate.
─ Desigur, domnişoară Sheridan. Imediat, i se răspunse calm.
Nu comentă nimic, căci trebuia să se aştepte la aşa ceva. I se înmânară documentele ce trebuiau semnate pentru a putea să stea la hotel cât timp dorea şi cheia de la camera ei.
─ Să chem pe cineva să vă ia bagajele ?
─ Nu ! Mă descurc singură. Trimite pe cineva să-mi aducă pliante publicitare din care să aflu ce-mi poate oferi Europa.
─ Faceţi un turneu în Europa ?
─ Devii impertinent, domnule dragă !
─ Mă scuzaţi. Nu este treaba mea. Am să trimit pe cineva îndată.
─ Mulţumesc. Şi încă ceva...
─ Da ?
─ Nu aş fii deloc încântată să văd jumătate din presa de scandal aici. Nu fac deloc frumos.
─ Ştiu. Sunteţi recunoscută pentru toanele dumneavoastră. Unii vă numesc „scorpie”.
─ Nu ştii adevăratul sens al cuvântului acesta. Nu uita de pliantele cerute, termină ea conversaţia îndreptându-se către lift.
Aşteptă ca liftul să vină şi apoi se urcă în el.
─ La ce etaj ?
─ Am camera 707.
─ Deci la etajul 70, camera 7. Am înţeles.
În timp ce liftul urca, Bette era recunoscătoare că băiatul acela nu-i punea întrebări. Întrebările o sâcâiau, o enervau la culme şi nu avea chef să răspundă unui interogatoriu. Liftierul o anunţă că au ajuns la etajul cu pricina şi-i explică unde-i era camera. Bette ajunse în camera ei şi-şi lăsă bagajele într-o parte, aşezându-se comod într-un fotoliu. Peste câteva momente, auzi soneria de la cameră şi întrebă :
─ Cine este ?
─ Pliantele solicitate.
Deschise uşa, luă pliantele şi-i dădu un bacşiş celui ce le adusese. Se reaşeză în fotoliu. Deschise primul pliant, luat la nimereală. Acesta era despre Austria. Nu-i plăcea deloc faptul că scria foarte multe informaţii despre ce se petrecuse cu acea ţară de-a lungul celor două războaie. Numai nişte cuvinte şi date istorice înşiruite fără rost acolo. Aruncă pliantul şi-l luă pe al doilea. Numai când citi numele ţării, îl arucă fără să se mai sinchisească să-l deschidă. Următoarele pliante pe care le deschisese erau despre : Argentina, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Egipt, Finlanda, Grecia, Irlanda, India, Japonia, Malta, Principatul Monaco, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia.
─ Doamne mare ! zise ea cu voce tare I-am zis să-mi aducă pliante despre ţările europene. Ce naiba caută celelate pliante aici ? Se pare că nu mai vorbesc engleza aşa cum trebuie !
Se linişti şi apoi căzu pe gânduri. Europa, deşi avea ce-i oferi din punctul de vedere al bogăţiei spirituale, totuşi era un continent străin pentru ea. Ce-ar fi putut găsi în altă ţară dacă ar fi plecat ? Dintr-un impuls, puse mâna pe telefon şi formă numărul lui Gordon.
─ Alo ? se auzi vocea acestuia.
─ Gordon ! Mă scuzi. Te-am trezit ?
─ Ştiţi bine că nu mă culc prea devreme, domnişoară.
─ Gordon. Mâine mă întorc în apartamentul meu.
─ V-aţi răzgândit ? Nu mai plecaţi ?
─ Vorbim mâine, bine ?
─ Desigur.
Bette închise telefonul şi se duse să se culce. Chiar dacă renunţase la podium la vârsta de 21 de ani câţi avea, asta nu însemna că trebuia să-şi părăsească ţarta natală. Putea să se descurce foarte bine şi aici. Adormi liniştită, păstrând ultimul gând avut.
A doua zi se sculă şi se pregăti de întoarcere. Trebuia neapărat să-i spună lui Gordon la ce se gândise. Refuzând să ia micul dejun, Bette trecu pe la recepţie, spunând că părăseşte hotelul. Recepţioniştii erau obişnuiţi cu astfel de ieşiri şi nu se mirară.
Ea chemă un taxi şi se întoarse la apartamentul lui Gordon. Când ajunse, plăti degrabă taxiul şi începu să alerge, târând bagajele după ea. Chemă liftul şi apoi urcă spre etajul unde-şi avea Ray apartamentul. Sună la uşă şi-i deshise chiar el.
─ Bună dimineaţa, zise ea printre răsuflări întretăiate.
─ Intraţi, domnişoară.
─ Mulţumesc.
─ Luaţi loc. Aţi mâncat ceva ?
─ Nu. Am alergat spre voi ca să-ţi spun ce mi-a venit în cap.
─ Oh ! oftă el. Altă idee de-a dumneavoastră ?
─ Asta-i cea mai tare idee de până acum.
─ Să vă aduc ceva de mâncare şi un ceai, apoi îmi povestiţi.
─ Bine. Abia aştept.
Bette servi în linişte micul dejun, apoi zise :
─ Ştii că am terminat un liceu cu note destul de frumoase nu ?
─ Ştiu tot ce se poate şti despre viaţa ta publică. Cea privată, nu mă interesează.
─ Mda. Dacă nu erai moş, nu te credeam !
─ Mă simt complimentat, zise el ironic.
─ Îmi pare rău. Vrei să continui ? Nu vă mai am decât pe tine şi pe Alice. Tot neamul meu s-a prăpădit.
─ Ştiu. Şi-n mod ironic scena i-a răpit pe toţi. Care este noua idee a ta ?
─ Am trimis scrisori la diverse Universităţi de-aici. Am primit răspuns din două locuri.
─ Şi anume ?
─ Nu o să-ţi spun numele lor, dar prima dispune de un campus de 93 ha şi este situată într-o zonă rurală, cu acces rapid spre Buffalo şi Rochester. Oferă programe de afaceri, inginerie mecanică şi electronică, precum şi un program cunoscut în întreaga lume de inginerie ceramică. Dar asta nu mă încântă prea tare, pentru că ştii că eu tind mai mult spre latura umanistă.
─ Aşa...
─ A doua oferă programe universitare intensive de Contabilitate, Biologie, Justiţie criminală, Sănătate, Afaceri, Administraţie, Adminisrare în sănătate, Ştiinţa politică. Universitatea este căutată pentru cursurile sale de ştiinţe umaniste şi ştiinţe în general, pentru cele de farmacie şi medicină, politici şi gestiunea sistemului sanitar, management şi afaceri, arte vizuale, teatrale şi media, biblioteconomie şi ştiinţa informării. Aşa că m-am gândit să accept a doua ofertă.
─ Şi la ce te înscrii ?
─ O să le răspund la scrisoare, spunându-le că mă înscriu la Ştiinţe Umaniste. Iar ca şi cursuri, am să le frecventez pe cele de afaceri, arte vizuale, teatreale şi de ştiinţa informării.
─ Măreţ plan. Şi unde o să stai ?
─ Deocamdată în vechiul meu apartament. Dacă stau să mă gândesc mai bine, mă duc acolo mâine, ca să vorbesc cu directorul în legătură cu scrisoarea.
─ Am înţeles.
─ Acum, unde-mi sunt cheile ?
─ Aici !
─ Mulţumesc ! Pa, Gordon !
Bette ieşi din apartamentul lui Ray şi se duse ceva mai încolo, pe acelaşi palier, unde era apartamentul său.
─ O să se descurce !
─ Alice ! Nu te-am auzit !
─ Lasă fata în pace. Când îşi pune ceva în cap...
─ Da, aşa este, dar...
─ Am spus că o să descurce. Nu degeaba este supranumită „scorpia”.
─ Mda. Încep să le plâng de milă celor care vor fi în direcţia acului de sorpion !
Cei doi râseră copios, în timp ce Bette intra în apartamentul ei şi spunea :
─ Casă, dulce casă !