Mister, crime, îmbârligături (~~~Original~~~) Avertisment : +16 ani.

[Nefertiti]

                                 Episodul 1 : Telefonul

      Ţârâitul strident al telefonului aflat pe biroul său îl trezi din aţipeală pe Sean Blake. Deschise ochii înjurând intraductibil în mintea lui şi răspunse la telefon :
   ─ Alo ? Aici detectivul Blake. Vă stau la dispoziţie.
   ─ Salut, Blake, auzi el o voce de femeie în receptor.
   ─ Tu erai ? Ce doreşti ? Vreo partidă rapidă de sex ?
   ─ S-ar putea să-mi doresc şi asta, dar nu acum. Acum trebuie să ne vedem. Am un caz pentru tine.
   ─ În privinţa sexului : nesătulă mai eşti. În privinţa cazului : despre ce este vorba ?
   ─ Despre un document pe care l-am descoperit şi pe care vreau să-l cercetezi.
   ─ Cucoană, eu sunt detectiv. Anchetez crime, împuşcături, plăgi etcetera. Nu „anchetez” documente. Eşti nebună ?!
   ─ Te plătesc bine. 500 $ pe zi.
   ─ Aşa mai merge. E un caz gras.
   ─ Vino la mine la apartament într-o jumătate de oră. Îţi dau mai multe amănunte când ajungi.
   ─ Am pornit.
      Sean închise telefonul. Se trezise. Se uită prin biroul lui mic, clătinând din cap. Teancuri de hârtii stăteau într-o dezordine de nedescris într-o parte a biroului. Praful făcuse de multă vreme casă bună cu rafturile goale din birou. Pe o scrumieră, nişte mucuri de ţigară, unele pe jumătate fumate, altele turtite la refuz, probabil lăsate de foşti clienţi. Se îndreptă spre o oglindă aflată în colţul opus biroului şi se uită în ea.
   ─ La naiba ! Părul îmi stă de parcă am fost electrocutat. Sunt neras şi miros ca un peşte împuţit. Trebuie să trec pe la apartamentul meu pentru a mă schimba de hainele astea şi a mă araja. Nu pot să mă duc în halul ăsta la clientă.
      Îşi trecu mâinile prin părul scurt ce stătea în toate direcţiile posibile şi ieşi din birou, trântind uşa în urma lui şi încuind-o. Merse cu paşi grăbiţi spre scara pe care o urca şi-o cobora zilnic, pentru că în clădirea în care se afla biroul său nu exista lift. Coborî grăbit cele trei etaje şi la parter se întâlni cu administratorul clădirii.
   ─ Hei, Blake, îl auzi pe acesta strigându-l
      Mormăi nişte înjurături, pentru că ştia bine ce avea să-i spună proprietarul clădirii.
   ─ Da ? îi răspunse el.
   ─ Îmi datorezi 150 $. Spaţiul închiriat de tine costă.
   ─ Spaţiu ! spuse el ironic. De parcă aş putea să numesc locul acela „spaţiu”. Spaţiu spui când te duci în cosmos. Fir-ar cultura de râs !
   ─ Nu înjura în faţa mea că te dau în stradă cât ai spune „peşte”.
   ─ Scuză-mă, Dan, dar nu sunt în toanele mele cele mai bune.
   ─ Sunt obişnuit, Sean.
   ─ O să-ţi dau banii aceia. Am primit un telefon. Se pare că voi fi bine plătit.
   ─ Sean, te ştiu om serios. Ne ştim de ceva vreme, aşa că nu-ţi face griji. Ţi-am atras atenţia doar.
   ─ Bine, Dan. Plec. Trebuie să mă schimb de hainele astea.
   ─ Bine. În regulă.
      Sean grăbi pasul pentru a avea timp să ajungă la apartamentul său. Dan Clarence era singurul prieten pe care-l avea în San Francisco. Sean era detectiv particular şi în jungla numită lumea detectivilor, un prieten bun era bijuterie rară. Dan era altfel decât el. Mereu îngrijit cu aspectul său exterior, corect, însă avea orientări sexuale ciudate. Cel puţin aşa le cataloga Sean.
      Ajunse în dreptul clădirii unde-şi avea apartamentul şi intră înăuntru. Acolo, dădu de James, proprietarul acesteia.
   ─ La naiba ! Altă datorie ? mormăi el când îl văzu pe James venind spre el.
      Grăbi pasul, trecând prin dreptul lui şi zicând :
   ─ O să-ţi plătesc datoriile. Acum mă grăbesc. Am o clientă ce mă aşteaptă.
      James clătină din cap, dar zâmbi. Era acelaşi Sean. Slabe şanse să reuşească cineva să-i schimbe comportamentul.
      Sean intră în apartamentul său, ce era compus dintr-un mic hol, loc în care-şi lăsa pantofii, pardesiul sau umbrela, o bucătărie îngustă, dormitor şi baie. Nici nu avea nevoie de mai mult. Pentru un bărbat neînsurat, ce avea 33 de ani era tot ceea ce-i trebuia. Aprinse lumina, deoarece nu avea timp să-şi ridice jaluzelele şi clătină a dezaprobare. Dacă era vre-un lucru pe care cineva avea să i-l reproşeze, acel lucru, amănunt era dezordinea. Nu fuma, nu bea, dar dezordinea era ceva obişnuit la el. Grăbindu-se pentru a nu ajunge cu întârziere la clienta sa, Sean se îndreptă spre baie, unde puse aparatul de ras în funcţiune şi se bărbieri. Se pieptănă, apoi îşi aruncă hainele de pe el, nepăsându-i unde aterizau acestea şi se îndreptă spre ceea ce se putea numi şifonier, de unde-şi alesese nişte haine curate.
      Nu era genul care să se îmbrace la costum şi cravată când se ducea la întâlniri, însă era genul care se îmbrăca lejer, comod, practic. Se privi în oglindă, mulţumit de rezultat, apoi părăsi apartamentul, îndreptându-se spre locuinţa clientei sale.

[Nefertiti]

                                                           Episodul 2 : Clienta şi documentul

      Sean ajunse la o clădire elegantă, cu portar la uşă şi intră înăuntru, întrebând de apartamentul doamnei Doyle. I se spuse că se află la etajul şapte, camera optsprezece. Sean mulţumi portarului şi se îndreptă spre lift. Aşteptă până acesta sosi, apoi se urcă la etaj. Ajunse în dreptul uşii clientei sale şi sună. Un valet îi răspunse.
   ─ Bună ziua. Sean Blake, detectiv particular, doamna Doyle mă aşteaptă.
   ─ Intraţi. spuse acesta, conducându-l pe Sean în sufragerie.
      Pe o canapea, îmbrăcată într-o rochie elegantă, se afla o femeie trecută de prima tinereţe. Pul ei blond se revărsa în bucle
   ─ Doamnă, Doyle, detectivul pe care-l aşteptaţi, a sosit.
   ─ Mulţumesc, Alferd. Eşti liber. Lasă-mă cu domnul. Să nu fiu deranjată.
   ─ Am înţeles, doamnă.
   ─ Sean. Punctual ca întotdeauna.
   ─ Bună ziua, doamnă Doyle, îi sărută el politicos mâna.
   ─ Ia loc, Sean. Bei ceva ? Vin roşu, coniac, sherry ?
   ─ Nimic. Mulţumesc. Nu beau.
   ─ Am uitat. Permite-mi să-mi pun un coniac. Pe masă ai un document pe care vreau să te uiţi.
   ─ Bine.
      Sean luă documentul în mână şi începu să-l citească. Era un testament sau cel puţin aşa părea.
   ─ Ce vrei să aflu în legătură cu documentul acesta ?
   ─ În primul rând, dacă-i autentic, în al doilea rând, vreau să ştiu cărei persoane aparţine numele consemnat acolo..
   ─ E un testament ?
   ─ Asta tu trebuie să descoperi.
   ─ Interesant. Te măriţi cu un boşorog, care are avere cât cuprinde, apoi el moare în condiţii misterioase şi acum ai un document, presupus a fi testament, în care nu este consemnat numele tău. Tu nu ai niciun fel de scupule ? Nici nu s-a răcit bine moşul ăla şi vrei să pui mâna pe toată averea lui !
   ─ Nu te interesează ce vreau eu să fac. Meseria ta este să investighezi cazul. Eu ţi-am oferit un caz.
   ─ Şi ce-ai vrea să descopăr referitor la numele din document ?
   ─ Tot ce se poate afla.
   ─ Te costă. Trebuie să-mi dai un acont, pentru a-mi procura aparatura necesară. În ultima vreme sunt cam strâmptorat.
   ─ Îţi dau 25.000 $ acont. Nu-mi pasă ce faci cu ei şi pe ce-i cheltui. Te voi plăti cu 800 $ pe zi, nu cu 500 cât ţi-am zis la telefon. Vreau să aflii totul despre acel nume. Indiferent prin ce mijloace faci asta !
   ─ Cerule ! fluieră el. Da’ ştiu că eşti disperată !
   ─ Nu-mi pasă ! Ştii bine că mie nu-mi stă nimic în cale când e vorba de bani.
   ─ Da, ştiu. Eşti în stare să laşi un morman de cadavre pentru nişte bani !
   ─ Asta a fost o ironie voalată la adresa mea ? Ştii bine că nu sunt o criminală !
   ─ Trebuie să-mi dai documentul să mă duc la un laborator ca să stabilesc dacă-i autentic sau fals.
   ─ Desigur. Iată CEC-ul tău aici. Ai acontul şi plata în avans pe primele două luni. Dacă rămâi fără bani, mă suni.
   ─ Şi o să-mi dai bani ?
   ─ Desigur, dacă prestezi serviciile pe care ţi le voi cere cum se cuvine !
   ─ Bine, doamnă, Doyle. Acum, mă scuzi, sunt grăbit. Trebuie să încasez CEC-ul repede, ca să-mi plătesc datoriile. Vă salut şi o zi bună în continuare !
   ─ Cu bine domnule Blake. Nu uita că vreau rapoarte complete.
   ─ Veţi avea rapoartele doamnă. La revedere !
      Sean se ridică şi plecă din apartamentul acela. Avusese grijă să ia documentul pe care i-l arătase Adelaide cu el. După ce ieşi din clădire, se îndreptă spre prima bancă pentru a-şi încasa CEC-ul. După ce ridică banii. Sean plecă spre clădirea unde-şi avea biroul şi-şi achită datoria pe care o avea faţă de Dan. Îi mai lăŞc nişte bani ce reprezentau chiria pe următoarele luni şi-l rugă să găsească pe cineva care să-i facă ordine în birou. Trecu apoi pe la proprietarul clădirii în care deţinea un apartament şi-l întrebă de datorie şi-o achită şi pe aceea, apoi plecă spre Institutul de Criminalistică, unde lucra un coleg de-al lui, ce-l ajuta în investigaţii.
      Era mai liniştit după ce-şi achitase toate datoriile, dar se abţinu să se ducă să-şi procure echipament profesionist. Echipamentul putea să aştepte. Trebuia să se ducă să afle date despre documentul ce-l deţinea. Având suficienţi bani asupra sa, îşi permise luxul de a chema un taximetru şi-i spuse şoferului adresa.
      Peste câteva minute se afla în faţa unei clădiri impozante, care servea drept „spaţiu” pentru celebrul institut. Plăti taximetrul şi intră înăuntru.

            Episodul 3 : În Institut

      Dintre toate clădirile existente în San Francisco, Sean ura cel mai mult clădirile-institut. Pentru el, acele clădiri erau nişte locuri uriaşe, unde te rătăceai mai ceva ca într-un labirint. Lui îi plăcea să lucreze în linişte şi de aceea toate clădirile în care ar fi putut găsi zgomote, forfotă, nu-i plăceau deloc. Întrebă pe cineva dacă Pete Benett era în ziua aceea la laborator şi i se spuse că da, fiind îndrumat spre încăperea respectivă.
      Sean ajunse în dreptul uşii de laborator şi scoase o batistă din buzunar, acoperindu-şi gura şi nasul cu ea, pentru a nu simţi mirosurile substanţelor ce se foloseau acolo. Pătrunse înăuntru, unde Pete, cu o mască la gură, cerceta un cadavru.
   ─ Salutare, Pete ! îi zise el.
   ─ Salutare, Sean ! Ce vânt te-aduce pe-aici ?
   ─ Un nou caz ?
   ─ Da. Bărbat, corpolent, cam la vreo 58 de ani, împuşcat în cap. Se pare că a fost omorât.
   ─ Avere ceva ?
   ─ Din câte am aflat, destul de mare !
   ─ Nevastă ?
   ─ Tinerică.
   ─ Am înţeles.
   ─ Lasă-mă pe mine. Tu de ce ai venit ?
   ─ Nu poţi scăpa de mirosurile de-aici ?
   ─ Nu. Hai să mergem în alt laborator. O să preia colegul meu cercetarea.
      Cei doi ieşiră, iar Sean inspiră cu poftă aerul de pe coridor.
   ─ Care-i treaba ?
   ─ Vreau să aflu dacă un document este autentic sau nu.
   ─ Hei ! S-a întors detectivul Blake ! Aşa-mi placi colega ! Hai să vedem despre ce e vorba.
      Pătrunseră amândoi în alt laborator şi Sean îi dădu lui Pete documentul ce-l avea la el.
   ─ E un testament ?
   ─ Să ţi-o citez pe clienta mea : „Asta trebuie s-o descoperi tu” !
   ─ Cine-i clienta ? Sau e secret şi nu-mi poţi spune ?
   ─ Doyle.
   ─ Îmi miroase a mister aici. Tânăra soţie a lui Arthur Doyle ?
   ─ Da.
   ─ Ce vrea să ştie ?
   ─ Dacă documentul este autentic şi în al doilea rând cui aparţine numele consemnat acolo, că al ei nu este !
   ─ A avut grijă să ţină presa departe, când a murit Doyle, spuse Pete
   ─ O moarte suspectă, aş adăuga eu, răspunse Sean.
   ─ Şi o înmormântare în grabă. Prea multă grabă !
   ─ Bingo !
   ─ Hai să vedem ce ne poate spune documentul acesta.
   ─ Ce faci ? O analiză simplă sau una complicată ?
   ─ O analiză simplă. Să vedem ce putem afla despre document la o primă vedere.
   ─ Te rog, chiar.
      Pete se apucă să cerceteze documentul cu atenţie, iar Sean stătea pe un scaun din laboratorul acela şi nu-l deranja pe colegul lui.
   ─ Documentul pare destul de vechi. Totuşi nu pot să-ţi spun dacă aparţine sau nu defunctului. Va trebui să-i ceri clientei tale, mai multe documente ale răposatului pentru a face nişte teste comparative.
   ─ La naiba ! Asta înseamnă să prestez servicii pentru „doamna” Doyle !
   ─ Lasă, că-ţi place să fii fustangiu !
   ─ Da, dar nu să prestez servicii !
   ─ De parcă ar fi prima dată când prestezi astfel de servicii !
   ─ Mă crezi prostituată sau ce ?
   ─ Nu te enerva. Poţi obţine documente şi fără să fii nevoit să ajungi în pat cu doamna respectivă.
   ─ Ţi-ai găsit. O să-ţi obţin documentele pentru testele comparative, dar nu te aştepta să le obţin repede. Apropo, nu ai vreo relaţie ?
   ─ Unde ?
   ─ La cineva care să-mi furnizeze nişte echipament profesionist.
   ─ Desigur. Am dar trebuie să vii cu mine pe jos.
   ─ Ştii că-mi place să merg pe jos.
   ─ Te avertizez că o să trecem prin locuri nu tocmai decente.
   ─ Cumva trecem printr-un loc rezervat „rândunelelor” ?
   ─ Nu numai „rândunelelor” !
   ─ Locuri rău famate. Ce-mi place !
   ─ Perversule !
   ─ Nu în sensul acela-mi place.
   ─ Of ! N-o să te schimbi niciodată !
   ─ Hai să mergem, pentru că nasul meu îmi spune că o să fie un caz mai complicat decât toate cele pe care le-am avut până acum.
   ─ Şi un caz gras, din moment ce te gândeşti la echipament profesionist !
      Sean rânji la el în semn de aprobare. Pete se schimbă de hainele de laborator şi plecă împreună cu Sean pentru a se duce la cel ce-i va furniza echipamentul profesionist.
      Cei doi ieşiră din clădirea impunătoare şi se îndreptară spre adresa pe care doar Pete o ştia.
   ─ Dacă o să fie un caz mare aşa cum miroase nasul tău de detectiv, cred că o să-ţi trebuiască maşină.
   ─ Mi-am achitat datoriile pe care le aveam, mi-am plătit chiria pe trei luni la birou şi ce mi-a mai rămas cred că se va duce pe echipament. Ştii că sunt pretenţios la echipamente.
   ─Ştiu. Dar o să-ţi dau maşina mea, că eu mi-am luat alta nouă !
   ─ Mi-ai salvat viaţa !
   ─ Mai degrabă ţi-am salvat picioarele !
      Cei doi râseră zgomotos.

[sasuke]

NEFE INTERESANTA POVESTE IMI PLACE

[Nefertiti]

Avertizare generală : Există şansa ca acest capitol să conţină cuvinte ce ar putea fi considerate vulgare. Voi încerca să maschez cât pot de mult vulgaritatea unora dintre ele, dar consideraţi că aţi fost înştiinţaţi, pentru a nu exista discuţii pe mai târziu. Dacă totuşi, cuvintele sunt prea indecente, vă rog să-mi atrageţi atenţia.

                                                    Episodul 4 : Echipamentul

               Sean şi Pete se apropiau din ce în ce mai mult de zona rău famată a oraşului San Francisco.
   ─ Intrăm în „Paradisul” a tot ceea ce înseamnă vulgaritate, spuse Pete.
   ─ Urechile mele sunt pregătite, răspunse Sean.
   ─ Mai întâi... Portofelele. Să le ascundem.
      Sean şi Pete se opriră într-o toaletă publică pentru a-şi lipi cu leucoplast portofelele pe piept. Era singura metodă ca să nu fii furat în acea zonă. Îşi arajară hainele şi nu se cunoştea nimic. Pătrunseră în zona cu pricina.
      „Oferta” în acele zone era cât se poate de variată. De la puştoaice ce nu împliniseră nici măcar vârsta de 18 ani, până la tinere, travestiţi sau homosexuali. O lume pestriţă pe care puţini şi-ar putea închipui cum arăta.
      Maşinile care mai de care mai luxoase se opreau şi se vedea cum se mai urca câteo fată în ele. Luminile oraşului se aprinseseră de mult, căci se lăsase noaptea. Într-un colţ, lângă nişte cutii erau nişte indivizi ce se legănau de zor. Era drogaţi. Sean privi cu dezgust la ei, dar acel loc era plin de aşa ceva.
   ─ Ce vrei ? îl apostrofă unul. Ce te uiţi ? Vrei şi tu un fum ? Te costă.
      Sean nu răspunse, ţinându-se aproape de Pete pentru a nu-l pierde din privire.
   ─ Hei, frumuşeilor, se treziră ei doi abordaţi de un grup de „tinere”.
   ─ Da ? răspunse Sean mirat.
   ─ Nu doriţi o partidă ?
   ─ Nu, mulţumim.
      Plecară mai departe. Alt colţ, alţi drogaţi. Cotiră pe o stradă şi dădură de zona celor travestiţi. Cei doi încercau să nu privească în jurul lor prea mult, ci să fie atenţi pe unde merg.
   ─ Ce te holbezi ? spuse unul dintre travestiţi Vrei cumva să-ţi ungi motorul ?
   ─ Dacă ar fi cineva care să-mi ungă motorul mie, fii sigur că nu vei fii tu acela, răspunse el.
      Grăbiră pasul, pentru că acolo limitele, pudoarea, decenţa erau practic inexistente. Drept dovadă, la alt colţ, băgaţi într-un gang semi-luminat se desfăşura o adevărată acţiune pe viu.
   ─ Uitatul vă costă 75, dacă vreţi să participaţi, vă costă 100, spuseră protagoniştii fără nico jenă.
      Cei doi începură să alerge pur şi simplu. Când ieşiră din zona aceea, amândoi intrară în altă toaletă publică, unde vomară. Una era o casetă marca XXL la video, un reportaj dintr-o astfel de zonă şi alta era pe viu. Ieşiră din acea toaletă, continuându-şi drumul. În cele din urmă ajunseră la adresa cu pricina. Sean sună la o uşă metalică. Printr-o fantă, ca la celulele de închisoare, se zăriră doi ochi.
   ─ Pasărea a aterizat, spuse Pete.
      Fanta se închise şi uşa de deschise, semn că parola fusese bună, iar cei doi intrară. Un bărbat mai înalt de cât ei, mătăhălos îi conduse spre o încăpere. Le făcu semn să intre.
      Cei doi intară şi acolo, Pete spuse :
   ─ Salutare, Scorpionule.
   ─ Hei, Pete ! Ce faci aici ?
   ─ L-am însoţit pe prietenul meu, Sean Blake, detectiv particular până aici. Are nevoie de echipament profesionist.
   ─ Sean Blake, îl salută milităreşte acesta.
   ─ Dylan, zis Scorpionul, salută şi el
   ─ I se spune Scorpionul pentru că poate face rost de tot ce-ţi doreşti, dacă nu are în stoc, îl lămuri Pete
   ─ Am înţeles, zise Sean.
   ─ Cu ce te servesc ?
   ─ Îmi trebuie echipament de supraveghere, ascultare şi un pistol.
   ─ Am tot ce-ţi trebuie.
      Cel numit Scorpionul se duse în altă cameră, de unde veni cu marfa.
   ─ Ai aici, cel mai bun echipament de ascultare.
   ─ Cipurile astea mici ?
   ─ Par nişte cipuri, dar şmecheria este că nu pot fi detectate, iar claritatea sunetului te va mulţumi.
   ─ Bine. Le iau.
   ─ Ai un aparat de fotografiat, cu zoom optic şi infraroşu. Un ochean cu infraroşu, un pistol destul de comod. Ai şi un amortizor pentru a nu face zgomot. Îţi mai trebuie ceva ?
   ─ O vestă antiglonţ şi un reportofon ai ?
   ─ Da, spuse el aducand cele cerute.
   ─ Cât mă costă toate ?
   ─ Pentru că eşti prietenul lui Pete îţi fac reducere. Te costă 20.000 $.
   ─ Perfect. Le iau pe toate.
      Sean îşi dezlipi portofelul de pe piept şi plăti echipamentul. Scorpionul i-l puse într-o geantă, pentru a nu se observa nimic, apoi cei doi plecară. Afară, Sean îi spuse că nu mai trece din nou prin zona rău famată. Îi era de ajuns o singură trecere. Pete îi dădu dreptate şi amândoi merseră înainte, ajungând în cu totul altă zonă a oraşului. Se despărţiră, fiecare luând un taximetru pentru a se duce acasă.
      Ajuns în apartamentul său, Sean îşi puse echipamentul într-un loc sigur şi începu să se gândească la o soluţie pentru a obţine de la clenta sa noi documente ale răposatului domn Doyle, fără să fie nevoie să ajungă în pat cu ea.

                                                       Episodul 5 : La avocat

      A doua zi, Sean se trezi şi se îmbrăcă rapid, pentru a se duce spre apartamentul clientei sale. Se opri la un fast-food de unde-şi luă un hamburger şi o cafea tare şi porni mai departe. Ajunse din nou în faţa clădirii clientei sale.  Parcurse traseul cunoscut şi intră în apartamentul ei, fiind condus tot de valet. Valetul îl lăsă în sufragerie şi plecă s-o anunţe pe doamna Doyle.
      Adelaide apăru îmbrăcată într-un halat mătăsos şi zise :
   ─ Ce cauţi la ora asta aici ?
   ─ Trebuie să mergem până la un avocat.
   ─ De ce ?
   ─ Are legătură cu documentul pe care-l investighez.
   ─ Nu pot. Sunt ocupată acum.
      Sean se ridică de pe fotoliul în care se aşezase şi ştiind drumul spre dormitorul ei, intră fără menajamente înăuntru. Pe pat, se afla un individ ce abia avusese timp să-şi tragă peste goliciunea trupului o pătură.
   ─ Ăsta e subiectul „ocupaţiei” tale ?
   ─ Nu este treaba ta.
   ─ Băiete, ai zece minute să te îmbraci şi să părăseşti clădirea, dacă ţii la viaţa ta.
      Individul, neştiind cine era bărbatul care-i vorbea pe un ton autoritar, îşi culese hainele de pe jos în grabă şi se duse să se îmbrace.
      Balke o apucă pe Adelaide de braţ, o târî, aproape, spre şifonier şi zise :
   ─ Azi nu sunt sociabil, aşa că fă bine şi mişcă-te mai repede, pune ceva pe tine şi hai odată la avocatul ăla al tău, ca să aflăm ce-i cu documentul. N-am chef să-mi spui că-ţi irosesc banii .
   ─ O să-mi plăteşti pesntru asta, Blake.
   ─ Nu mai pot eu de grija asta. Acum, pune mâna şi îmbracă-te odată.
   ─ Ai de gând să stai aici în timp ce mă îmbrac eu ?
   ─ Nu te ştiam pudică. La pat eşti ca un leu în arenă, când te dezlănţui, aşa că nu pretinde în faţa mea că eşti jenată de prezenţa mea.
      Blake se aşeză pe patul ei şi aşteptă. Îl văzu pe tânăr ieşind îmbrăcat şi-l privi. Acestuia i se făcu frică de privirea lui Blake şi ieşi grăbit din încăpere. Sean avea ochi ca de tigru un verde-galben, ce căpăta fel de fel de nuanţe, după cum îi era starea sufletească. În ziua aceea privirea lui nu prevestea nimic bun, căci dacă ochii ar fi putut ucide, ai lui ar fi făcut-o cu uşurinţă. Când Adelaide fusese gata, cei doi ieşiră din dormitorul ei şi ea-l chemă pe Alfred. Îi spuse valetului să-i anunţe şoferul pentru că se ducea la avocat în ziua aceea.
   ─ Ce-ţi mai trebuie la avocatul acela ?
   ─ Nişte documente ale defunctului.
      Adelaide căută ceea ce-i ceruse Balke şi când valetul o anunţă că maşina ei se află în faţa clădirii, cei doi ieşiră din apartament. Călătoria spre avocat fusese destul de scurtă şi Adelaide-i arătă lui Balake drumul spre biroul acestuia.
      Ea intrase prima în birou, urmată de Blake.
   ─ Bună ziua, domnule Christopher, salută aceasta.
   ─ Adelaide. Întotdeauna o prezenţă elegantă, spuse avocatul ei sărutându-i mâna.
   ─ Acesta este detectivul Blake. L-am rugat să se ocupe de ceva şi cred că vrea să-ţi pună nişte întrebări, spuse ea, arătându-l pe Blake.
      Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile energic, salutându-se din priviri.
   ─ Luaţi loc, vă rog.
      Cei doi se aşezară. Blake observă că avocatul o sorbea din priviri pe Adelaide.
   „Fir-ar ! Alt amant de-al ei pe semne.” îşi zise Blake.
   ─ Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Adelaide mi-a dat acest document mie să-l cercetez, spuse Blake întinzând documentul respectiv.
      Avocatul se uită cu atenţie la el şi zise :
   ─ Pare a fi un testament.
   ─ L-am dus la un coleg de-al meu ce lucrează la Institutul de Criminalistică. Mi-a spus că este destul de vechi, dar nu poate să mă lămurească dacă aparţine sau nu defunctului domn Doyle.
   ─ Mai aveţi şi alte documente ale defunctului ?
   ─ Da, am eu. Blake mi-a cerut să iau cu mine câteva, spuse Adelaide, întinzându-i documentele.
      Avocatul le cercetă cu atenţie pe toate. Se folosi de o lupă pentru a mări scrisul şi a-l compara. Era o metodă simplă de comparaţie, dar foarte la îndemână în astfel de situaţii.
   ─ Scrisul se aseamănă. Pare a fi un document autentic, însă nu sunt sigur, zise avocatul.
   ─ Prietenul meu le poate analiza în mod profesionist la Institut.
   ─ Chiar aş recomanda asta.
   ─ Problema mea este : cine este persoana consemnată în acest document, ce se presupune a fi un testament.
   ─ Poate fi cel numit să administreze averea defunctului, poate fi un posibil copil al defunctului, ce ar avea dreptul la avere, dar trebuie să citesc mai întâi documentul pentru a vedea care este situaţia.
   ─ Domnul Doyle avea un avocat la rândul său ?
   ─ Eu sunt avocatul familiei.
   ─ A făcut un testament, în afară de acest document descoperit de Adelaide ?
   ─ Nu, din câte ştiu eu.
   ─ E posibil ca domnul Doyle să-şi fi ales un alt avocat ?
   ─ Tot ce e posibil.
   ─ Ce scrie în testament ? Sintetizaţi-mi.
      Avocatul citi documentul şi spuse :
   ─ În linii mari se dau dispoziţii. Bunurile mobiliare şi imobiliare, banii sunt ai doamnei Doyle. Însă există o sumă de bani, mai exact opt milioane de dolari care este lăsată unei persoane pe nume Cleo Alexander. Cleo poate fi foarte bine atât nume de fată, cât şi de băiat.
   ─ Cred că e fată. N-am pomenit băiat pe care să-l cheme Cleo, spuse Adelaide.
   ─ Ba da. În situaţia în care Cleo este ori nume de prostituată ori al unui travestit, răspunse Blake.
   ─ Nici nu concep aşa ceva, zise Adelaide.
   ─ Mister şi iar mister. N-am decât un nume consemnat pe un document şi niciun indiciu care să mă ducă la acea persoană, spuse Balke. E încurcată rău treaba.
   ─ Aş putea să-ţi dau documentele să le duci prietenului tău. Vreau să le cerceteze şi apoi vii la mine şi-mi spui ce-ai aflat, spuse avocatul.
   ─ E o condiţie ca să fiu plătit pe mai departe ? o întrebă el pe Adelaide.
   ─ Nu. Eşti liber să faci cum doreşti.
   ─ Iau documentele şi mă îndrept spre Institut. Cum aflu ceva nou, vă anunţ. Rămâi aici, Adelaide ?
   ─ Da.
   ─ Pot să-ţi împrumut maşina ? N-am maşină.
   ─ Şi eu cu ce mă întorc acasă ?
   ─ Te conduce avocatul.
   ─ Şi şoferul meu ?
   ─ Să se descurce, spuse Blake ieşind pe uşă.
   ─ Nesimţitul. Mereu este aşa, zise ea.

[mooney]

Imi place povestea ta, dar dupa cum am mai zis....Te apuci de prea multe proiecte deodata...Sper macar pe acesta sa-l termini....
Revenind la poveste...Actiune e ok....Personaele sunt ok... Doar partea in care se duc dupa echipament mi se pare exagerata...Parca prea din film luata..
Dar in mare imi place mult!

[Nefertiti]

Episodul 6 : Urmărirea

      Blake ieşi din clădirea unde-l dusese Adelaide şi-i spuse şoferului ei că doamna-i împrumută lui maşina. Şoferul îl privise uimit, dar Sean îi spuse să urce în biroul avocatului şi să ceară explicaţii de la Adelaide. După ce primi chile maşinii, Sean se urcă în ea şi plecă.
      Se opri cu maşina în dreptul altui fast-food, de unde-şi luă prânzul şi o cafea. Porni mai departe, oprindu-se pe drum pentru a-şi consuma prânzul şi a-şi bea cafeaua. Nici nu termină bine de băut cafeaua, că o maşină neagră se opri în dreptul maşinii lui şi un geam se lăsă în jos.
      Blake văzu o ţeavă de pistol şi cineva trase două focuri fără să-l rănească sau să zgârâie maşina. Blake se urcă şi porni motorul, începând să se ia după maşina neagră. Pe străzile din San Francisco începu o cursă nebunească. Sean conducea ca un profesionist. Ştia ce înseamnă o urmărire şi se aştepta la orice.
      Avea mare noroc, daca se putea numi aşa, că maşina gonea pe străzi mai puţin circulate. Îi mulţumi lui Dumnezeu în gând, deşi nu era prea bisericos din fire, că nu existau pietoni. Într-o urmărire de maşini , pietonii nu însemnau decât probleme sau victime colaterale. Se ţinea cât putea de aproape de acea maşină. Coti spre dreapta în scrâşnet de roţi, merse înainte, iar coti spre dreapta şi avu ghinionul ca în urmărirea lui să treacă pe lângă o maşină de poliţie. Maşina poliţiştilor se puse în mişcare imediat, dând drumul la sirene. Lui Blake puţin îi păsa de poliţiştii care-l urmareau şi-şi vedea de cursa nebunească de pe străzi. Cei ce erau urmăriţi măriră viteza şi trecură prin faţa unui camion. Camionul îi tăie calea lui Blake, ce era nevoit să aştepte, aşteptarea mărindu-i nervozitatea.
      După ce camionul trecu, Blake nu mai văzu maşina neagră. Poliţiştii se apropiaseră de el. Prin oglinda retrovizoare din maşină, el observă că Drew, amicul său ce lucra la poliţie era în tură. Coborî din maşină, lovind cu piciorul în cauciucul maşinii. Roata din faţă era dezumflată.
   ─ Nenorocită de maşină ! înjură el.
   ─ Blake, îl auzi el pe Drew.
   ─ Drew, îl salută acesta scurt.
   ─ Ce goneai aşa ?
   ─ Urmăream o maşină suspectă. S-a tras asupra mea şi nu ştiu de ce.
   ─ Îţi place pericolul. Îl cauţi cu lumănarea.
   ─ Scuteşte-mă de morală, Drew. Acum mai trebuie să schimb şi o roată pentru a ajunge le Institutul de Criminalistică.
   ─ Îl rog pe colegul meu să-ţi schimbe roata. A cui este maşina ?
   ─ Mă duci tu la Institut ?
   ─ Da.
   ─ Atunci îţi spun în maşină. Trebuie să-i fie returnată doamnei Doyle.
      Drew se duse la maşina poliţiei şi-i dădu colegului său ordine. Celălalt poliţist coborî din maşină şi se îndreptă spre cea din faţa lui luând cheile din mâna lui Blake. Acesta din urmă se urcă alături de Drew şi maşina porni spre Institut.
   ─ Acum îmi spui ? întrebă Drew.
   ─ Am un nou caz. Doamna Doyle mi-a dat un document pe care să-l cercetez. Acest document se pare că este un fel de testament. O anume persoană Cleo Alexander este trecută acolo. Suma ce-i revine acelei persoane este de opt milioane de dolari. Am fost la avocatul familiei Doyle şi mi-a spus că este posibil ca hârtia în cauză să fie un testament. Împreună cu alte documente aparţinând defunctului Doyle mă duc la Pete să văd dacă-s autentice. Apoi trebuie să mă interesez cine poate fi acest sau această Cleo. Mai am şi grija că s-a tras asupra mea, ceea ce nu-mi place deloc.
   ─ Înseamnă că acest caz este putred. Ceva nu se leagă. Ceva lipseşte. Dacă vrei, mă pot interesa eu de numitul ori numita Cleo.
   ─ Dacă ai relaţii mai multe decât mine, ţi-aş rămâne îndatorat.
   ─ De ce ar vrea cineva să te ştie mort sau cel puţin să te sperie ?
   ─ Habar n-am.
   ─ Ai grijă, Blake. Cred că eşti implicat în ceva mult mai mare. Am ajuns la Institut.
   ─ Ţinem legătura. Te caut eu. află tot ce poţi de Cleo ăla sau aia.
   ─ S-a făcut.
      Blake coborî din maşina lui Drew şi pătrunse în institut, ducându-se direct la Pete.


         Episodul 7 : Cum se pot obţine informaţii


      Când îl găsi pe Pete, Sean îi spuse pe scurt ce doreşte şi plecă  val-vârtej de-acolo. Chemă un taximetru şi se opri în dreptul clădirii Adelaidei. Plăti taxiul şi intră în clădire. Nu se mai sinchisi să salute şi ajunse în dreptul liftului. Urcă spre etajul la care se afla apartamentul Adelaidei şi sună la uşă. Îi răspunse chiar Adela.
   ─ Cum se face că-mi răspunzi chiar tu ?
   ─ I-am dat liber valetului şi şoferului.
   ─ Ştiai că vin eu la tine-n vizită ?
   ─ Doar n-am capacităţi paranormale.
   ─ Mă inviţi înăuntru sau mă ţii la uşă ?
   ─ Intră.
      Blake intră şi se duse în sufragerie. Se aşeză pe fotoliu.
   ─ De ce ai venit ?
   ─ Am întrebări de pus. Multe.
   ─ Sunt ocupată. Aştept pe cineva.
   ─ Tânărul de azi-dimineaţă ?
   ─ Nu e treaba ta.
   ─ Expediază-l.
   ─ Te costă, dacă-l expediez.
   ─ Bine.
      Se auzi din nou soneria şi Adelaide se duse la uşă. Reveni în sufragerie singură.
   ─ L-am expediat. Acum îmi plăteşti ?
   ─ Vino cu mine, zise el trăgând-o de mână.
      Se îndreptă spre dormitor cu ea. Se opri în dreptul patului ei, aprinse veioza şi începu să-şi dea hainele jos de pe el, lăsând-o pe ea să-l privească. Se apropie de ea, rupându-i rochia, ceea ce-o determină să scoată un un oftat prelung. O trânti efectiv pe pat. Nu era la ora la care să-i pese de delicateţe. Se aşeză peste ea, căută o poziţie bună şi începu să se mişte direct. Nu avea timp să ofere şi preludii, aşa că se mişca destul de repede şi grăbit.
   ─ Mai încet, se lamentă ea.
   ─ Vrei preludiu sau sex ? întrebă el oprindu-se.
   ─ Am auzit zvonuri cum că ai fii un tigru flămând în pat.
   ─ Doar cu unele femei.
   ─ Atunci, vreau să văd şi eu tigrul în acţiune.
   ─ Lasă-mă să fiu tigrul pe care ţi-l doreşti şi taci din gură, spuse el luându-i buzele cu asalt şi reîncepând să se mişte.
      La final, el se rostogoli de pe ea, respirând sacadat. Când respraţia îi reveni la normal, se dădu jos din pat, începând să se îmbrace şi zise :
   ─ Când îţi revii, te aştept la interogatoriu.
      O văzu pe ea că aprobă dând din cap şi ieşi din dormitor. Îşi scoase un pachet de gumă din buzunarul cămăşii şi desfăcu o lamelă, începând să mestece.
   „Dacă n-ar fi tras unii în dimineaţa asta în mine şi n-aş fi avut nevoie de informaţii de la Adela, puteam să vin cu cipurile alea după mine. Telefoanele ei trebuie ascultate. Ca să obţin informaţii a trebuit să prestez servicii. Un caz e una, dar să se tragă în mine e cu totul altă poveste” îşi zise Blake.
      O observă pe Adela ieşind din dormitor şi turnându-şi ceva de băut. Când se aşeză pe canapea, el o întrebă :
   ─ Vrei să mă vezi mort ?
   ─ Ce fel de întrebare este aceasta ?
   ─ Au tras unii dintr-o maşină neagră în dimineaţa asta în mine. Cui ai mai spus că ţi-am preluat eu cazul ?
   ─ Nimănui. Crezi că-mi dădeam drumul la gură dintr-o dată şi spuneam unui necunoscut că ţi-am dat ceva de investigat ? Cât de proastă mă crezi ?
   ─ Având în vedere că este implicat numele acelui sau acelei Cleo în documentul pe care mi l-ai dat, te cred în stare de orice.
   ─ Nu şi de a-ţi pune viaţa în pericol.
   ─ Înseamnă că mai ştie cineva de acel document.
   ─ N-are cine să ştie de un document de-al soţului meu.
   ─ Ba da, dacă boşorogul ăla avea vreo amantă de care tu n-ai ştiut.
   ─ Ramolitul acela ? Nu era în stare nici să se mişte cum trebuie. Cum ai fi vrut tu să ofere plăcere vre-unei femei ?
   ─ În fine, n-am de gând să mă contrazic cu tine, pentru că nu am chef de acest lucru. Spune-mi, există vreo posibilitate ca moşul acela să fii avut vreun copil sau vreo amantă ?
   ─ Nu ştiu să-ţi răspund la întrebarea aceasta. Nu l-am întrebat nimic despre viaţa luide dinaintea căsătoriei lui cu mine. Nu uita ce-am fost eu.
   ─ O prostituată de lux. Şi una chiar foarte bună, din moment ce ai reuşit să pui mâna pe o avere frumuşică şi să devii o doamnă respectabilă. Cât iei pentru servicii ca cel pre care ţi l-am prestat eu ?
   ─ Crezi că încă mai practic meseria ?
   ─ Nu-mi spune tu mie acum că te-ai cuminţit, că nu te cred. Deci, revenind, ai idee măcar cine ar putea fi acest/această Cleo ?
   ─ Nu ştiu.
   ─ Încurcată şi urâtă treabă. Trebuie să plec. Nu voi mai veni să te caut decât dacă am noutăţi. Dacă nu mai ştii nimic de mine să nu presupui că am murit.
   ─ Nu mori tu aşa de uşor. Ai avut cazuri mult mai grele decât acesta.
   ─ Ceva îmi spune că acesta este cel mai complicat, spuse el ridicându-se de pe fotoliu şi plecând.
      Părăsi apartamentul ei şi se duse în apartamentul lui. Îl găsi răvăşit. Cineva fusese acolo. Căută să vadă dacă mai era geanta cu echipamentul său în ascunzătoare şi răsuflă uşurat când o găsi la locul ei. Era timpul să valorifice echipamentul, să lucreze cu el.

[Nefertiti]

Episodul 8 : Se complică treaba

      A doua zi, Sean se trezi în apartamentul său, ce era mult mai dezordonat decât în mod normal şi îşi alese nişte haine din şifonier. Observă că teancul de haine curate se micşora pe zi ce trecea şi începu să înjure. Îi trebuia pe cineva care să fie răbdător şi să-i facă ordine în acel apartament. Ieşi din apartament şi coborî la parter unde vorbi cu proprietarul clădriii cerându-i să angajeze pe cineva care să-i ordoneze locuinţa.
      După ce vorbi cu proprietarul, Sean ieşi cu gândul să se ducă la un fast-food pentru a-şi lua cafeaua. Nici nu ieşi bine afară, că nişte indivizi mătăhăloşi îl imobilizară, îl legară la ochi şi îl băgară într-o maşină ce demară în scrâşnet de roţi.
   „Devine din ce în ce mai complicat. Trebuia să-mi iau şi pistolul cu mine, că doar de aceea am cumpărat echipament profesionist. Acum sunt răpit şi cine ştie unde mă duc indivizii aceştia.” gândi Sean.
      Simţi când maşina se opri şi indivizii îl dădură jos, apoi îl târâră după ei. Se simţi împins şi căzu pe ceva moale, un fotoliu sau o canapea, apoi indivizii îl dezlegară la ochi.
   ─ Să nu încerci ceva, spuse unul dintre ei.
      Sean îi făcu semn din cap că a înţeles aluzia şi se uită în jurul lui. Se afla în sufrageria unui apartament sau case luxoase. Mobilierul din acea cameră era sculptat, obiectele erau aranjate cu gust, un candelabru enorm asigura iluminatul încăperii. Se vedea că acolo locuieşte cineva cu mulţi bani.
      Dintr-o încăpere, îmbrăcată într-o rochie vişinie cu broderie neagră, ieşi o tânără. Avea un corp mlădiu, tras parcă printr-un inel, păr lung, bogat, castaniu cu reflexe roşiatice, ochi verzi precum smaraldul, buze mici, numai bune de sărutat, conturate cu un ruj roz delicat. Părea o zână de prin cărţile de poveşti pentru copii. Sean încercă să se ridice pentru a o saluta politicos, dar individul de lângă el, îl împinse la loc pe fotoliul în care stătea.
   ─ Roy, poartă-te respectuos cu oaspetele meu, spuse tânăra.
   ─ Da, domnişoară.
   ─ Lasă-mă singură cu el.
   ─ Sunteţi sigură ?
   ─ Pleacă şi nu comenta ordinul
   ─ Desigur domnişoară. Ai grijă cum te porţi cu domnişoara, îl atenţionă el pe Sean înainte să părăsească încăperea.
      Sean aprobă din cap şi urmări cum Roy iese din încăpere, lăsându-l cu acea necunoscută.
   ─ Bun venit în casa mea, spuse ea.
   ─ Pot să ştiu de ce am fost adus aici ? Oamenii tăi m-au bruscat, m-au împins şi m-au adus aici fără nicio explicaţie. Nici n-am avut timp să-mi cumpăr o cafea.
   ─ Vei fi servit cu tot ce-ţi doreşti. Vrei şi mâncare ?
   ─ O cafea ar fi de ajuns.
      Tânăra apăsă pe un buton aflat pe unul din sbraţele canapelei pe care se aşezase şi ceru două cafele fetei care venise la chemarea ei.
   ─ Detectivul Blake, presupun, reînnodă ea conversaţia.
   ─ Dacă ştiţi deja cine sunt de ce mai aşteptaţi confirmarea ?
   ─ Aşa-mi place mie.
   ─ Îmi cer scuze. Îmi voi pondera vocabularul având în vedere că aveţi oameni care să vă păzească. Aş vrea să plec întreg de-aici, nu cu ceva rupt.
   ─ Cred că te întrebi de ce te-au adus oamenii mei aici.
   ─ Da.
   ─ În primul rând, numele meu este Molly Alexander, zisă şi Cleo. Nu sunt prostituată, dar Cleo este un nume pe care mi l-am ales singură pentru a nu se ştii dacă sunt fată sau băiat. În al doilea rând, nu te interesează cu ce fel de afaceri mă ocup eu şi nici nu vreau să-mi pui întrebări pe tema asta. În al treilea rând, am înţeles că ai fost angajat de Adelaide Doyle ca să cercetezi un document.
   ─ Se pare că sunteţi bine informată, răspunse Sean.
   ─ Am nişte oameni eficienţi, replică ea.
   ─ Nu mă îndoiesc de acest lucru, răspunse el. Ce treabă aveţi totuşi cu mine ?
   ─ Nu trebuia să descoperi cine-i Cleo Alexander ?
   ─ Dacă ştiţi chiar totul, de ce mai puneţi întrebări ?
   ─ Pentru că vreau să lucrezi pentru mine, nu pentru târfa aceea.
   ─ Pot lucra foarte bine pentru două persoane în acelaşi timp, spuse el.
   ─ Vei scăpa informaţii preţioase faţă de Adelaide, răspunse ea.
   ─ Deci, o cunoaşteţi bine pe Adela, remarcă el.
   ─ Da, o cunosc. Ştiu că are un document, pardon un testament al domnului Doyle prin care se precizează că eu trebuie să primesc suma de opt milioane de dolari. Ce-aţi face dacă v-aş spune că acel document este fals şi că mai există unul la fel ?
   ─ La naiba ! scăpă el. Îmi cer scuze, adăugă imediat.
   ─ Am auzit înjurături mult mai deochiate decât aceasta, spuse ea. Şi eu deţin un astfel de testament. În documentul meu Arthur îmi lasă mie toată averea lui.
   ─ Ce relaţie era între tine şi Arthur ?
   ─ Arthur era tatăl meu.
   ─ Incredibil, zise el.
      Nu se putuse abţine. Cazul devenea mai complicat decât şi-ar fi închipuit el. Exista o doamnă Doyle către care defunctul făcuse un act prin care preciza că-i lasă averea, minus opt milioane de dolari. Acum, apăruse şi o domnişoară Alexander care pretindea că Arthur Doyle era tatăl ei. Şi avea un document prin care defunctul îi lăsa ei toată averea.
   ─ Trebuie să mă lămuresc, spuse el. Îmi pare rău că nu mi-am adus reportofonul cu mine pentru a vă pune întrebări şi a vă înregistra mărturiile.
   ─ Echipamentul tău profesionist a fost găsit de oamenii mei şi înlocuit cu altul mult mai performant. Vreau să lucrezi pentru mine, aşa cum am mai spus. Îţi dau un acont de 35.000 $, o maşină şi te plătesc cu 1.300 $ pe zi.
   ─ Nu e rău ! fluieră el.
      Molly apăsă din nou pe un buton şi una din matahalele care-l aduseseră acolo veni cu o geantă pe care o puse pe masa mică aflată între fotoliu şi canapea, apoi se retrase.
   ─ Aici este echipamentul pe care ţi-l pun la dispoziţie. Ai înăuntru genţii cheile de le maşină. Poţi începe să-mi pui întrebări, dacă doreşti.
   ─ Desigur, zise el.

            Episodul 9 : Întrebările

      Sean inspectă conţinutul genţii cu atenţie şi trebuia să recunoască faptul că echipamentul pe care-l punea Molly la dispoziţia lui era mult mai performant decât al Scorpionului.
   ─ Dacă sunteţi mulţumit de conţinutul genţii putem începe interogatoriul ?
   ─ Pari dornică să răspunzi la întrebări, zise el.
   ─ Da, răspunse ea simplu.
   ─ Poţi să-mi spui cum de Arthur Doyle este tatăl tău, zise el pornind reportofonul.
   ─ În primul rând, nu m-am exprimat bine. Eram pupila lui Arthur. Cea de care acesta avea grijă. M-a salvat de pe străzi. Cerşeam şi ajunsesem chiar să mă gândesc să practic prostituţia. S-a întâmplat ca Arthur să treacă prin zona în care cerşeam eu şi să mă ia sub aripa lui ocrotitoare. Nu te voi zăpăci cu cifre, ani, date. Am deja 32 de ani şi sunt responsabilă. După ce Arthur m-a luat la el acasă, a început să se ocupe de educaţia mea şi să mă înveţe multe lucruri.
   Mi-a adus cei mai buni profesori şi am învăţat totul acasă. S-a îngrijit să scrie un testament chiar în faţa mea prin care-mi lăsa mie toată averea. Din câte mi-a spus chiar el, nu dorea ca averea lui să ajungă pe mâinile Adelaidei.   ─ Complicat. Nu m-am lămurit deloc, spuse Sean.
   ─ Atunci pune tu întrebările.
   ─ De ce te-a ales Arthur pe tine să-i fii pupilă ? Putea alege pe oricine.
   ─ Nu ştiu.
   ─ Nu şi-a pus niciodată întrebarea că aţi putea fi o escroacă ? Îmi cer scuze din nou pentru vocabular.
   ─ Nu-i nimic. Nu pot şti dacă şi-a pus întrebarea aceasta. A avut pur şi simplu încredere. Încredere oarbă.
   ─ De unde o cunoşti pe Adelaide ?
   ─ Tutorele meu îmi povestea despre ea. Purta o poză de-a ei mereu cu el. O cunosc din ce-mi povestea tutorele meu despre ea.
   ─ Am înţeles. Deci, pe Arthur Doyle l-a „lovit” generozitatea şi şi-a zis să salveze o tânără de la calea numită prostituţie, numind-o pupila lui şi   îngrijindu-se să-i dea educaţie bună. Aveţi un document prin care se precizează că sunteţi pupila lui ?
   ─ Am un act de adopţie, răspunse. Iată-l, i-l întinse ea. Puteţi să-l duceţi la verificat, dacă doriţi.
   ─ Fiţi sigură că aşa am să fac. În meseria mea nu poţi avea încredere nici în mama. De ce dorea Arthur să nu ajungă averea pe mâinile Adelaidei ?
   ─ Pentru că soţia lui era şi este o mare amatoare de jocuri de noroc.
   ─ Îi era teamă că risipeşte averea, zise el.
   ─ Poţi spune şi aşa.
   ─ De ce vrei să lucrez pentru tine ?
   ─ Din câte mi-a mărturisit Arthur, Adela avea prostul obicei să-l scotocească prin buzunare. Tutorele meu ţinea şi o poză de-a mea în portofelul lui. Pe spatele pozei eu am scris : „Pupila ta, Molly Alexander, pe care ai găsit-o pe drumuri cerşind şi zicându-şi că se numeşte Cleo, îţi dăruieşte această fotografie ca să-ţi fie drept amintire” şi m-am semnat. Cred că Adela a găsit acea fotografie şi mai cred că va face orice ca să pună mâna pe averea tutorelui meu.
   ─ Aţi afirmat că aveţi 32 de ani şi că sunteţi responsabilă. Responsabilă faţă de ce sau de cine ?
   ─ Responsabilă, în sensul de raţională.
   ─ Spuneţi că Adela ar fi în stare să facă orice ca să pună mâna pe avere. Vă gândiţi şi la crimă ?
   ─ Normal că mă gândesc şi la asta. De aceea am angajat şi bodyguard.
   ─ Înţeleg. S-a tras asupra mea într-o zi şi nu ştiu de ce.
   ─ Adela se ocupă şi cu altfel de afaceri. Genul de afaceri ale mafioţilor.
   ─ Măiculiţă Doamne. Am încurcat-o, zise el. Nu înţeleg de ce doreşti să lucrez pentru tine.
   ─ Vreau să anchetezi moartea tutorelui meu. Nu-mi place deloc cum s-au desfăşurat lucrurile la înmormântare şi nici că a murit aşa de repede. Venise la mine să vadă dacă am nevoie de ceva, a plecat după o oră şi a doua zi oamenii mei mă anunţau că este mort.
   ─ Aţi încercat să mergeţi să-l vedeţi ?
   ─ Am vrut, dar până seara, oamenii mei mi-au spus că a fost deja îngropat. Ceva nu este deloc bine. Arthur nu era într-atât de bătrân, încât să moară subit.
   ─ Câţi ani avea ?
   ─ Arthur avea 75 de ani. Destul de mult, faţă de speranţa de viaţă a unui american al zilelor noastre. Adela are 35 de ani deja.
   ─ Ştiu, zise el. Crezi că tutorele tău nu este mort ?
   ─ Nu ştiu ce să cred. De aceea vreau să lucrezi pentru mine.
   ─ O să-mi trebuiască un ordin prin care să mă pot duce la cimitirul în care se presupune că e îngropat Arthur. Şi pentru asta, va trebui mai mult ca sigur să prestez alte servicii, zise el.
   ─ Poftim ? întrebă ea uimită. Servicii ?
   ─ Gândeam cu voce tare. Nu vrei să ştii ce-s serviciile acelea. Accept şi cazul tău. Se complică serios toată treaba. Doamne ce mă repet.
   ─ Pot să-ţi cer să mă ţii la curent cu toate investigaţiile ?
   ─ Desigur că te voi ţine la curent.
   ─ Şi acceptă ca un om de-al meu să te supravegheze de la distanţă. Nu am chef să dispari sau să mori şi aia să pună mâna pe bani.
   ─ Dacă pui un om să mă supravegheze, dai de băunuit. Lucrez singur. Îmi pot purta de grijă. Am trecut prin altele mult mai dificile.
   ─ Bine. Atunci, cred că punem punct conversaţiei noastre. Afară te aşteaptă unul din oamenii mei, care te va conduce spre garajul în care se află maşina.
   ─ Mulţumesc, spuse el ridicându-se. Am încheiat afacerea, zise întinzând mâna.
      Molly se ridică la rândul ei şi i-o strânse energic, ceea ce denota hotărâre din partea ei.
      Sean părăsi încăperea, se lăsă ghidat afară spre garajul din care luă maşina pusă la dispoziţie şi-l rugă pe unul din oamenii noii sale cliente să-l conducă, pentru că nu ştia drumul, că doar îl aduseseră acolo legat la ochi.

         Episodul 10 : Din nou la Adelaide

      Unul din oamenii lui Molly îl lăsă în faţa blocului de unde-l răpise. Sean îi mulţumi, coborî din maşină, urcă în apartamentul său, lăsă geanta în care era pus echipamentul, luă pistolul de-aoolo şi microcipurile pentru a putea să le pună în casa Adelei. Trebuia să ştie ce se întâmplă în apartamentul ei.
      Reveni la maşina lui şi se îndreptă spre apartamentul Adelei. Trecu nepăsător pe lângă portar, se îndreptă spre lift, urcă la etajul la care stătea ea şi se opri în dreptul uşii apartamentului ei. Se uită în dreapta şi-n stânga, apoi cu o agrafă de păr, accesoriu ce nu-i lipsea, descuie uşa apartamentului ei şi intră înăuntru.
      Norocul era din nou de partea lui pentru că servitorii Adelei nu erau prezenţi. Se îndreptă spre uşa dormitorului ei şi de-acolo se auzeau zgomote interesante, semn că Adela era ocupată. Merse în sufragerie şi se apucă de plasarea microcipurilor.
      Se aşeză comod pe un fotoliu, aşteptând ca Adela să termine ceea ce avea de făcut. Ajunsese s-o cunoască destul de bine, ca să ştie că după o partidă de sex, ea vine şi-şi toarnă ceva de băut. Dacă femeia aia avea un viciu, acela era sexul. Băutura nu se putea numi viciu la ea, pentru că nu-şi turna tărie, ci cel mult o bere, dar îşi turna şi tărie când devenea nervoasă.            Sean stătea comod, de parcă era la el acasă şi văzu un tânăr, altul decât acela pe care-l dăduse el afară când o luase la avocat, că merge spre locul cu băuturi. Nu se sinchisise să-şi pună ceva pe el, ca să-şi acopere goliciunea. După statură, nu părea să aibă mai mult de 27-29 de ani. Îl văzu   că-şi toarnă nişte coniac într-un pahar şi că-l dă pe gât dintr-o sorbitură. Când tânărul se întoarse pentru a se duce în dormitor, îl zări pe Sean.
   ─ Ce faci dumneata aici şi cum ai intrat ? se răţoi el.
   ─ Asta e treaba mea, răspunse zeflemist Sean.
      Tânărul se aşeză pe canapea. Nu avea de gând să se îmbrace. Curând după el apăru şi Adela. Sean observă că nici ea nu se sinchisise să-şi acopere trupul. Se pare că cei doi porumbei nu aşteptau pe nimeni. Adela îl observă pe Sean şi se aşeză lângă amantul ei.
   ─ De ce ai venit ? Nu vezi că-s ocupată ?
   ─ Văd. Şi încă foarte bine, răspunse el. Poate vroiam să fac pe voyeur-ul, răspunse el, în timp ce-şi luă o gumă de mestecat.
   ─ Şi ai impresia că o să-ţi ofer un astfel de spectacol ?
   ─ Văd că nu vă este jenă să vă afişaţi amândoi goi în faţa mea, aşa că de ce nu mi-aţi oferi ceva ca să-mi clătesc ochii ?
   ─ Nesimţitule ! replică ea.
   ─ Atunci poate preferi să-i spui tânărului să plece pentru că am venit să obţin de la tine acordul de-al deshuma pe răposatul Doyle.
      Sean observă cum Adela se albeşte la faţă, devenind străvezie şi cum îl ia pe tânăr de mână, târându-l după ea în dormitor. Atitudinea ei, îi demonstră lui că Adela ştie ceva despre soţul ei. La câteva minute de la scena aceea, Adela reveni în sufragerie cu un halat pe ea. Blake bănui că nu se sinchisise să-şi mai pună şi altceva pe sub halatul acela.
   ─ De ce vrei să mergi la cimitirul unde e soţul meu îngropat şi să-l dezgropi ?
   ─ Este esenţial să desfac mormântul acela pentru cazul pe care mi l-ai dat.
   ─ Ai alfat ceva ?
   ─ Încă nu pot spune cu certitudine.
   ─ Ai dat de acel sau acea Cleo ?
   ─ Nu, minţi el. Cred însă că soţul tău nu este mort.
   ─ Nu se poate. Doar l-am văzut mort, spuse ea.
   „Exact cum bănuiam. A început să joace teatru imediat ce i-am spus că vreau să-l dezgrop pe răposatul” gândi Blake.
   ─ Şi dacă nu e mort ? o întrebă el.
   ─ Crezi că eu nu-mi doresc să nu fie mort ? zise ea.
   ─ Vino cu mine, o ridică el de pe canapea şi o târî spre o altă cameră.
      Când intrară în camera aceea el întrebă :
   ─ Asta-i camera defunctului ?
   ─ Da, zise ea.
   ─ Pot s-o inspectez ?
   ─ Te costă.
   ─ Scuteşte-mă de replica asta învechită. Nu cred că ţi-ai dat amantul afară, aşa că dacă nu-ţi prestez servicii, are cine să-ţi recompenseze lipsa mea.
   ─ Dar el este un molâu la pat. Tu eşti un tigru.
   ─ Aha. Eu sunt rapid şi eficient. Exact cum îţi place ţie, zise el.
      Sean se apropie de ea, o propti de peretele camerei, îşi desfăcu pantalonii, lăsându-i în vine, îi dădu halatul jos şi începu să se mişte, ţinându-i mâna la gură ca să nu ţipe. Când acţiunea se sfârşi, o lăsă pe Adela, îşi trase pantalonii şi zise :
   ─ Sper că a fost suficient pentru o inspecţie a camerei, nu ?
      Nu primi niciun răspuns din partea ei.
   ─ Iau tăcerea drept un da, spuse.
   ─ Nesimţitule ! Animalule ! ţipă ea.
   ─ Adela, cu târfele mă port ca atare. Nu te aştepta să mă port cu tine cu mănuşi. Recunoaşte că stilul meu rapid de a face sex, îţi cam place, replică el văzându-şi liniştit de inspecţia sa.
      Cercetarea camerei nu dură mult şi el spuse :
   ─ Sunt mulţumit deocamdată. Te las cu amantul tău. Acum trebuie să ajung în altă parte, sfârşi propoziţia ieşind pe uşă.

[Nefertiti]

Da' stiu ca ma cititi !   

Episodul 11 : Raport către Cleo

      Blake părăsi apartamentul său şi se urcă în maşină, plecând în altă parte a oraşului.
   ─ Să vedem cât de bun e echipamentul de ascultare, zise cu voce tare în maşină.
      Blake porni sistemul de ascultare. Auzi nişte paşi, apoi o auzi pe Adela care-l dădea afară pe amantul ei şi pe urmă nu mai auzi nimic. După câteva momente de linişte ascultă următoarea conversaţie :
   ─ Biroul avocatului Christopher, se auzi o voce de femeie.
   ─ Adelaide Doyle, o auzi el pe ea. Dorec să vorbesc cu avocatul meu.
   ─ Imediat, doamnă. Aveţi legătura.
   ─ Adela, ce-i cu tine ? se auzi vocea avocatului ei.
   ─ Bine că te-am prins, Terry. Vino până la mine acasă. E urgent.
   ─ Imediat.
      Urmară alte minute de tăcere, apoi auzi vocile celor doi :
   ─ Mulţumesc că ai venit, Terry.
   ─ Adela, ce-ai păţit ? Eşti albă la faţă.
   ─ Blake bănuieşte că Arthur nu este mort.
   ─ Calmează-te, îl auzi pe el spunându-i.
   ─ Nu pot să mă calmez, Terry. Vrea să se ducă să-l dezgroape.
   ─ N-are decât. Boşorogul acela şi-a meritat soarta.
   ─ Vrei să spui că e mort cu adevărat ?
   ─ Desigur că nu. Soţul tău este păzit non-stop de oamenii mei. În groapă e un sicriu gol, doar ştii bine acest lucru.
   ─ Păi dacă găseşte sicriul gol, o să bănuiască ceva. Deja bănuieşte.
   ─ Adela, calmează-te. Îmi este ciudă că oamenii mei nu l-au speriat îndeajuns de tare ca să stea departe de tine.
   ─ Nu vreau să moară, înţelegi ?
   ─ De ce ?
   ─ Pentru că aşa vreau eu.
   ─ Îţi oferă partide de sex mai dezlănţuite decât îţi pot oferi eu ?
   ─ Nu este treaba ta.
   ─ Iartă-mă, Adela, dar ştii că sunt gelos.
   ─ Ştiu, dar acum concentrează-te la ce avem de făcut. Moşul ce face ?
   ─ Habar nu are unde este. L-am dus într-o casă mare şi am angajat o asistentă care să-l otrăvească. Arsenic în cantităţi mici. Până nu obţin un document prin care să-ţi lase ţie toată averea, nu mă las.
   ─ Nu o va lăsa. Va muri şi nu-mi va lăsa niciun ban. Doar tu ai scris testamentul acela care-i la Blake. Eşti un falsificator de documente destul de bun şi ştii la fel de bine ca şi mine că Arthur i-a lăsat toată averea pupilei lui, Cleo Alexander aia.
   ─ Are noroc că e păzită de matahalele alea, că altfel era moartă de multă vreme.
   ─ Cât mai are boşorogul ăla de trăit ?
   ─ Se ţine tare moşul. Am impresia că şi-a dat seama că-l otrăveşte cineva şi nu mai bea din sucurile ce i se aduc.
   ─ Inteligent moşul.
   ─ Adela, eşti singură ?
   ─ Da. De ce întrebi ? Vrei să faci sex cu mine ?
   ─ Da.
      Blake opri sistemul de ascultare pentru că nu avea chef să audă şi altceva. Porni spre casa lui Molly. Trebuia să-i prezinte ceea ce aflase. Memorase drumul până la casa ei, căci se afla situată în cel mai luxos cartier din San Francisco. Opri maşina în dreptul porţilor mari şi sună la interfon.
   ─ Da, auzi el o voce.
   ─ Blake. Vin cu veşti la domnişoara Alexander.
      Porţile se deschiseră şi el intră pe domeniul reşedinţei ei. În faţa casei unul din păzitorii ei îl aştepta.
   ─ Salut, spuse el coborând din maşină.
   ─ Domnişoara a fost anunţată. Sunteţi aşteptat.
   ─ Mulţumesc, spuse el intrând.
      Se lăsă condus spre o cameră de conversaţii. Molly deja era colo.
   ─ Veşti noi ? îl întâmpinâ ea.
   ─ Da, chiar foarte noi. Şi interesante pe deasupra, zise el.
   ─ Ia loc, te rog.
      El se aşeză pe fotoliu şi scoase reportofonul. Înregistrase convorbirea celor doi amorezi. Lăsă reportofonul să meargă şi la sfârşit zise :
   ─ Se pare că tutorele tău trăieşte.
   ─ Nu poţi s-o acuzi ?
   ─ Nu pot face acest lucru domnişoară. N-am o bază pentru acuzaţii. Adela nici nu ştie că eu i-am ascultat conversaţia. În plus, eu lucrez şi pentru ea şi pentru dumneavoastră. Vă închipuiţi în ce situaţie mă aflu eu.
   ─ Înţeleg prea bine. Dar totuşi, tutorele meu este ţinut în captivitate, pentru că alt cuvânt mai bun nu găsesc acum, undeva în oraşul acesta sau în afara lui şi se străduieşte să trăiască. Totuşi, are probleme cu inima. Dacă a scăpat de arsenic, n-o să scape de problemele pe care le are.
   ─ Înseamnă că va trebui să mă grăbesc, dar timpul nu este de partea noastră. Din păcate nu sunt un actor prea grozav şi s-ar putea să scap ceva. În al doilea rând, nu mai putem ţine legătura. Vă pun viaţa în pericol.
   ─ N-am de gând să fug sau să mă ascund precum o laşă, domnule Blake. Am să vă caut eu dacă-mi lăsaţi adresa dumneavoastră. Voi fii prevăzătoare când vă voi face o vizită.
   ─ Nu se cuvine ca o domnişoară singură să vină în apartamentul unui bărbat cu reputaţia mea.
   ─ Puţin îmi pasă de reputaţie. Nu uitaţi că eu am fost luată de pe stradă.
   ─ Bine. Acum ,trebuie să plec, pentru a nu da de bănuit, spuse el ridicându-se.
   ─ Blake ?
   ─ Da ?
   ─ Ai grijă de tine.
   ─ Îţi dau un sfat prietenesc : nu te îndrăgosti de unul ca mine, sfârşi el părăsind camera.
   „Prea târziu, pentru că deja cred că încep să mă îndrăgostesc” îşi zise ea.

         Episodul 12 : O apariţie misterioasă

      Plecând de la Molly, Blake se gândi să mai treacă pe la biroul său. Ajunse în clădirea unde-şi avea biroul. Trecu pe lângă Dan, prietenul lui.
   ─ Salu, Dan.
   ─ Sean, arăţi destul de rău.
   ─ Sunt obosit. Cazul se complică pe zi ce trece. Mă duc în birou.
   ─ Am făcut eu curăţenie înăuntru.
   ─ Mulţumesc, Dan.
   ─ Vezi că peste zece minute o să vină o doamnă la tine. Te-a căutat de mai multe ori. Vine regulat : din trei în trei ore zilnic.
   ─ Am înţeles. Ţi-a spus ce vrea ?
   ─ Nu.
   ─ Trimite-o sus când vine.
   ─ Bine.
      Blake urcă scările până la biroul lui şi intră înăuntru. Era ordine. I se părea ciudată acea ordine din moment ce era obişnuit cu dezordinea. Se aşeză pe scaunul său întrebându-se cine ar fi putut fi femeia aceea ce-l căuta. După zece minute, Dan intră pe uşă.
   ─ Te caută doamna de care ţi-am vorbit.
   ─ Spune-i să intre, Dan şi mulţumesc.
      Dan o pofti pe femeie în biroul lui Blake, apoi se retrase, închizând uşa.
   ─ Am înţeles că m-aţi căutat, spuse el, stând cu spatele la ea.
   ─ Da, auzi el o voce plăcută.
      Sean se întoarse cu faţa şi văzu o tânără îmbrăcată într-un       deux-piece elegant. Era mai mică de înălţime decât el, brunetă, ochi albaştrii, corp mlădiu, bine proporţionat, îngrijită.
   ─ Luaţi loc, o pofti el.
   ─ Mulţumesc, domnule Blake.
   ─ Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Mă numesc Agnes Doyle, spuse ea.
   ─ Doyle aţi spus ? o privi el surprins. Cu ce sumă vă plăteşte Adelaide ca să jucaţi rolul acesta în faţa mea ? se răsti el puţin la ea.
   ─ Poftim ? Cine-i Adelaide ?
      Când el o auzi întrebându-l de Adelaide, el se calmă.
   ─ Sunteţi fiica sau soţia răposatului domn Doyle ?
   ─ Nepoata lui, spuse aceasta simplu.
   ─ Mai scutiţi-mă. Credeţi că sunt Hercule Poirot ? spuse el nervos.
   ─ Aţi păţit ceva ?
   ─ Scuzele mele. Aţi spus că sunteţi nepoata domnului Doyle.
   ─ Arthur Doyle şi tatăl meu, Alan Doyle sunt fraţi. Eu sunt fiica lui Alan. Arthur este unchiul meu.
   ─ Nu-mi spuneţi acum că aveţi un document prin care se arată că fratele tatălui dumneavoastră îi lasă toată averea, pentru că ar fi prea de tot.
   ─ Să revin într-o zi cânv sunteţi mai calm ? întrebă ea.
   ─ Nu. Spuneţi de ce aţi venit.
   ─ Am venit la rugămintea tatălui meu.el nu se poate deplasa pentru că este imobilizat într-un cărucior cu rotile. Are afaceri foarte multe şi le conduce foarte bine de-acasă, prin internet. Acum o săptămână, fratele lui l-a vizitat, aşa cum face de fiecare dată, în fiecare zi de miercuri. A trecut deja o săptămână şi unchiul n-a mai venit în vizită. Tata a sunat la el acasă şi-i răspunde mereu o femeie care-i spune că domnul Doyle nu poate vorbi la telefon. Când tata o întreabă de ce nu poate vorbi cu fratele lui, această femeie îi închide telefonul.
   Este deja vineri şi nu mai ştim nimic despre unchiul Arthur, aşa că tata m-a trimis aici să găsesc un detectiv bun. N-am ştiut pe cine să caut în San Francisco şi am fost pe la toate agenţiile de detectivi. Când le spun că vreau să aflu date despre dispariţia subită a unchiului meu, toţi îmi întorc spatele. Am început să caut detectivi particulari cu ajutorul cărţii de telefon. I-am epuizat pe toţi şi nu ştiam încotro s-o mai apuc. Am trecut din întâmplare prin zona aceasta şi am auzit o conversaţie între doi bărbaţi, cum că în această clădire ar fi biroul unui detectiv. Am întrebat şi mi s-a spus că există un detectiv Blake aici.
   Când am fost întrebată ce doresc de la el, am refuzat să explic, spunând că voi reveni zilnic, aici sîntreb de dumneata.
   ─ Unde locuieşte tatăl dumneavoastră ?
   ─ În Los Angles, cartierul Beverly Hills.
   ─ Staţi la hotel ?
   ─ Da.
   ─ Atunci, o să plecăm împreună spre Los Angeles. Fac eu rost cumva de bilete. Să mergem spre hotelul dumneavoastră să vă luaţi bagajele. Îmi pare rău că vă zoresc a este necesar să ajungem repede la tatăl tău. De anumite lucruri depinde viaţa unchiului tău.
   ─ Atât de rău este ?
   ─ Foarte rău, răspunse el. Mergem ?
   ─ Da, răspunse ea.
      Amândoi ieşiră din birou, îndreptându-se spre ieşire. Urmau să plece în Los Angeles. Când Dan îl întrebă unde pleacă, Blake îi făcu semn că nu poate să-i spună, iar Dan înţelese. Însemna că Blake avea un caz controversat şi nu dorea să pună pe nimeni în pericol.

            Episodul 13 : Şi mai multe întrebări

      Blake ajunse în hotelul unde stătea Agnes şi rămase în holul acestuia pentru a o aştepta. Se interesă dacă putea face rost de bilete pentru Los Angeles şi norocul fusese de partea lui, găsind unele chiar la una din cursele din acea seară. Când Agnes coborî el îi spuse noutăţile şi ea clătină din cap a aprobare. Totul se desfăşura ca într-un film plin de curse ameţitoare.
      Târziu în noapte, cei doi ajunseră în Los Angeles. Sean era conştient că va avea o noapte albă şi-o puse pe Agnes să dea telefon acasă la ea pentru a-i pune în temă pe părinţii ei. După o jumătate de oră, cei doi se aflau deja la casa lui Agnes. Ajunseră cu un taximetru acolo şi apoi, după ce Blake îl plăti pe taximetrist, îi făcu semn lui Agnes să-l conducă.
      Agnes îl conduse spre casa ei, unde luminile erau aprinse doar la parter într-una din camere. Blake o lăsă pe ea să intre prima, apoi intră el. În camera unde era lumină se afla un bărbat imobilizat în cărucior şi o asistentă socială.
   ─ Bună, tată, îl salută Agnes.
   ─ Agnes, fata mea, ce s-a întâmplat ? Sunt speriat.
   ─ Îmi pare rău domnule, cred că eu sunt responsabil pentru această sperietură, spuse Blake.
   ─ Cine este el ? întrebă infirmul
   ─ Mă numesc Sean Blake, detectiv particular în San Francisco. Anchetez cazul Doyle, răspunse el simplu.
   ─ Fratele meu a păţit ceva ?
   ─ Trebuie să vă pun nişte întrebări ce nu pot fi amânate, pentru a vă furniza date. Sunteţi de acord ?
   ─ Da.
      Prevăzător din fire, Sean îşi luase cu el reportofonul. Îl scoase pe masă şi spuse :
   ─ Sper că nu e vreo problemă dacă înregistrez.
   ─ Niciuna, îli răspunse infirmul.
   ─ Mai întâi : numele dumneavoastră şi vârsta, începu Blake
   ─ Alan Doyle, 65 ani. Cu 10 ani mai mic decât fratele meu, răspunse el.
   ─ Sunteţi căsătorit ?
   ─ Văduv.
   ─ Fratele dumneavoastră, Arthur a fost căsătorit ?
   ─ Arthur ? Da, desigur că a fost căsătorit. Din păcate, nu a avut copii datorită unei probleme fizice. Pe prima lui soţie a chemat-o Clara şi a murit când el avea 67 de ani. Nu ştiu în ce condiţii a murit ea şi nici nu mă interesează să aflu. Era împătimită după jocurile de noroc şi a risipit mulţi bani din averea fratelui meu. Pe a doua soţie o cheamă Adelaide şi are 35 de ani. Ce-a văzut fratele meu la ea, nu ştiu nici acum, pentru că eu m-am împotrivit acestei căsătorii.
   ─ Care este averea fratelui dumneavoastră ?
   ─ Adică la cât este estimată ? întrebă Alan
   ─ Da, răspunse Blake
   ─ Bunurile molbiliare şi imobiliare ale lui sunt evaluate la peste 300 milioade de dolari. Banii lichizi, aflaţi în diverse conturi însumează 150 milioane de dolari. Acţiunile sale 50 milioane de dolari.
   ─ O avere destul de frumuşică, ce poate lua minţile foarte uşor, spuse Blake. Ştiţi pe cineva care i-ar dori răul fratelui dumneavoastră ?
   ─ Da. Pe Christopher, avocatul Adelaidei. Este obsedat de Adela. Ar fi în stare să-i facă toate poftele.
   ─ Bun. Ştiţi dacă fratele dumneavoastră a lăsat un testament cu privire la averea lui ?
   ─ Nu. Nu a lăsat niciun testament. L-am sfătuit de foarte multe ori s-o facă, dar mereu îmi răspundea că e prea devreme pentru el să facă acest lucru, răspunse Alan.
   ─ Arthur v-a vorbit vreodată de cineva pe nume Molly, zisă Cleo, Alexander ? întrebă Sean.
   ─ Niciodată.
   ─ În cazul în care Arthur nu ar lăsa niciun testament, cui ar reveni averea ?
   ─ În mod normal, dacă nu există testament cu referire la averea lui, averea i-ar reveni toată Adelei, cea de-a doua soţie a lui.
   ─ Mulţumesc. Deocamdată este suficient. Acum este rândul meu. Vă voi spune pe scurt totul. Adelaide m-a chemat la ea dându-mi un document ca să-l cercetez. Respectivul document pare a fi un testament. Uterior, am aflat că este un fals foarte reuşit. A apărut între timp o oarecare Molly Alexander, ce pretinde că este pupila lui Arthur. Şi aceasta, la rândul său, deţine un testament. Am aflat mai târziu că avocatul Adelei l-ar ţine pe Arthur captiv undeva, într-o locaţie necunoscută. Tot avocatul este responsabil cu otrăvirea fratelui tău. Foloseşte arsenic în doze mici. În cele din urmă a apărut Agnes şi iată-mă aici.
   ─ Dumnezeule mare ! Fratele meu este ţinut captiv undeva de avocatul Adelei. Ce-ar câştiga din această răpire ? întrebă Alan
   ─ Nu ştiu. Cred că vor să-l oblige să-şi scrie testamentul un testament în favoarea Adelei. Ea nu ştie că în cazul în care nu există testament, averea-i revine automat ei. Problema este că Arthur şi-a dat seama că este otrăvit şi refuză sucurile şi băutura.
   ─ Probabil vor găsi o altă metodă să-i strecoare arsenic, spuse Alan.
   ─ Sau o metodă prin care să-l otrăvească dintr-o dată, spuse Sean.
   ─ Bietul meu frate. Am ştiut de la început că femeia asta nu aduce nimic bun în viaţa lui, dar s-a încăpăţânat şi s-a însurat cu ea, spuse Alan.
   ─ Domnule, cât este ceasul ? Am prostul obicei să nu port ceas la mine şi nici să nu mă uit la cel de la celular, care oricum e reglat după fusul orar din San Francisco.
   ─ Este ora patru dimineaţa, domnule.
   ─ Pot să mă odihnesc într-o cameră ? Cazul pe care-l am este mai complicat decât pare şi trebuie să dau de cap jocului acesta de puzzle.
   ─ Desigur. Agnes te va conduce spre una din camerele libere de la etajul casei.
   ─ Bine. Mulţumesc pentru ospitalitate. Agnes, mă las ghidat de tine.
      Agnes îl conduse pe Blake spre una din camerele libere ale casei ei. Îi arătă camera şi-i spuse noapte bună, apoi se îndreptă spre o alta. Sean intră înăuntrul camerei aprinzând lumina.