Mister, crime, îmbârligături (~~~Original~~~) Avertisment : +16 ani.

[mooney]

Misto, dar de ce si-a schimbat Agnes infatisarea? In fine, imi place continuarea si intradevar nu ma asteptam ca din partea aceea sa vina ingerul lui Sean.
De abia astept continuarea..

[Nefertiti]

Episodul 23 : „Evadarea”

      Agnes îşi alesese bine momentul sosirii în vizuina lupului : seara, când umbrele nopţii ce se lăsau puteau „ascunde” foarte uşor un „evadat”.
      Parcă maşina în faţa uşii, uitându-se în jurul ei, apoi intră în casă. Se lăsă condusă de alt paznic către o cameră unde aştepta Molly.
   ─ Bună seara, salută ea controlându-şi timbrul vocal pentru ca vocea ei să pară a fi masculină.
   ─ Bună seara, domnule, salută Molly. Dumneavoastră sunteţi...
   ─ A.D. fără alte explicaţii în plus.
   ─ Am înţeles că aveţi o afacere de discutat cu mine.
   ─ Da, dar mai întâi aş dori să mă odihnesc. Am călătorit mult şi sunt obosit. Garantez că afacerea pe care vi-o propun o să vă convină, sfârşi ea.
   ─ Desigur. O să vă dau o cameră în care să vă odihniţi. Din păcate, va trebui să vă privez de prezenţa mea şi a oamenilor mei, fiindcă trebuie să ajung neapărat la o întrunire de afaceri.
   ─ Desigur. Mă voi priva de prezenţa dumitale. O prezenţă fermecătoare, de altfel, spuse sărutându-i mâna politicos.
   ─ Domnule, ştiţi cum să trataţi o femeie.
   ─ Mulţumesc, răspunse ea.
   ─ Unul din oamenii mei vă va conduce spre cameră.
      Agnes se lăsă îndrumată spre camera ce i se punea la dispoziţie. Intră înăuntru şi rămase acolo timp de mai multe ore. Când orele de aşteptare trecură, ea ieşi din cameră şi începu să inspecteze casa. Rând pe rând deschise uşile camerelor aflate în acea locuinţă mare şi ajunse la subsolul casei. Acolo dădu de o uşă încuiată. O descuie cu ajutorul unui card şi intră. Aprinse lumina şi îl văzu pe Sean.
      Arăta într-un hal de nedescris şi nu mai spunea nimic. Probabil leşinase din cauza mirosului greu din camera aceea. Agnes încercă să-l trezească şi reuşi acest lucru. Cu ajutorul unui cuţit, ea-i tăie toate legăturile şi spuse pe acelaşi timbru vocal masculin :
   ─ Domnule, puteţi merge ? Trebuie să ieşim de-aici.
      Sean făcu semn din cap că da şi cei doi ieşiră din cameră. Ajunsă în casă, Agnes făcu rost de-o pătură mare, cu ajutorul căreia îl înfăşură pe Sean, apoi ieşi afară din casă. Îl urcă în maşină, punându-l în portbagaj. Îşi ceru scuze faţă de tratamentul pe care i-l oferea, având în vedere cât suferise acesta şi el îi făcuse semn din cap că înţelege situaţia.
      Se întoarse în camera sa, pentru a nu da de bănuit. La nici treizeci de minute, cineva bătu la uşa ei. Se duse şi deschise :
   ─ Da ? spuse ea
   ─ Domnişoara s-a întors mai devreme şi vă aşteaptă.
   ─ Imediat, spuse ea.
      Îşi luă sacoul din cameră şi coborî la parterul casei, în camera de conversaţii
   ─ Am înţeles că m-aţi chemat, începu ea.
   ─ N-am putut să-mi scot din minte faptul că urmează să-mi faceţi o porpunere de afaceri, spuse ea.
      Agnes înţelese şi începu să-i vorbească despre o afacere fictivă cu petrol. Vorbea atât de serios, încât Molly chiar o credea. Când termină de vorbit, Molly spuse :
   ─ Interesantă propunere şi profitabilă, aş adăuga. Trebuie să mă gândesc bine înainte să vă dau un răspuns definitiv.
   ─ Desigur. Daţi-mi numărul dumneavoastră de telefon. Vă voi contacta eu.
      Molly îi dădu numărul de telefon şi apoi Agnes se ridică şi spuse :
   ─ Îmi cer scuze, dar trebuie neapărat să plec.
   ─ Noaptea ?
   ─ Sunt un om de afaceri. Călătoresc foarte mult. Mâine dimineaţă trebuie să fiu la alt client de-al meu.
   ─ Înţeleg. Oamenii mei îţi vor deschide porţile. Nu doresc să întârziaţi prea mult.
   ─ Mulţumesc.
      Molly se ţinu de cuvânt şi Agnes reuşi să părăsească domeniul ei. Când se îndepărtă suficient de mult de casa lui Molly, se opri la un telefon public, îl sună pe tatăl ei pentru a-l întreba dacă amicul lui, pe nume Mab mai lucrează la aeroportul particular din San Francisco. Tatăl ei îi spuse că din câte ştia el, Mab încă mai lucra la acel aeroport şi-i dădu adresa.
      Ajunse la aeroportul particular şi recunoscându-l pe Mab se duse drept la el.
   ─ Bună, Mab, îl salută aceasta.
   ─ Te cunosc cumva ? întrebă el uimit.
   ─ Sunt Agnes.
   ─ Agnes ? De ce eşi îmbrăcată aşa ?
   ─ E o poveste lungă. Mă ajuţi să duc pe cineva la care ţin foarte mult în Puerto Vallarta unde am o casă ?
   ─ Da.
   ─ Să ştii că n-am avut timp să-l curăţ. A stat închis în condiţii inumane.
   ─ Nu-i nimic. Hai să-l urcăm în avion şi să plecăm de-aci.
   ─ Ascunde şi maşina, te rog.
   ─ Mă ocup de tot, zise el.
      Cei doi îl scoaseră pe Sean afară din portbagajul maşinii, îl urcară în avion, iar Mab parcă maşina într-un loc ferit şi peste câteva minute toţi trei decolară de pe aeroport.
      Zborul dură destul de mult, iar Sean dormea. Ajunseră pe un aeroport aflat în apropiere de Puerto Vallarta şi Mab o ajută pe Agnes să-l ducă pe acel bărbat la casa ei. Când ajunseră la casa ei, Agnes îi mulţumi pentru tot ceea ce făcuse, spunându-i că o să se ocupe ea mai departe de el.
      Mab plecă şi Agnes rămase singură cu Sean. Încercă să-l trezească din nou şi reuşi s-o facă. Îi spuse să se sprijine de ea pentru a-l duce într-o baie să-l cureţe. Sean dădu din cap, ferm convins că salvatorul său era un bărbat. Avea să-i rămână recunoscător că-l salvase de Molly.

         Episodul 24 : Îngrijire

      Ajunsă în baie cu Sean, îl lăsă pe un scaun aflat în apropiere şi potrivi apa de la robinetul dispre cadă. Îşi suflecă mânecile cămăşii, apoi începu să-l dezbrace. Cum hainele erau lipicioase, se folosi de-o foarfecă pentru a le tăia şi a-l lăsa pe el gol. Îl îndemnă s-o ajute să intre în cada de baie.
      Făcând eforturi supraomeneşti pentru a sta treaz, Sean se forţă   să-şi ajute salvatorul cât de mult putea el. Intră în cada de baie şi scoase un sunet înfundat când simţi pielea trupului luând contact cu apa caldă.
      Se lăsă spălat ca un copil mic şi când salvatorul îi făcu semn că a terminat, făcu un efort şi ieşi din cadă. Agnes îl şterse cu un prosop moale şi pufos şi-i spuse să se sprijine de ea. Se îndreptă cu el spre patul aflat în camera unde avea să stea, îndepărtă cuvertura şi-l aşeză în pat.
      Sean se lungi în pat şi închise ochii. Agnes îl înveli şi-l lăsă să doarmă. Ea se duse şi scăpă de hainele murdare. Le dădu foc în spatele casei şi reveni înăuntru după ce acestea arseseră complet şi ea strânsese scrumul. Curăţă baia, îşi trase un fotoliu lângă patul în care dormea el, se aşeză în el şi se ghemui adormind.
      A doua zi se trezi şi-şi văzu de treburi prin casă. După două zile, el se trezi şi-i văzu salvatorul ghemuit într-un fotoliu aflat lângă patul său şi zise :
   ─ Domnule... treziţi-vă.
      Ea-l auzi şi se trezi.
   ─ Bună dimiţeaţa, spuse Sean.
   ─ Bună dimineaţa, îl salută ea.
   ─ De când sunt aici şi dorm ?
   ─ De două zile.
   ─ Mulţumesc că m-aţi salvat.
   ─ Slavă Domnului că am reuşit s-o fac, zise ea cu vocea ei firească.
   ─ Agnes ? o recunoscu el după voce.
   ─ Da, răspunse ea simplu.
   ─ Dumnezeule Mare ! exclamă el uimit.
   ─ Vrei ceva de mâncare ?
   ─ O cafea ar fi de ajuns.
   ─ O să-ţi pregătesc micul dejun. Revin îndată.
      Ea plecă lăsându-l singur.
   „Agnes ? Cum a reuşit femeia asta să mă scoată din casa lui Molly ?” gândi el. Aşteptă până ce ea se întoarse cu o tavă plină de bunătăţi şi i-o aşeză pe pat în faţa sa.
   ─ Cum ai reuşit ?
   ─ M-am tuns, m-am vopsit, mi-am turtit sânii, am pus lentile de contact, m-am îmbrăcat în costum, mi-am adaptat vocea şi gata.
   ─ De ce ?
   ─ Pentru că am intrat la bănuieli când am văzut că nu mai suni ca să ne dai veşti despre caz mie şi tatei. Aşa că am luat atitudine.
   ─ De unde ştiai că sunt acolo ?
   ─ Am fost mai întâi la biroul tău. Dan prietenul tău mi-a spus că nu eşti la birou şi că nu te-a mai văzut de câteva zile. Am întrebat în compania cui te-a văzut ultima dată, mi-a spus, i-am cerut adresa şi am ajuns la casa de unde   te-am salvat. Am intrat înăuntru spunând că sunt om de afaceri şi doamna sau domnişoara care m-a primit mi-a spus că nu poate să mă onoreze cu prezenţa ei pentru că trebuia să fie undeva neapărat. Am aşteptat câteva ore, apoi am început să colind casa şi te-am găsit. Am reuşit să ies după ce i-am servit o minciună gazdei. Nu mă întreba de minciună, că nu are rost să-ţi spun.
   Cu ajutorul tatei am ajuns la un aeroport particular din San Francisco, unde, cu ajutorul prietenului nostru Mab, te-am adus aici. Restul cred că-ţi aminteşti şi tu destul de vag.
   ─ Da, îmi amintesc. M-am lăsat îngrijit ca un copil mic.
   ─ Aveai nevoie de asta. Acum mănâncă.
   ─ N-ai de gând să scapi de hainele astea bărbăteşti de pe tine ?
   ─ Ba da. Scuză-mă. Mă duc să mă schimb.
   ─ Bine, zise el începând să mănânce.
      Agnes se schimbă de hainele bărbăteşti, îmbrăcându-se într-unele mai comode. Răsuflase uşurată când scăpase de bucata de material ce-i ţinuse sânii turtiţi şi apoi se întoarse la Sean. Acesta mâncase şi-şi băuse cafeaua. Sean mai stătu în pat vreo câteva zile, iar Agnes îi ţinu comapanie vorbind cu el vrute şi nevrute.
      Sean realiza că începuse să ţină la Agnes şi-şi puse în cap s-o răsplătească într-un mod cât se poate de romantic. Într-o zi, pe la prânz, îi spuse să plece de-acasă pentru câteva ore şi să se întoarcă spre seară. Vroia să-i facă o surpriză.
      Agnes acceptă şi plecă de-acasă, lăsându-i lui spaţiu de desfăşurare. Seara, când reveni acasă. Era linişte şi întuneric în casă, ca şi când el ar fi plecat. Intră în dormitoul unde ştia că-l găzduise pe Sean. Acesta era luminat de zeci de lumânări parfumate şi torţe aprinse. Pe o măsuţă de lângă pat se afla un vas de cristal plin de crini imperiali, De cealaltă parte a patului era o sticlă de şampanie, ce se răcea într-un vas de argint, iar pe pat se afla o inimă mare din petale de trandafiri.
      O măsă rotundă aflată în cameră era aranjată special pentru o cină în doi, intimă şi foarte romantică. Pe ea era o sticlă de vin roşu iar pe faţa de masă albă erau presărate petale de flori roşii. Pe masă se afla o mâncare care să le ofere bună dispoziţie. Meniul pregătit era : stridii, urmate de ton la grătar cu garnitură de legume, în special broccoli, apoi smochine la grătar, căpşuni şi miere din belşug şi piesa de rezistenţă : ciocolată neagră.
   ─ Bun venit în colţişorul nostru de Rai, o întâmpină el. Sper că ţi-e foame, continuă.
   ─ Da, răspunse ea.
      El îi trase ceremonial scaunul şi ea se aşeză.
   ─ Vin roşu ? o întrebă el
   ─ Cele mai multe femei preferă vinul alb, dar vinul roşu este adevăratul vin. Aroma, buchetul, culoarea intensă… e culoarea pasiunii.
   ─ Văd că te pricepi.
   ─ Puţin, răspunse ea.
      Savurară în linişte din meniul acela exotic, apoi el îi întinse mâna. Ea i-o oferi şi el o trase în braţele lui. O sărută pasional pe buze şi începu s-o dezbrace. Când ea rămase goală, o ridică pe braţe şi o lungi pe pat, dându-şi halatul jos de pe el. El se lungi peste ea şi ea-i simţi vigoarea trupului. Îşi puse mâinile pe coapsele ei şi i le îndepărtă şi îşi frecă obrazul de ele.
   ─ Eşti mătase aici, şopti el.
           Se aplecă şi o sărută. Întâi încet, tandru încercând să-şi memoreze buzele acelea. Apoi, îşi intensifică presiunea, ca apoi să-i despartă buzele şi să o sărute. Pe ea o cuprinse o arşiţă şi începu să tremure toată la atingerea lui. Mâinile ei se împletiră în parul lui, nepăsându-i că el îşi dădea seama cât de tulburată era. Se apropie mai mult de el; până simţi că este lipită de acel trup viril. Sânii îi atinseră pieptul cu sfârcurile tari, aproape dureroase, când se lipi de el. El îşi ridică privirea şi se uită la ea.  Cu buzele ei îi sărută pe sprâncene, obraji şi în cele din urmă ajunse la gura lui. Se opri, parcă neştiind ce să facă. El ghici dilema ei şi se aplecă şi îi luă gura  cu asalt, unindu-se cu ea. Buzele lui erau avide, cerând totul, învăţând-o plăceri pe care ea nu le ştia, erau flămânde, sălbatice şi pasionale ca şi el.
      O sărută în timp ce mâna lui mângâia pielea delicată a coapselor ei, care era pentru el o atracţie irezistibilă, iar căldura umedă dintre ele îi punea răbdarea la grea încercare. O atinse acolo sărutând-o, în timp ce descoperea cât de mult îl dorea ea. Îl ului descoperirea asta, căci ea era atât de fierbinte, complet doritoare, încât cu greu el îşi amintea unde se află. Reveni la buzele ei punându-i picioarele peste şoldurile lui. Tigrul lui era flămând şi nu putea să-l domolească. Se avântă mai tare până ce pătrunse în interiorul umed, continuând s-o iubească absorbind din energia ei şi dându-i dintr-a lui...

[mooney]

Cam repede a reusit sa evadeze...Adica tipa o lasa nesupravegheata, si crede tot...Prea de basm faza. Dar imi place, e ok....Asa ca astept continuarea.....

[Nefertiti]

Episodul 25 : Pierderea

      Zilele şi nopţile petrecute cu Agnes la Puerto Vallarta erau cele mai frumoase momente din viaţa agitată a lui Sean. Într-o zi el îi spuse :
   ─ Trebuie să mă întorc în San Francisco. Cazul nu este clasat încă.
   ─ Te voi însoţi. Plecăm chiar în seara aceasta dacă vrei, zise ea.
   ─ Da. Mulţumesc Agnes.
   ─ N-ai pentru ce.
      Cei doi plecară chiar în acea seară din Puerto Vallarta. În timp ce ei se aflau în cursa pentru San Francisco, Molly reuşise cumva să afle cine îl salvase pe Sean din camera unde-l ţinea ea prizonier. Îşi concedie oamenii nervoasă, reproşându-le că nu sunt buni de nimic şi rămânând singură, ea se pregăti să se întâlnească faţă-n faţă cu Sean.
      Se îngriji să-şi procure o armă, nişte haine strâmpte şi se pregăti pentru confruntarea finală. Era decisă să nu lase pe nimeni să-i stea în cale. Devenise paranoică. Îmbrăcată în negru, cu un pardesiu lung cu guler înalt, ea se duse spre aeroportul din San Francisco. Pătrunse în sala mare de aşteptare şi se aşeză pe o bancă, de unde putea urmări tabela de afişaj. Avionul dinspre Puerto Vallarta urma să sosească.
      Aeroportul era destul de pustiu la ora aceea târzie, ceea ce ei îi convenea de minune. Doar poliţiştii ce supravegheau aeroportul îşi efectuau turele lor obişnuite. Molly aşteptă până ce auzi că avionul dinspre Puerto Vallarta a aterizat şi călătorii urmau să sosească.
      Se ridică de pe bancă şi aşteptă. Sean şi Agnes coborâră din avion ultimii şi se îndreptau agale spre sala mare a aeroportului, neştiind ce avea să-i aştepte acolo. Molly îl aştepta foarte răbdătoare.
      Observă cum pasagerii se risipesc şi-l văzu pe Sean, însoţit de o femeie. Poliţiştii aeroportului tocmai treceau prin zonă când ea zise :
   ─ Sean Blake ! ţipă ea cu ţeava pistolului îndreptată spre el.
      Sean încremeni. Poliţiştii începură să alerge spre Molly, dar ea apucă să tragă cu pistolul, înainte ca poliţiştii s-o imobilizeze şi să-i pună cătuşele. Sean nu avusese timp să reacţioneze. Unde-ar fi putut fugi el din calea glonţului ? Nu avusese timp nici măcar să se lase în jos. Atunci, Agnes veni în faţa lui şi glonţul îi străpunse pieptul.
      Îngrozit, Sean o prinse în braţe. Sângele începuse să curgă. O dâră roşie i se prelinse pe lângă buze.
   ─ Slavă Domnului că eşti bine, o auzi spunând cu glas stins
   ─ Taci, spuse el. Nu vorbi. Ambulanţa este pe drum.
   ─ Nu are rost. Glonţul mi-este fatal, zise ea atingându-i faţa cu mâna ei ce devenise rece. Adio, Sean. Mulţumesc pentru tot, spuse ea.
      Acelea au fost ultimile ei cuvinte. Mâna-i căzu inertă pe lângă corp, ochii i se închiseră. Murise...
   ─ Nu ! urlă el în timp ce-i strânse corpul la piept.
      Strângea trupul ei şi-şi dorea ca în acele momente să fi fost el cel împuşcat şi nu ea. Nu acea fiinţă care-l apărase cu trupul ei, care încasase glonţul ce-i era lui destinat. Cel mai urât coşmar al lui prinsese viaţă. De aceea el refuza să se lege de cineva, pentru a nu pierde persoana de care se lega datorită meseriei sale periculoase. Lui Agnes nu-i fusese frică să se ducă după el şi să-l salveze din casa lui Molly, ea nu se gândise nicio clipă la siguranţa ei când îl apărase cu propriul ei corp.
      Salvarea şi poliţia sosi. Poliţiştii o urcară pe Molly în maşină, iar cei din salvare constatară decesul lui Agnes. Îi puseră corpul într-un sac, pe care-l închiseră şi o urcară în ambulanţă. Trebuia să i se facă autopsie şi apoi poliţiştii să întocmească un proces verbal. Se emitea un certificat de deces, apoi cadavrul putea fi ridicat de către rude şi înmormântat conform ritualului.
      Sean era răvăşit. Găsi totuşi tărie să se îndrepte spre un telefon public şi să sune în Los Angeles. Îi răspunse Arthur. Sean îl înştiinţă de moartea lui Agnes. Curând, cei doi fraţi ajunseră la San Francisco şi se duseră să ridice cadavrul lui Agnes de la morgă. Cu ajutorul lui Sean şi a prietenilor lui, reuşiră s-o aducă în Los Angeles.
      Pete, Dan şi Sean îi ajutară pe cei doi să-i facă o înmormântare onorabilă. Când Sean văzu cum sicriul în care se afla trupul ei dispăru sub pământul pe care groparii îl aruncau desupra lui, îngenunchiase şi lovise acel pământul vinovat de răpirea fiinţei dragi lui. Şoptise mai mult pentru sine : „Să nu-ţi fie frică Agnes acolo unde ajungi, pentru că nu vei fi singură. Ai luat cu tine şi inima mea. Adio, iubita mea.” Simţise un vânt rece şi nefiresc pe la obraji, ca şi când ea l-ar fi auzit, ca şi când şi-r fi luat ultimul rămas-bun de la el... Nu stătuse la masă, ci se întoarse în San Francisco, ducându-se direct spre biroul lui. Intră înăuntru şi se aşeză pe scaun.
      Un sentiment de goliciune sufletească pusese stăpânire pe el. Era ca şi când o bucată din el s-ar fi desprins şi ar fi pierit. Existase cineva care ţinuse la el într-un fel special. Agnes era cea care-l apărase cu trupul ei când glonţul destinat lui pornise din ţeava pistolului lui Molly. O femeie îl iubise, ţinuse la el, iar el nici măcar nu apucase să aprofundeze relaţia cu ea, spre cuvintele pe care orice femeie ar fi fost încântată să le audă : „Te iubesc.”
      Golul ce rămăsese în urma pierderii ei era mult prea mare. Se îndreptă spre dosarele aranjate cu grijă în dulapurile din biroul său şi începu să le arunce ţipând :
   ─ La naiba ! O să mi-o plăteşti Molly. Îţi jur !
      Se aşeză din nou pe scaun. Începu să plângă. Era pentru prima dată când plângea. Se considerase mereu a fi un lup singuratic. Nepăsător la cele din jurul său. Dar cineva, reuşise să ajungă acolo unde nimeni nu ajunsese până atunci : la inima lui. Şi se ancorase puternic acolo.
      Nu avea nici cea mai vagă idee cum avea să „convieţuiească” împreună cu golul acela imens din suflet. Îşi puse capul peste braţele încrucişate pe birou. Se încuiase înăuntru. Nu dorea să ştie de nimeni şi de nimic. Se simţea mort prin interior...

         Episodul 26 : Revenirea

      Trecuse mai mult de-o săptămână de când Sean se închisese în biroul lui. Prietenii săi îl lăsaseră în pace, pentru că nu-l văzuseră niciodată atât de răvăşit. Dar Sean îşi veni în fire şi ieşi din biroul său. Coborî scările spre parter unde ştia că-l va găsi pe Dan, prietenul lui cel mai bun, cel care nu-i punea niciodată întrebări enervante.
   ─ Salut, Dan. Mă duc la apartamentul meu. Trebuie să merg mai departe. Cazul pe care l-am primit nu e nici pe departe rezolvat.
   ─ Te duci să te schimbi de hainele astea de pe tine ? întrebă el
   ─ Da, îi răspunse Sean.
   ─ Şi pe urmă încotro ? întrebă Dan
   ─ La Adela, răspunse simplu.
   ─ Tot singur vei lucra ?
   ─ Da.
      Sean plecă din clădire şi ajunse la apartamentul său de îndată. Intră înăuntru şi ţinu drumul drept la baie. Se dezbrăcă de haine şi se băgă sub duş pentru a se curăţa. După ce ieşi şi se şterse, se pieptănă, se bărbieri şi se ieşi pentru a se îndrepta spre o frizerie ca să se tundă. Ajuns la frizerie, se tunse, plăti, chemă un taximetru şi se duse la Adela.
      Ajunse în faţa uşii apartamentului ei şi sună. Valetul îi deschise, poftindu-l înăuntru. Sean îi mulţumi şi-i făcu semn că se duce în camera de conversaţii. După câteva minute de aşteptare, apăru Adela. Era îmbrăcată   într-o rochie de casă.
   ─ Te-ai întors la mine, Sean ? întrebă ea cu subînţeles.
   ─ Ia loc, i-o tăie el scurt şi rece.
      Ea se aşeză şi aşteptă din partea lui prima replică.
   ─ Am venit să lămuresc nişte lucruri. Dacă avocăţelul ăla ieftin al tău este în casa asta, zi-i să vină aici, spuse el.
      Adela îşi chemă valetul şi-i spuse ceva. După un moment de tăcere, apăru Christopher. Acesta se aşeză lângă Adela.
   ─ Ai venit să mă arestezi ? întrebă el
      Sean se ridică, se îndreptă spre el, scoase un cuţit şi i-l puse la jugulară.
   ─ N-am să te arestez, deocamdată, jigodie. Nu uita că eu sunt cel ce ţine un cuţit la jugulara ta. O simplă mişcare de cuţit şi eşti un om mort, spuse el. Stai cuminte lângă amanta ta şi nu face pe deşteptul cu mine.
   ─ Bine, spuse el întretăiat. Calmează-te.
      Sean se îndepărtă de el şi se aşeză în fotoliu.
   ─ Aşa, spuse el. Acum, voi doi, aţi face foarte bine să răspundeţi la întrebările mele, dacă nu vreţi să muriţi. Aţi înţeles ?
   ─ Da, răspunse Adela.
   ─ Să încep cu tine, draga mea „păpuşă”, ca să nu mă exprim necuviincios : de ce mi-ai dat un document fals pe care să-l cercetez ?
   ─ Pentru că ştiam de Molly Alexander şi nu voriam să-i rămână toată averea ei.
   ─ Proasto ! Arthur nu a scris niciun testament până acum. Dacă el moare fără să lase vreun testament, averea oricum îţi revenea ţie, aşa că nu văd de ce atâta deranj.
   ─ De unde ştii ? întrebă avocatul
   ─ Aici eu pun întrebările, i-o tăie Sean. I-ai spus avocatului acesta să-l sechestreze pe soţul tău pentru a-l determina să scrie un testament în favoarea ta. Ca şi când faptul că l-ai sechestrat n-ar fi fost de ajuns pentru tine, ai început să-l otrăveşti şi cu arsenic în cantităţi mici. Dacă murea, îţi rămânea oricum ţie toată averea. Dar eu cred că ţi-a fost teamă să nu intervină Molly şi să-l determine să scrie un testament în favoarea ei. Aşa-i ?
   ─ Da. Văd că ţi-ai dat seama în cele din urmă, răspunse Adela.
   ─ Iar tu, domnule, de ce m-ai împuşcat după ce l-am salvat pe Arthur ? îl întrebă el pe avocat.
   ─ Pentru că sunt excesiv de gelos şi posesiv. O vreau pe Adela numai pentru mine, răspunse el.
   ─ Adela este cumva un obiect pe care să-l iei în mână şi să-l manevrezi cum vrei tu ? Nu e şi ea cumva un om care respiră, se mişcă, simte ?
   ─ Ea îmi aparţine mie, răspunse avocatul
   ─ Şi ai fi în stare s-o omori ca să nu ţi-o ia altul de sub nas ?
   ─ Da.
   ─ Interesant, domnule Christopher. Genial. Aplauze la scenă deschisă, zise Sean ironic. Cumva eşti cuplat şi cu Molly Alexander, domnule avocat ?
   ─ Asta de unde mai ştii ? spuse el nervos
   ─ Nu ştiu. Aveam doar o bănuială, pe care tu mi-ai confirmat-o într-un mod foarte elegant, zise el scoţând reportofonul din buzunarul pantalonilor săi.
      În clipa în care-i arătase reportofonul, poliţiştii năvăliseră în încăpere, imobilizându-l pe Christopher şi arestându-l.
   ─ Sper să putrezeşti în închisoare, domnule Christopher, spuse Sean.
   ─ O să ies foarte repede din închisoare. Am relaţii.
   ─ Nu şi din închisoarea unde te duc poliţiştii, răspunse Sean.
      Poliţiştii plecară şi Sean rămase cu Adela. Aceasta era nedumerită de tot ceea ce se întâmpla.
   ─ Molly a tras în mine, o lămuri el, dar în loc să mor eu a murit altcineva, completă el explicaţia.
   ─ Dumnezeule, Sean ! i se aruncă ea în braţe.
      Sean o îndepărtă de el şi o puse pe canapea.
   ─ Păstrează distanţa, Adela, spuse el pe un ton tăios.
   ─ Ce s-a întâmplat cu tine Sean ?
   ─ M-am schimbat, spuse el simplu.
   ─ De ce ?
   ─ Asta nu te mai interesează pe tine. Nişte poliţişti te vor păzi non-stop până când îl voi aduce pe Arthur aici la tine. Vă voi pune faţă-n faţă. Să vedem cine minte şi cine are dreptate, spuse el ridicându-se.
      Sean părăsi camera de conversaţii şi spuse către poliţistul de la uşă :
   ─ Controlaţi toată casa şi scăpaţi de obiectele tăioase şi periculoase. Staţi cu ochii pe ea tot timpul. Mă întorc cât pot de repede, zise el.
      Poliţistul aprobă din cap şi Sean părăsi apartamentul Adelei.

            Episodul 27 : Un personaj nou

      După ce părăsi apartamentul Adelei şi clădirea în care locuia aceasta, Sean se îndreptă spre biroul său. Dăduse din timp telefon în Los Angeles pentru a-l anunţa pe Arthur că e timpul să iasă din ascunzătoare şi-l rugase să meargă la el la birou.   
      Ajungând în cele din urmă în biroul său, îi găsi pe cei doi fraţi Doyle deja acolo, însoţiţi de o femeie.
   ─ Bună ziua, salută Sean politicos în momentul în care intrase în birou.   ─ Bună ziua, Sean, salută Arthur.
      Sean se aşeză pe scaunul aflat în faţa biroului său. Era recunoscător că veniseră ambii fraţi, dar nu putea să nu se abţină să nu se întrebe cine era femeia care-i însoţea. Era o femeie elegantă, îmbrăcată într-un deux-piece de culoare vişinie, ce-i scotea în evidenţă ochii de un verde tulburător. Avea păr lung până aproape de umeri, negru ca abanosul.
   ─ Înanite să încep ce am de spus, zise Sean rupând tăcerea, pot şti cine-i doamna sau domnişoara ce vă însoţeşte ?
   ─ Desigur, răspunse ea. Numele meu este Alexis Doyle, sora mai mică a lui Agnes. Detectiv, poliţist, criuminalist şi avocat în New York. Când a fost înmormântată sora mea nu am putut fi prezentă. Am fost atât de tulburată de primirea veştii, încât am încurcat avioanele. Am renunţat la slujba mea din New York pentru a veni alături de tatăl şi unchiul meu. Aceştia mi-au spus că există un detectiv ce anchetează cazul Doyle cum l-au numit ei, aşa că am luat decizia să vin aici în San Francisco îmreună cu ei pentru a participa şi eu la acest caz.
   ─ O, Doamne ! oftă Sean. Dar mare mai este familia Doyle, sfârşi acesta. Domnule Doyle, te-am chemat aici pentru a-ţi da raportul cu privire la evenimentele ce s-au petrecut de-a lungul cazului până în momentul de faţă. Unele veşti, s-ar putea să fie şocante pentru dumneata, dar este de datoria mea să spun ceea ce ştiu până acum.
   ─ Bineînţeles, răspunse Arthur.
   ─ Sper că nu aveţi nimic împotrivă să-mi notez unele lucruri, spuse Alexis.
   ─ Nu am nimic împotrivă, doamnă, spuse Sean.
   ─ Domnişoară. Nu sunt căsătorită, răspunse ea.
   ─ Dar ce vârstă aveţi, dacă-mi permiteţi, zise Sean.
   ─ 32 de ani. Cu un an mai mică decât sora mea, răspunse ea.
   ─ Mulţumesc. Domnule Doyle, în primul rând, documentele pe care le-am cercetat, sunt false amândouă. Falsul este foarte bine realizat, dar în urma analizelor efectuate în laboratorul de criminalistică s-a dovedit că nu erau autentice. Asta înseamnă că vă dau dreptate, domnule Arthur. Nu există deocamdată testament autentic. În al doilea rând, aţi fost sechestrat de către avocatul Adelei pentru a vă determina să redactaţi un testament autentic în favoarea acesteia. Adela nu ştie că în lipsa unui testament scris, averea trece automat în posesia ei.
   Molly Alexander, fiica dumneavoastră vrea să intre şi ea în posesia averii, aşa că face tot ce-i stă în putinţă să obţină acest lucru. În al treilea rând, Molly mă sechestrează pentru a mă înlătura. În viziunea ei eu sunt un obstacol în calea obţinerii averii dumneavoastră. Intră în scenă Agnes, fiica fratelui dumneavoastră, ce vine şi mă salvează şi mă duce în Puerto Vallarta. Ceea ce s-a petrecut între noi doi acolo nu vă interesează. Decid să mă întorc în San Francisco pentru a-mi continua investigaţiile. De aici, însă, urmează partea proastă a lucrurilor, spuse Sean.
   ─ Ce parte ? întrebă Alan
   ─ Molly mă aşteaptă la aeroport, decisă să mă scoată din joc. Îndreaptă un pistol spre mine şi trage. Din nefericire, Agnes mă protejează pe mine cu trupul ei şi moare în urma împuşcăturii. Molly este arestată de poliţiştii din aeroport şi se află acum în arest. Îmi pare rău că eu sunt cel care vă dă aceste veşti crude, termină Sean.
   ─ Mă aşteptam la asta, spuse oftând Arthur. Speram ca Molly să nu o moştenească pe mama ei, dar se pare că o moşteneşte.
   ─ Manifestări paranoice, schizofrenice cumva ? întrebă Sean.
   ─ Da, răspunse Arthur.
   ─ Înseamnă că viaţa mea este încă în pericol. Dacă este inteligentă, reuşeşte să iasă din închisoare şi trebuie să oprim acest lucru. Până una-alta trebuie să mergem la Adela acasă. O confruntare faţă-n faţă între voi doi se cere în mod imperativ.
   ─ Sunt de acord, dar numai după ce verifici dacă fiica mea mai este sau nu în închisoare, zise Arthur.
   ─ De acord, răspunse Sean.
   ─ Permite-mi să te însoţesc, spuse Alexis.
   ─ Nu sunt obişnuit să lucrez în compania cuiva, spuse Sean. În plus, am pierdut pe cineva drag mie datorită acestui caz. Nu doresc să mai pun pe nimeni în pericol.
   ─ Pot să-mi port singură de grijă, răspunse Alexis.
   ─ Te rog, Sean, acceptă s-o iei cu tine ca partener, spuse Alan.
   ─ Stai puţin, spuse el revoltat. Ai pierdut-o pe Agnes din cauza mea. Vrei s-o pierzi şi pe Alexis din cauza cazului acesta ?
   ─ Nu din cauza ta am pierdut-o pe Agnes, ci din cauza neatenţiei ei şi a faptei lui Molly, răspunse Alan.
   ─ Eşti mult prea îngăduitor cu mine având în vedere că eu am fost cauza morţii lui Agnes, spuse Sean.
      Nu sfârşi bine acea propoziţie că se trezi cu o palmă zdravănă peste faţă.
   ─ Încetează să-ţi mai plângi singur de milă, zise Alexis. Meseria de detectiv este una periculoasă. Agnes ştia care sunt riscurile când te-a acceptat lângă ea, aşa că încetează s-o mai faci pe victima. Mergem la închisoarea aia să vedem dacă „scumpa” Molly mai este în arest ?
   ─ Mergem, răspunse el, mângâindu-şi obrazul peste care primise usturătoarea palmă.
   ─ Unchiule, ştiţi unde vă duceţi. Vă găsesc eu.
   ─ Bine, Alexis. Ai grijă de tine, spuse Alan.
   ─ Întotdeauna am avut grijă de mine, tată, răspunse ea.
      Îi făcu semn lui Sean că este gata de plecare şi cei doi ieşiră din birou. În faţa clădirii, Alexis îi arătă că este cu maşina, invitându-l să urce înăuntru.

[mooney]

Mi se pare ca aceasta parte ai scris-o in graba si nu ai dat atentie unor detalii precum: De unde stia Molly cand se intoarce Sean?
Partea cu Agnes cand moare mi se pare prea brusca si scurta. Ai propozitii scurte care dau impresia ca este o relatare, nu descrierea unui eveniment. Partea in care el sta o saptamana in birou mi se pare exagerata, adica Sean nu mananca, nu doarme, nu merge la baie? Mi se pare putin din basm ca o pers sa nu mearga la baie o saptamana. In partea in care Alexis apare mi se pare aiurea sa o intrebe ce varsta are. Adica el inca sufera dupa Agnes si deja se uita dupa alte femei? Cam halal iubire....


Asta a fost de criticat.
De laudat: Oau! S-au intamplat multe...Imi place povestea ta foarte mult...

Concluzie: astept continuarea....

[Nefertiti]

Episodul 28 : Prizoniera

      Cei doi ajunseră la închisoarea unde era Molly. Pătrunseră înăuntru şi se duseră spre gardianul de serviciu.
   ─ Bună ziua, salută Sean. Am venit în vizită la Molly Alexander.
   ─ Numele dumneavoastră, vă rog.
   ─ Sean Blake, detectiv particular.
   ─ Alexis Doyle, detectiv, criminalist, avocat, spuse ea, omiţând să adauge şi poliţÎst.
   ─ Semnaţi în registru, spuse gardianul.
      Cei doi semnară în registru şi se lăsară conduşi spre încăperea unde erau aduşi deţinuţii când venea cineva în vizită la ei. Intrară înăuntru şi aşteptară ca Molly să fie adusă. Un gardian o aduse pe deţinută şi o împinse să ia loc pe scaun.
   ─ Cătuşele sunt necesare, pentru că a dat dovadă de manifestări neplăcute, îi informă cel ce-o adusese.
   ─ Molly, spuse Sean.
   ─ Ce vrei de la mine ? întrebă ea nervoasă.
   ─ De ce mă urăşti atât de mult, încât vrei să mă vezi mort ?
   ─ Pentru că aşa-mi place mie. Mama era o târfă ieftină care-şi vindea trupul bărbaţilor doritori. De multe ori mă obliga să iau parte la orgiile ei. Mie nu-mi plăcea ceea ce făcea ea, dar mă lega de scaun şi eu trebuia să suport toate scenele acelea oribile. Într-o zi, n-am mai suportat purtarea ei faţă de mine şi am înjunghiat-o cu un cuţit. Am fugit de-acasă şi am lăsat-o într-o baltă de sânge.
   Nu ştiu cum de a găsit puterea nenorocita să se mişte şi să ajungă în stradă. A apărut pe urmă „scumpul” de Arthur care m-a luat sub protecţia lui.  M-am bucurat foarte tare când m-a dus în casa lui luxoasă. Am început să scotocesc prin casa lui şi să vând tot ceea ce găseam de preţ. El îmi lăsa mereu bani şi eu m-am folosit de ei pentru a afla informaţii. Aşa am aflat ce avere avea domnul şi mi-a venit în minte să-i pun gând rău.
   Ştiam că este căsătorit cu Adelaide şi aveam de gând s-o omor şi pe ea după ce scăpam de Arthur „tutorele” meu, dar Adela a fost mai deşteaptă decât mine şi te-a angajat pe tine, dându-ţi un document fals pentru a vedea dacă acesta este sau nu autentic. Am aflat de tine şi am recurs la acea primă răpire. Ţi-am prezentat la rândul meu un document pentru a te testa. Vroiam să ştiu până unde vei ajunge cu investigaţiile şi când am constatat că te-ai apropiat de adevăr, ştiam cu certitudine că trebuie să scap de tine.
   În seara în care ai venit la mine, mi-ai căzut în cursă şi te-am imobilizat cu ajutorul oamenilor mei şi te-am izolat în acea cameră. A intervenit însă cineva care te-a salvat din locul acela şi ai dispărut. Am început să mă interesez  unde-ai putea fi şi am aflat că vei fi în avionul ce venea dinspre Puerto Vallarta. Fără să-mi pese de nimic, am cumpărat un pistol şi m-am îndreptat spre aeroport pentru că ştiam doar un singur lucru : trebuia să te omor, să te scot din joc.
   Dar s-a pus proasta aia în faţa mea şi glonţul a nimerit în ea, iar poliţiştii m-au imobilizat mai înainte ca eu să pot face ceva şi să trag eventual a doua oară.
   ─ N-ai niciun pic de sentimente, spuse Sean. Eşti un corp care se mişcă, respiră, vorbeşte, dar eşti goală prin interior. N-ai suflet, n-ai raţiune, n-ai nimic.
   ─ Şi filosofia asta are ca scop impresionarea mea, domnule Blake ? întrebă ea indiferentă.
   ─ Vroiai să-ţi omori tatăl, ştiai asta ? Arthur este tatăl tău, Molly.
   ─ Ce glumă bună, spuse ea apucându-se să râdă în mod isteric. Bineînţeles că am aflat că este tatăl meu şi de aceea mi-am pus în gând să-i elimin pe toţi cei care mi-ar fi stat în drum.
   ─ În drumul spre averea lui Arthur, o avere blestemată de altfel, spuse Alexis.
   ─ Tu cine mai eşti şi ce vorbeşti acolo ? întrebă Molly
   ─ Averea aceasta a fost strânsă generaţii de-a rândul de familia Doyle. A existat o persoană în familia aceasta căreia i-a păsat doar de avere. Era o femeie şi nu-i păsa decât de bani şi de înmulţirea lor în mod nemăsurat. Un bărbat a vrut să o determine să facă acte de caritate şi pentru îndrăzneala aceasta, ea l-a omorât prin înjunghiere. Înainte să închidă ochii acesta a spus că de averea ei nu va avea parte generaţii de-a rândul, până când se va găsi un bărbat suficient de puternic gata să-şi dea averea de buna-voie prin testament întâiului copil al lui, cu precizarea că acel copil trebuia să fie de de gen feminin. Arthur este primul bărbat ce voria să facă asta, lăsându-ţi ţie averea. Tu ai fi rupt blestemul ce planează de generaţii peste familia Doyle, dar n-ai ştiut. Acum, probabil că vei fi condamnată, iar blestemul se va mai întinde peste încă o generaţie, spuse Alexis.
   ─ Tu de unde ştii ? Sau mai bine zis de unde-ai scornit aşa o poveste frumoasă şi impresionantă ? întrebă Molly.
   ─ Pentru că eu sunt Alexis Doyle, fiica lui Alan Doyle, fratele lui Arthur, deci verişoara ta. Ştiu toată istoria familiei din care mă trag şi nu am niciun interes să mint cu privire la acest lucru, sfârşi Alexis.
   ─ Aplauze la scenă deschisă, spuse Molly.
   ─ Ia-o de aici, gardian. Mi se face silă numai când o văd cum vorbeşte, spuse Sean.
      Gardianul o luă pe Molly pentru a o duce înapoi în celula ei, iar Sean şi Alexis ieşiră din închisoare.
   ─ Trebuie să mergem la Arthur şi apoi la Adela, spuse el către Alexis când aceştia ajunseseră afară.
      Alexis îl aprobă şi plecară amândoi spre locul unde se afla Arthur.   

         Episodul 29 : Arthur şi Adela            

      Ajunşi la Arthur, Sean îi spuse că este timpul să meargă la Adela acasă pentru a sta în faţa ei. Arthur aprobase din cap şi împreună cu Alan, merseră spre apartamentul Adelei. Fiind imobilizat într-un cărucior, Alan era cel mai greu de transportat, dar cu ajutorul lui Sean şi al lui Arthur, Alan avea să fie şi el prezent în faţa Adelei.
      Cei patru ajunseră la Adela. Intrară în apartamentul ei şi o găsiră în camera de conversaţii.
   ─ Bună, Adela, o salută Arthur.
   ─ Arthur, spusese aceasta cu glas sfârşit şi albindu-se la faţă.
   ─ Staţi jos cu toţii, spuse Sean.
      Toţi îl ascultară. Alan se afla lângă Sean, în cărucior, Alexis tot lângă el şi Adela şi Arthur unul lângă celălalt.
   ─ În primul rând, cred că am suficient de multe informaţii strânse, încât să-mi permit să închid cazul acesta, de care am început să mă cam, satur, începu Sean.
   ─ Te ascultăm, zise Alan.
   ─ Unu : Adela Doyle, dorind să pună mâna pe averea familiei Doyle, se duce la avocatul şi amantul ei pentru a-l ruga să-l sechestreze pe Arthur, soţul ei şi să-l determine să scrie un testament în favoarea ei. După ce avocatul o înştiinţează că i-a ascultat dorinţa, Adela plănuieşte să-l declare pe soţul ei mort, improvizând o înmormântare rapidă. La presupusa înmormântare are grijă să ţină presa cât mai departe de sicriu şi veghează ca ceremonia să se sfârşească repede. Se îngrijeşte să se ducă din nou la amantul ei, bun falsificator de documente, cerându-i să-i facă rost de un document fals prin care se precizează că averea-i rămâne ei. Face greşeala să treacă în testament numele lui Molly, zisă Cleo, Alexander, căreia îi dă opt milioane de dolari, ca să nu zică fata cumva că n-a fost generoasă cu ea. După ce documentul este gata, mă angajează pe mine să verific autenticitatea lui.
   Doi : Apare în schemă Molly Alexander, care mă răpeşte şi mă duce în casa ei pentru a-mi da un alt document. Şi Molly are un document prin care Arthur îi lasă ei toată averea. Molly mă roagă să lucrez pentru ea, iar eu accept. Aşa ajung să lucrez pe două fronturi.
   Trei : Mi se confirmă falsitatea celor două documente şi mă duc să verific dacă sicriul din cimitirul unde era îngropat Arthur este gol sau plin. Găsesc sicriul gol. Nici urmă de cadavru. Deci trag concluzia că Arthur trăieşte.
   Patru : Plasez un microfon minuscul în casa Adelei pentru a vedea dacă aceasta nu-mi furnizează informaţii. Mi-e dat să aud o conversaţie între ea şi amantul ei prin care mi se confirmă că Arthur trăieşte şi este ţinut sechestrat.  Reuşesc să ajung să-l salvez din sechestru, ducându-l la casa fratelui lui.
   Cinci : Înainte să ajung la locul sechestrului, să-l salvez pe Arthur şi să-l  duc la Alan, apare Agnes Doyle, fiica lui Alan, ce-mi relatează despre dispariţia unchiului ei, ceea ce aparent mă încurcă.
   Şase : După ce-l salvez pe Arthur, mă duc la Molly pentru a-i da de ştire. Aceasta este surprinsă şi mă imobilizează, ducându-mă într-o cameră aflată la subsolul casei ei. Apare Agnes care mă salvează de-acolo şi mă duce la Puerto Vallarta.
   Şapte : Mă întorc de la Puerto Vallarta şi sunt aşteptat în aeroportul San Francisco de către Molly, ce este decisă să mă scoată din joc. Trage un foc de armă asupra mea, dar Agnes mă apără cu trupul ei şi moare chiar în braţele mele. Molly este arestată.
   Opt : După câteva zile, vreme în care am fost cât se poate de răvăşit de moartea lui Agnes, mă întorc să preiau cazul. Revin în biroul meu, unde mă aşteaptă Alan, Arthur şi Alexis, aici de faţă. Alexis mi se prezintă şi aflu că este sora mai mică a lui Agnes. Sunt rugat să accept prezenţa ei alături de mine în acest caz, ca şi partener al meu.
   Nouă : Mă duc s-o vizitez pe Molly la închisoare şi aflu noi date la caz. Până aici a fost destul de clar ? întrebă Sean.
   ─ Destul de clar pentru mine, răspunse Alexis.
   ─ Arthur, mi-ai spus că mama lui Molly se înhăitase cu nişte traficanţi de droguri. Nu ştiu acum dacă m-ai minţit sau nu, dar Molly mi-a spus altceva.
   ─ Când am găsit-o eu pe Martha, ea aşa mi-a spus înainte să mă roage să am grijă de Molly şi s-o găsesc.
   ─ Din fericire nu era implicată în afaceri cu droguri. Din nefericire, Molly a fost cea care a înjunghiat-o. Mi-a mărturisit că mama ei o obliga să ia parte la perversiuni sexuale şi ea n-a mai suportat şi şi-a înjunghiat mama. Apoi ai găsit-o tu şi ai luat-o sub aripa ta ocrotitoare. A început să-ţi vândă de prin casă tot ceea ce era de preţ şi a reuşit să afle cine eşti. Şi-a propus să elimine toate persoanele care stăteau în drumul ei spre averea ta, zise Sean.
   ─ Dumnezeule ! exclamă Arthur
   ─ Acum, aş mai dori să ştiu ceva. Alexis a vorbit despre un blestem pus peste averea familiei Doyle, când am fost în vizită la Molly. Despre ce este vorba ?
   ─ În urmă cu multe generaţii, averea a aparţinut primului Doyle, ce era o femeie. Îi rămăsese moştenire de la tatăl ei. Acea femeie s-a căsătorit cu un tânăr ce nu avea avere, dar nici sărac nu era. Într-o zi, soţul ei a rugat-o să-i dea o sumă mare de bani pentru o afacere. Ea n-a vrut sub niciun chip să-i dea acea sumă. El a dat divorţ de ea, spunându-i că generaţii de-a rândul după ea vor moşteni averea, o vor înmulţi, dar nu se vor putea bucura de ea, decât în momentul când un Doyle nu va lăsa averea de bună-voie unei femei drept moştenire. Femeia trebuia să-i fie fiică sau nepoată.
   După ce s-a pronunţat divorţul, femeia a început să aibă probleme şi crezând că problemele ei se datorează fostului soţ, a aranjat ca acesta să fie omorât. N-a scăpat de probleme nici după moartea lui. Averea a trecut de la o generaţie la alta, dar nu prin testament, ci de la sine. Eu vroiam să fiu primul care rupe acest lanţ, lăsându-mi averea prin testament fiicei mele Molly, însă nu cred că acest lucru mai este posibil din moment ce Molly şi-a dezvăluit adevăratele intenţii şi se află în arest.
   ─ Dar există Alexis, nepoata ta, deci ai mai putea să scapi de acest blestem, spuse Sean.
   ─ Aşa este, răspunse Arthur.
   ─ Ce adunare patetică ! se auzi o voce.

[mooney]

Singurul lucru de criticat este faptul ca ai bagat blestemul pe acolo....Nu are nici un farmec....In rest nu am critici si astept continuarea...

[Nefertiti]

Episodul 30 : La spital

      Toţi se uitară în jurul lor pentru a vedea de unde venea acea voce, dar se treziră înconjuraţi de oameni, înarmaţi, care-i dezarmară pe Sean şi Alexis. Pe uşa de intrare în camera de conversaţii îşi făcu apariţia Molly.
      Toţi rămăseseră şocaţi când o văzură. Era cu un pistol în mână.
   ─ Ce bine că v-am găsit pe toţi aici. Aşa vă pot ucide dintr-o lovitură pe toţi de-odată şi averea-mi rămâne mie. Nu-mi pasă dacă este blestemată sau nu. Eu voi profita de fiecare bănuţ şi mă voi distra copios, începu ea să râdă isteric.
   ─ Molly, încercă Arthur să intervină.
   ─ Taci din gură, boşorogule ! îl apostrofă ea. Băieţi, ocupaţi-vă de ei, spuse aceasta.
      Sean reuşi să arunce cu un obiect de pe masă în lustră, spărgând becurile şi lăsând camera în întuneric. Se auziră focuri de arme şi apoi linişte. Sean nu cunoştea numărul victimilor, dar simţea durerea cauzată de gloanţele ce-l nimeriseră şi înainte să leşine, auzi sirenele maşinilor de poliţie şi ale salvării. Deci avusese cineva timp să raporteze atacul.
      Când Sean deschise ochii, constată că se află în spital. Îşi simţea trupul amorţit şi nu putea să se mişte. Ar fi vrut să scape de tubul de oxigen ce-l avea la gură. Încercă să întoarcă privirea spre stânga, da o durere surdă-l înjunghie. Întoarse privirea spre dreapta şi o observă pe Alexis aşezată pe un scaun. Aceasta părea a nu avea nimic. Alexis observă că el se trezise şi se apropie de pat. El mormăi ceva şi ea se aplecă mai mult deasupra lui, înţelegând că vrea să scape de tubul de oxigen.
      Chemă o asistentă şi aceasta sosi în cameră. Îi luă pulsul, notă nişte observaţii în fişa medicală a pacientului şi-i scoase tubul de oxigen, lăsându-i pe cei doi singuri.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă el încet.
   ─ Întâi fă-te bine şi pe urmă vorbim, spuse ea. Nu-ţi voi povesti nimic acum.
      El o aprobă din cap, închizând ochii. Îşi amintea de apariţia lui Molly, de obiectul aruncat spre lustră, întuneric, împuşcături şi sirene. În rest nu mai ştia nimic. Peste câteva zile, el putu să stea rezemat de pernele de pe patul de spital. Alexis era în vizită la el din nou.
   ─ Acum îmi spui ce s-a întâmplat ? o întrebă el.
   ─ Da. După ce ai aruncat obiectul în lustră şi s-a făcut întuneric, eu mi-am scos din buzunarul sacoului meu ochelarii cu infraroşu. Au fost multe împuşcături şi am fost şi eu împuşcată, dar nu aşa ca tine, care erai orb şi nu vedeai în ce tragi. Am fost aduşi la spital şi de aici încolo-ţi voi povesti ce mi-au spus poliţiştii care au venit la faţa locului şi ne-au adus aici.
   Eu am fost împuşcată în umăr şi am scăpat mai repede, dar ţie a trebuit să-ţi scoată două gloanţe din piciorul stâng şi unul din umărul drept. Singurii care au supravieţuit în urma rafalelor de împuşcături suntem noi. Ceilaţi sunt morţi.
   ─ Poftim ? întrebă Sean terifiat.
   ─ Cadavrele lor sunt încă la morga spitalului pentru a se determina de la ce arme provin împuşcăturile lor. Corpurile lor au fost ciuruite practic.
   ─ Nu se poate ! spuse Sean. Ah ! Caz blestemat ! lovi el cu pumnul în patul de spital. Înseamnă că n-a scăpat familia ta de blestemul pus peste avere.
   ─ Tata, Arthur, Adela, Molly... Nu a supravieţuit nicunul.
   ─ Îmi pare rău Alexis, spuse Sean. Încă de când am început să lucrez la cazul acesta am simţit că ceva nu este bine, sfârşi el.
      Un moment de tăcere copleşitoare se lăsă între cei doi. O simplă vorbă aruncată către o femeie de un bărbat, transformase totul într-o baltă de sânge. Pofta nemăsurată a unei persoane de a ajunge la banii familiei Doyle făcuse atât de multe victime...
   ─ Dacă se dovedeşte că în Arthur sau în tatăl tău sunt gloanţe provenite din pistolul meu, îmi asum răspunderea. Sunt gata să-mi pierd licenţa de detectiv pentru asta.
   ─ Stai să vedem ce rezultate vin de la morgă. Le-am cerut să vină direct aici. Azi ni se spune verdictul.
      Pe uşa camerei de spital intră un bărbat îmbrăcat într-un halat alb ce întrebă :
   ─ O caut pe domnişoara Alexis Doyle, zise el
   ─ Eu sunt, răspunse ea.
   ─ Rezultatele autopsiilor, îi întinse el un plic.
   ─ Mulţumesc, răspunse ea.
      După ce rămăseseră din nou singuri, Alexis deschise plicul cu rezultatele.
   ─ Ce scrie ? întrebă Sean.
   ─ Molly Alexander 12 gloanţe, dintre care unul în tâmpla capului. Cel din tâmpla capului se pare că provine de la pistolul meu. Ce bine, zise ea.
      Sea o privi surprins.
   ─ Îmi cer scuze, spuse ea, dar nu-mi plăcea de Molly deloc. Arthur Doyle, 16 gloanţe, unul în inimă. Toate provenind de la celelalte arme. Adelaide Doyle, 18 gloanţe. Tot de la celelalte arme. Alan Doyle, 22 de gloanţe, toate de la celelalte arme. Deci se pare că n-ai împuşcat nicun membru al familiei Doyle, ci doar pe cei care ne înconjuraseră.
   ─ Parcă trei am putut număra eu înainte să arunc obiectul în lustră.
   ─ Cinci au fost toţi şi sunt morţi. Unii se pare că s-au împuşcat între ei, fiind întuneric în acea cameră.
   ─ Tragic. Va trebui să-i îngropăm pe toţi, zise Sean.
   ─ Aşa este, spuse Alexis.

         Episodul 31 : Un personaj „ciudat”

      Cât mai stătuse în spital, Sean se ocupă să o ajute pe Alexis cu înmormântarea tatălui şi unchiului ei. Îl chemase pe Dan şi pe Pete pentru a putea să fie lângă Alexis, s-o ajute să-i înmormânteze şi pe Adela şi Molly.
      Alexis decisese ca Arthur şi Alan să fie îngropaţi în cimitirul familiei Doyle din Los Angeles, lângă Agnes, sora ei. Pe Adela şi Molly le îngropase în cimitirul din San Francisco.
      După externarea lui Sean, Alexis se duse să-i facă o vizită la biroul lui. Acesta era ocupat cu redactarea raportului cu referire la cazul Doyle. Alexis intră direct în birou, fără să mai bată la uşă.
   ─ Salut, Sean, zise ea.
   ─ Bună Alexis. Ce vânt te aduce pe-aici ?
   ─ În primul rând, spune-mi Alex. Nu-mi place deloc terminaţia „is” din coada numelui, iar Alex pare atât feminin, cât şi masculin. În al doilea rând, nu am chef să mă duc în Los Angeles în casa aceea pustie, aşa că am venit să te conving să mă laşi să lucrez împreună cu tine, ca detectiv şi criminalist, zise ea.
   ─ Şi ce cazuri crezi că o să mai am eu de aici încolo, când tocmai mă pregăteam să dau la imprimantă raportul asupra cazului Doyle ?!
   ─ L-ai clasat ? întrebă ea.
   ─ Tocmai mă pregăteam să scriu ultima constatare înainte să pun „caz clasat”, când ai intrat tu.
   ─ Înţeleg, zise ea.
      Deodată, se auzi o bătaie în uşa biroului. Alex îşi scoase pistolul şi deschise uşa. În dreptul uşii se afla un bărbat care ridică mâinile îndată ce văzu ţeava unui pistol îndreptată către el.
   ─ Da ? întrebă Alex.
   ─ Caut biroul detectivului Blake, spuse individul.
   ─ Aici este, răspunse Sean. Intraţi.
   ─ Mulţumesc, spuse el.
      Bărbatul intră înăuntru. Îşi dădu pardesiul de pe el jos şi-l puse pe un scaun, apoi se aşeză fără să mai aştepte invitaţia. Părul îi era grizonat, iar ochii îi erau de un albastru spre cenuşiu. Îşi aprinse o ţigară, trase un fum pofticios, apoi căută o scrumieră. Sea îi întinse o scrumieră şi acesta-şi stinse ţigara.
   ─ Un vechi obicei de-al meu când sunt nervos, spuse misteriosul.
   ─ În ce problemă-l căutaţi pe detectivul Blake ? începu Alex.
   ─ Permiteţi-mi mai întâi să mă prezint. Numele meu este Edmond Wallace şi am 57 de ani. Vreau să mă ajutaţi în privinţa unui caz.
   ─ Vă ascultăm, spuse Alex. Şi te mai întrebai când o să primeşti un nou caz, colega, spuse ea amuzată către Sean.
   ─ Vă ascult, spuse Sean.
   ─ Cazul meu o să vi se pară foarte ciudat, pentru că pentru a-mi susţine afirmaţiile pe care le voi face în faavoastră, nu am nicio dovadă pe care să mă bazez. Toate sunt pure teorii, începu Edmond.
   ─ Tocmai clasam cel mai ciudat caz, spuse Sean.
   ─ Pentru a putea să vă spun ceea ce vreau eu, trebuie să mă ascultaţi cu atenţie, spuse Edmond.
   ─ Suntem ochi şi urechi, Ed, îl tachină Alex.
   ─ Mulţumesc. Totul începe acum mult timp în urmă. Unul dintre strămoşii mei, nu-i dau numele, pentru că nu prea are importanţă, a fost căsătorit cu o femeie foarte frumoasă şi bogată. Această femeie, căreia n-am reuşit să-i aflu numele, l-a ucis cu sânge rece. Nu ştiu motivul ce a determinat-o să recurgă la acel gest, dar ştiu că strămoeu a reuşit să plece de la ea şi că în urma divorţului a primit o avere uriaşă. Mai ştiu că atunci când ea l-a ucis, el a blestemat-o. Nu ştiu dacă pe ea sau averea ei.
      În timp ce personajul acela misterios vorbea, Alex şi Sean se uitară unul la altul, pentru că ceea ce spunea el avea legătură cu trecutul familiei Doyle. Dar nu erau siguri încă de acest lucru. Poate că era vorba despre cu totul altceva. Altă avere, alt blestem... Deveniseră amândoi mult mai atenţi şi mai interesaţi de ceea ce povestea Ed, cum îi zisese Alex în glumă.
   ─ Anii au trecut, continuă Ed, şi averea familiei Wallace a sporit pe zi ce trecea. Nu ştiu ce evenimente au mai urmat, dar tatăl meu, înainte să moară mi-a spus un lucru ciudat. Mi-a spus că strămoşii noştrii au lăsat ceva în urma lor. Un act. Nu mi-a spus ce fel de act era, ci doar mi-a spus că femeia ce l-a omorât pe primul Wallace, a reuşit să pună mâna pe acel act şi că l-ar fi ascuns foarte bine, transmiţându-l din generaţie în generaţie. Tata mi-a dat în grijă să găsesc acel act, pentru că este un lucru de valoare.
   Nu am ştiut ce să fac la început. Am crezut că vorbea prostii. Nu i-am dat prea mare atenţie atunci când mi-a spus de act, ci mult mai târziu, după moartea lui.
   ─ De ce ? întrebă Alex.
   ─ Pentru că în mod coerent mi-a spus : „Să cauţi actul primului Wallace, act pe care i l-a furat scorpia aia. E foarte important să-l găseşti.” Când l-am întrebat de ce era important să găsesc actul acela, n-a mai reuşit să-mi spună decât un singur nume : Doyle. Aşa că m-am gândit să pornesc de la ceea ce am : numele acela rostit de tata. Mă puteţi ajuta ?
   ─ Domnule, locuiţi în San Francisco ? întrebă Sean
   ─ Nu. Locuiesc în Las Vegas. Sunt aici cu afaceri. Voi sta o perioadă aici.
   ─ Presupun că la hotel, spuse Alex.
   ─ Dacă-mi daţi ceva de notat, vă dau adresa hotelului şi camera unde stau.
   ─ Vă rugăm, spuse Sean.
      Ed scrise pe un bilet adresa hotelului şi numărul camerei, apoi Sean îi ceru să se întoarcă la hotel, pentru că el şi partenera lui aveau de discutat ceva între patru ochi.

            Episodul 32 : Încep căutările

      După ce Edmond părăsi biroul, Sean spuse :
   ─ Şi eu care vroiam să scriu clasat pe caz, se lamentă el
   ─ Îţi dai seama ce-a spus omul acela care a plecat ? întrebă Alex
   ─ Îmi dau foarte bine seama. Deci în familia ta există un document ce face referire la familia Wallace, spuse Sean.
   ─ Îţi dai seama că dacă găsim un astfel de document, s-ar putea ca blestemul ce planează peste averea familiei să cadă sau să se amplifice ? întrebă ea
   ─ Da, îmi dau seama. Deocamdată presupunem doar că Edmond Wallace are legătură cu familia Doyle prin misteriosul document. Nu ştim dacă documentul chiar există sau nu este doar o invenţie. Nu uita că el nu ne-a furnizat date. Are doar numele Doyle pe care tatăl lui l-a rostit înainte să moară. Legătura dintre Wallace şi Doyle se face prin ceva fantomatic : documentul acela, zise Sean.
   ─ Dar îţi dai seama ce-ar fi dacă am găsi un astfel de document ?
   ─ Îmi dau seama, partenere, zise el. Şi ai repetat de multe ori chestia cu „îţi dai seama”, adăugă el
   ─ Deci sunt partenera ta, spuse Alex încântată.
   ─ Cel puţin până când clasăm cazul acesta, spuse Sean.
   ─ Şi de unde începem partenere ?
   ─ Familia Doyle mai deţine şi alte proprietăţi în afară de cea din Puerto Vallarta, ce am înţeles că era a lui Agnes şi cea din Los Angeles ?
   ─ Nu, din câte ştiu eu.
   ─ Deocamdată, vom merge în Puerto Vallarta, să scotocim prin casa aceea după vreun document care să ne atragă atenţia. Va trebui să ne organizăm mai întâi.
   ─ Cum ?
   ─ Pentru început, ne procurăm bilete la o cursă pentru Puerto Vallarta, spuse Sean.
   ─ Mă ocup eu, spuse Alex.
   ─ Bine, spuse Sean. Apropo, partenere, cât timp proprietarul averii Doyle este incert, putem să ne folosim de banii de-acolo pentru cumpărături ? întrebă Sean.
   ─ Ce fel de cumpărături ? întrebă Alex.
   ─ Avem multe de cumpărat, spuse Sean. Mai întâi să ajungem în Puerto Vallarta, concluzionă el.
   ─ Bine, partenere, spuse Alex. Mă duc să fac rost de bilete şi să-mi fac bagajul, spuse Alex.
   ─ Unde ne întâlnim, Alex ? întrebă el
   ─ Direct la aeroport. Te sun eu.
   ─ Bine. Ute numărul meu de mobil. Aştept telefonul tău, spuse Sean.
      Alex îşi introduse numărul de telefon al lui Sean în agenda celularului ei şi plecă din birou pentru a face rost de bilete.
      Sean lăsă baltă redactarea documentului prin care clasa cazul Doyle, ieşi din biroul său şi se duse spre apartamentul în care locuia. Îşi făcu bagajul şi vorbi cu proprietarul spunându-i că o să lipsească un timp şi nu ştie când se întoarce. Îl întrebă cât costă chiria în avans, pentru a nu se trezi cu apartamentul vândut sau subînchiriat şi plăti cât i se ceru. Noroc că mai avea bani. După ce rezolvă problema aceasta, îşi luă bagajele şi se duse spre birou pentru a vorbi şi cu Dan. Când ajunse la Dan şi-i spusese că o să lipsească o vreme, acesta-i spusese să nu-şi facă probleme, pentru că biroul este al lui şi aşa va rămâne. Sea îi mulţumi prietenului său şi telefonul lui celular sună. Răspunse şi află că Alex îl aştepta la aeroport.
      Sean ajunse la aeroport şi se întâlni cu Alex. Amândoi se urcară în avionul ce-i ducea spre Puerto Vallarta. Ajunseră noaptea acolo şi după ce Alex îi dădu o cameră, cei doi se culcară. A doua zi de dimineţă, Alex coborâse în bucătărie pentru a face micul de jun. La câteva momente după ea veni şi Sean.
   ─ Bună dimineaţa partenere. Azi mergem la cumpărături.
   ─ Ce avem pe listă ? întrebă ea.
   ─ Ne orientăm la faţa locului. Trebuie să mergem undeva, de unde ne putem procura multe cutii, spuse Sean.
   ─ Ce vom face cu acele cutii ? întrebă Alex.
   ─ Vei vedea, îi răspunse el. Am deja o strategie în minte, dar va trebui să fii şi tu de acord cu ea. Trebuie să scotocim cu atenţie fiecare colţişor din casa asta şi să lucrăm cot la cot. Patru ochi sunt mai buni decât doi, spuse el.
   ─ Bine, spuse ea. Sunt de acord cu tine. Tu eşti expertul.
   ─ Va trebui să mergem dacă vrem să cumpărăm ustensilele alea.
   ─ Mergem, dar unde ? zise Alex.
   ─ Către primul magazin de unde putem procura cutii şi ciocane, spuse Sean.
      Alex îl aprobă şi chemă un taximetru. Când taxiul sosi, cei doi se urcară în el şi se duseră spre primul en gross, de unde puteau să-şi facă rost de ustensilele necesare. Sean luă un cărucior mare şi începu să meargă încet printre standurile pe care stăteau înşirate fel de fel de produse. Alex era lângă el. În coş începură să fie puse diverse produse care să-i ajute la investigaţii.
      Se îndreptară spre casă şi Alex plăti produsele scriind un CEC cu suma de plată. Banii proveneau din averea familiei Doyle, iar chitanţa o păstrau ei. Se întoarseră la casa în care stăteau. Puseră cumpărăturile în holul casei şi Sean spuse :
   ─ Colega, trebuie să ne schimbăm de hainele acestea şi să începem căutările.
   ─ Desigur, partenere, spuse Alex.
      După un sfert de oră, amândoi reveniseră în holul casei.
   ─ În primul rând eu zic să dai nişte telefoane pentru a închiria un depozit ceva, unde să depozităm ceea ce vom pune în cutii, spuse Sean.
   ─ Prea bine, spuse Alex. Voi da nişte telefoane şi se rezolvă. Acum de unde începem ?
   ─ Din holul casei. Vom începe prin a pune toate obiectele ce nu ne sunt de folos în cutii. Obiecte cum ar fi vaze, lustre, argintărie, veselă şi lucruri cum ar fi haine, cărţi etc.
   ─ Am înţeles, zise Alex.
   ─ Tot ce găsim ca nişte cutii, casete, le controlăm. Cred că vom „demola” casa asta, dacă înţelegi la ce mă refer, zise Sean.
   ─ Cred că ştiu la ce te referi, spuse Alex. Să-i dăm drumul, partenere, sfârşi ea.

         Episodul 33 : Căutări, presupuneri

      Cei doi parteneri îşi începură căutarea. Pentru început, ei aduseră prima cutie în care urmau să fie puse lucrurile şi obiectele ce nu le erau de folos din casă. Strânseră covorul de pe parchet, apoi trecură la împachetarea hainelor aflate în hol. Alex se ţinuse de cuvânt şi dăduse nenumărate telefoane şi încheiase un contract provizoriu cu o firmă care se angaja să le depoziteze obiectele de mobilă din casă şi cutiile pline.
      În holul casei nu prea avuseseră ce să găsească, aşa că trecură mai departe, la sufragerie. În sufragerie existau suficient de multe obiecte de mobilă ce urmau să fie date afară.
   ─ Sean, zise Alex.
   ─ Da, Alex, răspunse el.
   ─ Crezi că e necesar să scotocim şi-n fotolii, canapea sau scaune tapiţate ?
   ─ Adică sub materialul lor ?
   ─ Da.
   ─ Nu cred că este cazul. Cred că cei mai mulţi ascund documentele în seifuri, iar dacă e un document ce trebuie să fie aproape imposibil de găsit, atunci, cred că recurg la nişe în perete şi la zidire, dacă pricepi.
   ─ Sean, hai să stăm jos puţin, spuse ea.
   ─ Ai obosit deja ? întrebă el aşezându-se pe unul din fotoliile din sufragerie.
   ─ Nu, n-am obosit, ci m-a apucat frica.
   ─ Suntem de ieri noapte aici şi de-abia azi ne-am apucat de căutări şi ţie deja ţi-e frică deja ?
   ─ Nelinişte mai mult, spuse ea.
   ─ Bine, spuse el. Hai să punem cap la cap ceea ce ştim deja. Ştim cu certitudine că asupra familiei Doyle planează un blestem. Acel blestem are legătură cu primul Doyle. El putea fi rupt, dacă Arthur ar fi apucat să-ţi lase ţie sau lui Molly averea.
   ─ Aşa este. Corect, zise ea.
   ─ Apoi apare un personaj ciudat, care ne spune o poveste foarte asemănătoare cu a familiei tale. Mai bine zis elementele comune dintre cele două poveşti sunt blestemul şi numele Doyle.
   ─ Ni se spune că ar exista un act făcut de primul Wallace, act ce a fost furat de Doyle. Nu ştim nici ce conţine actul, nici la ce se referă, spuse ea.
   ─ Şi acum presupunerile : bănuim că actul ar putea să conţină o continuare a blestemului sau o rupere a lui; credem, de asemenea, că actul se află ascuns într-una din cele două proprietăţi ale familiei Doyle.
   ─ Mi se pare mie sau alergăm după fantome ? spuse Alex.
   ─ Nu ştiu, răspunse Sean. A devenit atât de încurcată treaba, că nu mai ştiu la ce să mă mai aştept.
   ─ Hai la o cafea în bucătărie, spuse Alex. Continuăm discuţia acolo.
   ─ Bine, spuse el
      Se ridicară amândoi în acelaşi timp şi se îndreptară spre bucătărie. Se ciocniră unul de altul când erau la intrarea în bucătărie.
   ─ Scuză-mă, spuse Sean. Cred că aveam impresia că pe uşa asta încăpem amândoi de-odată.
   ─ Nu-i nimic, spuse ea.
      În bucătărie, ea se ocupă de cafea, în timp ce el stătea pe un scaun la masă. Îşi amintea de noaptea pe care o petrecuse în casa aceea alături de Agnes. Într-un mod ciudat, Alex îi amintea de ea.
   „Doar n-o să încep să devin sentimentalul Sean. Parcă eram durul Sean, cel căruia nu-i păsa câte femei trec prin patul lui.” îşi spuse el.
   „Alexis, încetează. A fost amantul surorii tale. Doar nu începi să te îndrăgosteşti de el.” îşi spunea ea în timp ce prepara cafeaua.
      Alex se aşeză la masă, punând cănile de cafea pe ea. Încălzise şi o pizza pentru orice eventualitate.
   ─ Mergem mai departe cu presupunerile, colega ? întrebă ea
   ─ Mergem răspunse el. Hai să ne ocupăm puţin de acel presupus act. Ce-ar putea el să conţină ?
   ─ În cazul unui blestem, probabil continuarea celui pe care-l ştiu eu şi care planează de generaţii întregi asupra familiei mele.
   ─ Păi ce-ar mai fi de adăugat la faptul că blestemul se va rupe doar când un bărbat Doyle va lăsa moştenire averea sa unei femei Doyle, femeia fiind fiică ori nepoată de-a lui ? întrebă Sean.
   ─ Ai dreptate, spuse Alex. Nu cred că ar avea o continuare.
   ─ Şi în cazul în care există o rupere a blestemului ? întrebă Sean
   ─ Aici sunt în dificultate, răspunse Alex.
   ─ Dar daca... Las-o baltă. E o prostie, spuse el
   ─ Ce anume ? întrebă ea
   ─ Dar dacă povestea cu Doyle, averea şi blestemul are o altă semnificaţie ?
   ─ Te gândeşti că este posibil ca Wallace să fi fost cel cu averea şi ea, Doyle cea care a plecat şi l-a înjunghiat mai apoi ? întrebă ea
   ─ Sincer, mi-a trecut prin cap şi aşa ceva, răspunse el.
   ─ Îmbârligată treabă, spuse ea oftând.
   ─ Hai mai bine să ne odihnim. Holul ne-a luat o jumătate de zi ca să-l eliberăm. Sufrageria ne va lua mai mute zile, spuse el. S-a înserat deja şi mi-a pierit cheful să mai caut ceva.
   ─ Ai dreptate, Sean, zise ea. Ne vedem mâine în sufragerie.
   ─ Bine. O seară bună în continuare şi noapte bună, Alex.

[Nefertiti]

Episodul 34 : O noapte cu peripeţii

      Cei doi se despărţiră, fiecare ducându-se în camera sa şi   văzându-şi de treburile lui. Sean îşi notă pe un carnet toate presupunerile şi frânturi din discuţia lor. Făcu un duş şi apoi se băgă în pat. Nu se mai sinchisi să pună ceva pe el, pentru că era cald în cameră. Simţea nevoia să se răcorească şi se întinse peste cearceafurile de mătase. Se scutură puţin ca şi când l-ar fi trecut un frison când pielea lui veni în contact cu lenjeria răcoroasă a patului şi trase un cearceaf peste el.
      Îşi fixă ochii în tavan, gândindu-se la ceea ce vorbise cu Alex. Îi dădea dreptate. Erau multe întrebări care-şi aşteptau răspunsul. Închise ochii şi se întoarse pe-o parte.
      Alex, în schimb, se băgase în pat, fiind îmbrăcată cu o cămăşuţă de noapte vaporoasă. Începu să citească ceva la lumina veiozei. În timp ce ea lectura din cartea preferată, auzi un fâşâit. Se dădu jos din pat şi se îndreptă spre fereastra de la camera ei. Dădu draperia la o parte şi nu văzu nimic, decât întuneric. Deodată, un fulger puternic, brăzdă cerul şi putu să vadă în lumina lui ploaia torenţială ce se pornise. Un trăsnet puternic se auzi  şi ei i se făcu frică. Era ciudat pentru ea. Ca şi criminalist, văzuse multe lucruri ce i-ar fi putut provoca scârbă sau frică, dar niciunul dintre acestea nu-i provocase o astfel de stare. Totuşi, o banală furtună, îi producea mai multă teamă, decât dacă ar fi văzut în faţa ei vreo târâtoare hidoasă ori vreo fantomă.
      Instantaneu se întrebă dacă Sean este treaz. Când al doilea fulger brăzdă cerul şi al doilea trăsnet se făcu auzit, ea ieşi repede pe uşă, alergă pe coridor, intră în camera lui şi se băgă în patul lui, punându-şi o cuvertură, pe care o luase de pe fotoliul ei, peste ea şi începu să tremure. Sean se afla undeva la graniţa dintre vis şi realitate, aşa că simţise când cineva se suise în patul lui. Se trezi, deoarece patul lui începea să aibă vibraţii ciudate, de parcă şi-ar fi pus vre-o saltea vibratoare pe sub cearceaf.
      Deschise ochii şi văzu o persoană ce se afla sub o pătură şi tremurând toată. Înlătură pătura şi o observă pe Alex, ce stătea înghemuită.
   ─ Hei, spuse el. Nu credeam că ţi-e frică de o banală furtună.
   ─ De mică m-am temut de fulgere, tunete, trasnete, furtună, spuse ea cu un glas tremurat.
   ─ Doamne Mare, zise el. Pe toţi Sfinţii ! Te credeam mai curajoasă, dragă colegă.
   ─ Nu sunt curajoasă deloc când vine vorba de furtună, spuse ea.
      Un alt fulger, un alt trăsnet şi Sean se trezi cu ea agăţată de el.
   ─ Doamne, Alex, eşti incredibilă, spuse el, îmbrăţişând-o şi vrând s-o liniştească.
   ─ Nu pot să mă abţin, spuse ea agăţându-se şi mai tare de el.
   ─ Ai de gând să mă sugrumi ? zise el.
   ─ Îmi pare rău, spuse ea.
   ─ Culcă-te. O să treacă. Dacă vrei, dormi aici, dar nu-mi mai sări în braţe, zise el.
   ─ Bine, spuse ea lungindu-se şi trăgându-şi pătura până sub bărbie.
      El se întoarse cu spatele la ea şi închise ochii, „Sean, calmează-te. Închide ochii şi adormi odată, pe toţi Sfinţii” îşi zise el strângând ochii şi mai tare într-o încercare nereuşită de a adormi. Dar ce şanse ar fi avut el să adoarmă ştiind că lângă el, în acelaşi pat, la doar câţiva centimetrii distanţă se afla o femeie căreia îi era frică de fulgere şi trăsnete, capabilă să-i sară din nou în braţe dacă ar mai fi auzit o răzvrătire a cerului ?
      Încercă să-şi controleze respiraţia, pentru a nu da de bănuit cât de tulburat este de prezenţa ei acolo. Nici nu apucă să-şi regleze respiraţia bine, că din nou se auzi un trăsnet şi se trezi cu Alex care se lipise de spatele lui asemenea unei lipitori, tremurând.
      Enervat la culme, Sean se dădu jos din pat cu Alex aflată în cârca lui şi fără să-i pese că este gol, ieşi din camera lui, străbătu coridorul spre camera ei, intră în camera în care ea lăsase veioza aprinsă şi încercă s-o dea jos de pe spatele lui. Reuşi s-o dea jos şi s-o pună în patul ei.
   ─ Stai aici, în camera ta şi nu mai veni la mine, pentru că nu mai răspund de mine. Deja mă controlez cu mare greutate, spuse el, îndreptându-se spre uşă.
      Când să pună mâna pe clanţa uşii auzi :
   ─ Sean.
   ─ Da, se întoarse el cu faţa spre ea.
   ─ Eşti... eşti... gol ! exclamă ea arătând spre el cu o mână tremurândă.
      Deşi i se făcuse ruşine de postura în care se plimba prin casă spuse nepăsător :
   ─ Asta poate te învaţă minte, domnişoară Doyle, să nu mai intri în toiul nopţii în camera unui bărbat neînsurat pe motiv că ţi-e frică de fulgere şi trăsnete, spuse el ieşind pe uşă.
      Se îndreptă grăbit spre camera sa şi încuie uşa pentru mai multă siguranţă, apoi se lungi în pat.
   ─ Doamne Dumnezeule ! zise el. O să am de furcă, nu glumă, sfârşi el închizând ochii.
      Rămasă singură în cameră, Alex îşi zise :
   ─ Ce tupeu pe el să stea aşa gol în faţa mea, fără niciun piuc de jenă ! Dar arată al naibii de bine, adăugă ea. Şi e şi bine dotat, chicoti ea lungindu-se în patul ei.
      Când cerul se răzvrăti din nou, ea se duse până la camera lui şi constată că uşa era încuiată. Se întoarse în camera ei, stând cuibărită în pat. În cele din urmă, liniştea se instală şi ea putu adormi liniştită.

            Episodul 35 : Scrisori

      A doua zi dimineaţă, Sean se trezi primul. Se îmbrăcă şi coborî la parterul casei, unde era bucătăria. Îşi făcu o cafea şi un sandwich, apoi, văzând că ea întârzie, se apucă să pregătească următoarea cutie pentru a putea pune în ea obiectele existente în sufragerie.
      Alex se trezi şi ea în cele din urmă şi, uitându-se la ceasul de pe noptieră, realiză că este detul de târziu. Se îmbrăcă repede şi coborî la parter. Îl găsi pe Sean trebăluind deja.
   ─ Bună dimineaţa. Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse ea.
   ─ Ai cafea în cafetieră, spuse el, evitând să-şi ridice faţa pentru a da ochii cu ea.
   ─ În legătură cu azi-noapte...
   ─ Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mai bine uită. Bea-ţi cafeaua şi să ne apucăm de lucru, încheie el.
      Alex se duse în bucătărie, îşi servi cafeaua, mâncă ceva şi i se alătură lui Sean. Văzând-o că se aşează aproape de el, zise :
   ─ Păstrează distanţa ca să acoperim cât mai multă suprafaţă, spuse el.
      Ea-l privi dezamăgită şi se apucă să-l ajute la strânsul obiectelor din sufragerie. Vase, argintărie, cărţi, rând pe rând intrară în cutii. Alex dădu primul telefon la firma ce se angajase cu depozitarea obiectelor lor şi un camion gol sosi în câteva minute. Echipa din camion urcă tot mobilierul şi cutiile pline în camion şi plecă. Rămăsese doar un birou în sufragerie.
   ─ Se pare că biroul are multe uşi şi sertare. Unele chiar încuiate, spuse Sean.
   ─ Înseamnă că vom găsi lucruri interesante, spuse Alex
   ─ Stăm să căutăm cheile de la biroul acesta sau...
   ─ Descuiem cu ce putem, spuse Alex, forţând unul din sertare şi scoţându-l afară.
      În sertar existau trei suluri de hârtii, legate cu diverse panglici colorate. Păreau scrisori, dar nu erau siguri de asta.
   ─ Aşteaptă puţin. Nu deschide niciuna. Mă duc să aduc nişte perne, spuse Sean.
   ─ Bine. Te aştept aici, răspunse Alex.
      Sean se întoarse cu pernele şi-i dădu una lui Alex.
   ─ Cu ce începem ? întrebă ea
   ─ Cred că vom viola corespondenţa. Eu iau sulul ăsta legat cu roşu, spuse el.
   ─ Mai bine nu iau niciunul, spuse ea.
      Sean desfăcu legătura şi cu ajutorul unui cuţit începu să desfacă primul plic. Cuţitul era special conceput pentru desfacerea corespondenţei şi se afla în sertarul acela. Urmară mai multe momente de tăcere între ei, când Sean zise :
   ─ Dumnezeule Mare ! exclamă el.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă ea.
   ─ Ascultă aici :

   „N-am să încep prin a-ţi spune dragule, scumpule, iubitule, ci prin a-ţi spune trădătorule. Am intrat în casa ta crezând că mâ iubeşti, crezând că toate vorbele tale au un preţ, că sunt de valoare, dar cu regret am constatat că pentru tine nu eram decât un trup, un obiect. Puteai să faci cu mine orice şi de fiecare dată îţi impuneai autoritatea în nopţile de pasiune dintre noi doi. Te simţeam cu fiecare înaintare a ta, cu fiecare pătrundere. Te ancorai puternic pentru a fi sigur că-ţi aparţin ţie şi doar ţie. Forţa iubirii tale, a mişcărilor tale deasupra corpului meu, ce te primea de fiecare dată în tăcere, mi te asemuia cu un prădător ce-şi caută neobosit prada. Ai simulat iubirea faţa de mine într-atât de bine, încât orice cuvânt pe care mi-l spuneai îl credeam orbeşte.
   Ştiai atât de bine cum să fii un amant bun şi de fiecare dată mă iubeai altfel. Un singur lucru se repeta într-una : posesiunea. De fiecare dată când îmi foloseai corpul pentru a-ţi satisface plăcerile carnale, mă aduceai în pragul abisului. Mă abandonam sub mângâierile tale, căci pentru mine tu erai un tsunami ce nu lăsa în urma lui decât durere şi lacrimi amare. Niciodată nu rămâneai lângă mine.
   N-am auzit în nicio clipă vreo vorbă bună din partea ta. Veneai în camera mea, mă priveai, făceai un gest cu mâna şi eu ştiam că vrei să mă simţi tremurând sub corpul tău. Îmi sorbeai fiecare picătură de energie pe care ţi-o ofeream... Şi-ţi ofeream toate acestea pentru că eram obsedată de tine, de corpul tău, de forţa pe care o foloseai ca să mă faci a ta, să mă legi de tine printr-un fir invizibil...
   N-am spus nimic. N-am plâns şi nici n-am cerşit mai mult decât îmi puteai da, dar am constatat cu regret ce eram eu în viaţa ta. Eram un paravan în faţa societăţii, o societate plină de moravuri pe-atunci... Căsătoria ta cu mine n-a fost decât un act. Un act pe care l-ai semnat ca să nu-ţi pierzi averea...”

   ─ Dumnezeule, Sean, spuse Alex când el se opri din citit. Deschide-o pe următoarea. Cred că suntem pe drmul cel bun, spuse ea, tremurând.
   ─ Nu ştiu ce să cred. De ce ar scrie o scrisoare, în loc să ţină un jurnal ? întrebă el.
   ─ S-o luăm logic. Scrisorile sunt dintr-o vreme când societatea era altfel. Probabil a simţit nevoia să scrie scrisori în loc de jurnal, pentru că scrisorile se pot ascunde, iar jurnalul se putea găsi oricând şi putea fi distrus.
   ─ Dacă vroia să scrie un jurnal în care să se destăinuie, îl scria şi avea grijă unde-l ascunde ca să nu fie  găsit. Eu cel puţin aşa aş fi făcut, spuse el.
   ─ Nu te văd scriind un jurnal, spuse ea ironic. Poate a simţit că îi este mai uşor să-şi scrie amărăciunile sub forma de scrisori adresate cuiva, spuse ea.
   ─ Dar scrisoarea nu începe cu „Dragă...”, spuse el.
   ─ S-a precizat la începutul ei citez : „N-am să încep prin a-ţi spune dragule, scumpule, iubitule”, zise ea.
   ─ Ai reţinut asta ? întrebă el uimit.
   ─ Noi, femeile, suntem mai sentimentale. Nu ai cum să înţelegi asta, răspunse ea. Acum deschizi următorul plic ?
   ─ Bine, spuse el deschizând următorul plic. Eşti pregătită ?
   ─ Da. Dă-i drumul, spuse ea.
   ─ Îi dau drumul, zise el.

   „Cum ai putut să-mi faci asta ? Cum ai putut crede că eu doresc să pun mâna pe averea ta, când banii nu au valoare în faţa mea ?
   Când m-ai luat de soţie, m-ai luat pentru că ştiai că sunt fată de familie bună, că veneam eu însămi cu o avere frumuşică în familia ta. M-ai acceptat doar pentru că aveam banii mei, de care urma să mă folosesc cum credeam eu de cuviinţa. Aşa au convenit părinţii noştrii : tu-ţi vei folosi banii din averea ta, eu banii din averea mea. Niciunul nu se leagă de banii celuilalt.
   Şi acum, după atâta amar de vreme, de când suntem căsătoriţi, cineva   ţi-a turnat otravă în minte, spunându-ţi că eu vreau să mă folosesc de banii tăi, să ţi-i fur. Cu ce drept crezi tu acea persoană ce-ţi toarnă otravă în minte şi nu mă crezi pe mine, soţia ta ? Cu ce drept vii tu la mine ţipând că nu-s mai mult decât o târfă ieftină, care a avut norocul să-ţi fie soţie, pentru că altfel nici nu  te-ai fi uitat la ea ?!
   Dacă eram atât de respingătoare în faţa ta, de ce mai veneai în camera mea noapte de noapte ca să mă mângâi, să-mi şopteşti vorbe vrăjite de amor şi să mă faci a ta ? De ce ţi-ai mai scrijelit numele pe corpul meu ?! Cu ce drept, în afară de actul acela ce ne unea, mă făceai obiectul plăcerilor tale ?!
   Vrei oare ca prin comportamentul tău să te urăsc ? Să divorţez de tine ? Te simţi constrâns de prezenţa mea ? Ţi-e greu să-ţi mai faci datoria de soţ în faţa mea, după cârdul de amante care ţi se perindă prin aşternuturile patului ?! Dar ţi-am cerut eu vreodată să-ţi faci datoria de soţ ? M-ai fi luat de nevastă dacă nu aveam avere ? Blestemată să fie averea asta otrăvită.”

         Episodul 36 : Dezvăluiri şocante

      Când Sean tăcu, Alex spuse :
   ─ Deci se dezvăluie blestemul...
   ─ Da, răspunse Sean, care deschisese al treilea plic. Totuşi scrisoarea asta nu are prea multă legătură cu prima. Se sare brusc de le o întâmplare la alta, spuse el.
   ─ Da... răspunse ea visătoare.
   ─ Citesc mai departe sau ne orpim aici ? întrebă el.
   ─ Citim mai departe.
   ─ Prea bine, zise el.

   „Animalule ! Nu credeam că poţi să te pretezi la aşa ceva. Mâinile-mi tremură când scriu aceste rânduri, dar am să fac un efort supraomenesc să le scriu. Poate cineva după mine le va găsi.
   Nu-ţi pasă decât de averea aia blestemată. Avere pe care familia ta a strâns-o călcând peste cadavre. Averea ta primează, averea ta este cea mai bună, banii tăi au valoare. Ai mei nu sunt buni de nimic.
   Criminalule ! Mă sileşti să particip la crima ta oribilă, pentru a-mi intra bine în cap ce fel de om poţi fi tu. Oare te pot numi om ? Nu ştiu cum să-ţi spun. Raţiunea ta este mai neagră ca întunericul însuşi. De-ai cădea în clipa următoare în iad, nici iadul nu te-ar primi.
   Totul se rezumă la banii tăi. Nenorociţi de galbeni fără pic de valoare în faţa mea. Avere strânsă din lacrimi, din ură, din sânge. Averea ta pe care o compari cu aurul, nu-i altceva decât aurul sângelui, al păcatului, al morţii.
   Aceasta este ultima mea consemnare ca soţie a ta. Mă lepăd de neamul tău, mă lepăd de numele Doyle, pe care l-am adăugat prenumelui meu după căsătorie. Poţi rămâne cu averea ta blestemată, că mie nu-mi mai pasă de ea.
   Nu mă căuta, pentru că jur că dacă mă cauţi, te omor cu mâinile mele pentru ceea ce mi-ai făcut. Plâng că părinţii mei au consimţit căsătoria mea cu tine, că legându-mă de tine, ai adus asupra neamului meu dezonoarea.
   Averea mea este curată. Fiecare bănuţ a fost strâns cu multă strădanie. Nu prin crime oribile, nu prin cadavre răspândite, cum a fost agonisită averea ta. Plec şi iau cu mine doar ceea ce mi se cuvine. Nu te gândi că am pretenţii la avere, pentru că n-am niciuna. Plec doar cu hainele de pe mine şi cu bijuteriile familiei mele. Mă duc în lumea largă. Îţi las ţie şi averea familiei mele, a familiei Wallace, numai ca să nu mă mai cauţi. Stăpâneşte sănătos averile astea blestemate, căci mie nu-mi mai trebuie nimic. Când voi ieşi pe uşă, voi fi liberă.
   Adio, iad al suferinţelor mele. Rămâi doar cu amantele tale, scumpul meu soţ.”

      Sean se opri când termină de citit.
   ─ Sfinte Dumnezeule ! excalmă ea. Deci Doyle era el, Wallace era ea. Am ameţit. Mă duc să fac cafea, spuse ea.
   ─ Stai, spuse el.
   ─ Ce-i ? zise ea.
   ─ Dacă cea pe care am citit-o este ultima ei scrisoare, de ce mai este încă un plic ? Au fost patru plicuri legate cu panglică roşie, spuse el.
   ─ M-am răzgândit, spuse. Deschide-l şi pe acela, sfârşi ea.
      Sean îl deschise şi se apucă să citească :

   „Simt nevoia să scriu. Nu contează cui scriu, dar trebuie să mă uşurez...
   În ce moment te-am pierdut ? În ce moment ai plecat, lăsând în mine un gol ce nu poate fi umplut ? Prin aşternuturile mele trec fel de fel de femei. Amante pasagere, cu un chip palid... În fiecare chip te caut pe tine, dar nu te găsesc. Ai reuşit să te ancorezi în sufletul meu şi să rămâi bine înfiptă acolo.
   Mă trezesc noaptea în broboane de sudoare, strigându-ţi numele : Viola. Te caut printre aşternuturi, dar nu te găsesc. Ai plecat, luând cu tine şi inima mea. Ai lăsat un pustiu în mine, un gol ce nu poate fi umplut cu nimic.
   De-abia acum, când sunt singur, îmi dau seama că banii nu-mi ţin de cald. Te vreau pe tine, tânjesc după tine. Vreau să te sărut din nou, să-ţi mângâi pielea catifelată, să te strâng în braţele mele, să-ţi dau din forţa mea şi să nu-ţi mai dau drumul nicodată. Amare, reci şi triste-mi sunt nopţile fără tine. Amantele mele nu fac altceva decât să-mi satisfacă pofta carnală, însă niciuna nu-i ca tine. În toate chipurile lor eu doar chipul tău îl caut, în toate sărutările îţi caut buzele moi, în toate trupurile îţi caut tremurul pe care-l aveai când te făceam a mea. Îmi dau seama că ele şoptesc vorbe ameţitoare de amor când le posed cu furie, dar imediat realizez că nimic din ceea ce şoptesc ele nu mă atinge.
   Cuvintele lor trec pe lângă mine, precum vântul, izbindu-se doar de pereţii reci ai camerei. Îmi amintesc că atunci când eram cu tine, tu nu spuneai nimic. Mă primeai în braţele tale, pentru că eram soţul tău, dar niciun cuvânt nu ieşea din gura ta.
   Eu şi amantele mele nu suntem decât trupuri zvârcolindu-se în plăceri carnale, pe când cu tine situaţia stătea altfel. Nu mai eram trupuri, ci un tot unitar, care ardea sub intensitatea mistuitoare a pasiunii. Eram un foc ce se consuma, ce se stingea cu fiecare atingere a ta, cu fiecare sărutare pe care aveam impresia că ţi-o furam...
   Am renunţat la amantele mele şi am început să te caut. Chipul tău mă urmărea pretutindeni. În cele din urmă te-am găsit. Te-am urmărit o vreme pentru a vedea unde locuieşti şi când noaptea s-a lăsat, am pătruns în locuinţa ta. Nu te culcaseşi, în ciuda orei târzii. M-ai văzut când am intrat în camera ta şi te-ai retras speriată spre un perete din apropiere.
   Eu, ca un leu turbat, m-am repezit la tine zgâţâindu-te, ţipând la tine, întrebându-te cu ce drept m-ai părăsit. Ţi-am sărutat buzele după care tânjisem atâta amar de vreme cu o forţă ieşită din comun, vrând parcă să-ţi absorb toată energia cu gura mea, drept răzbunare că plecaseşi de lângă mine. Eram nebun şi lipsa ta mă înnebunise, aşa că te-am omorât atunci şi acolo...
   Am înfipt un cuţit în trupul după care tânjisem atâta amar de vreme şi      m-am asigurat că te înjunghiam cât mai aproape de inimă. Am răsucit cuţitul în tine ca un criminal turbat,  înfigându-l şi mai mult în corpul tău, până aproape de mânerul lui. Te-am privit cu o satisfacţie şi o expresie inumană pe chip cum mori în braţele mele şi te-am lăsat acolo, plecând.
   Am ajuns acasă la mine şi m-am spălat pe mâini de sângele tău. Blestemată fie averea care m-a adus în pragul nebuniei. Mânjit cu sânge este numele Doyle. Cu sângele tău, iubita mea Viola. Pun capăt acestei scrisori, pentru că mi-am pregătit arma ce mă va trimite în iad : un pistol, în care am pus un singur glonte.
   În ceea ce priveşte averea familiei Doyle, ea va rămâne pe veci blestemată. Poate că doar un suflet pur asemeni ţie, iubito, ar mai putea rupe blestemul. Adio, lume crudă. Primeşte-mă în măruntaiele tale, teritoriu al pedepsei mele veşnice.”

            Episodul 37 : Moştenirea

      Când Sean termină de citit, Alex se ridică de jos şi se duse în bucătărie. El se ridică imediat după ea şi o urmă. Simţea nevoia să bea o cafea. O văzu că se îndreptă spre chiuvetă şi începe să vomite. Scrisorile îi produseseră repulsie sau un sentiment de scârbă.
      Nici el nu se simţea prea bine, dar fiind bărbat, psihicul lui făcea faţă mai bine ca al ei. După ce ea se linişti aşezându-se la masă, el o întrebă :
   ─ Vrei o cafea ?
   ─ Nu ştiu. Cred că nu pot să beau şi să mănânc nimic, spuse ea.
   ─ Te înţeleg.
   ─ Câtă ură pot produce banii. Nu am văzut banii niciodată ca pe nişte „criminali”, ci ca pe nişte banale hârtii cu ajutorul cărora îţi poţi îngriji sănătatea, îţi poţi cumpăra diverse lucruri în casă, îţi poţi achita eventuale datorii. Oare   ce-a fost între Viola Wallace şi domnul Doyle, al cărui prenume nu-l ştim ?!
   ─ Nu ştiu ce sentiment a fost între ei doi. Pot face doar simple presupuneri. Probabil la început pentru ea a existat sentimentul acela pur, ce apare la prima iubire, apoi totul s-a transformat în datorie, ca mai apoi să se definitiveze transformându-se în ură, spuse el.
   ─ Nu pot să cred că cei din neamul meu sunt criminali.
   ─ Blestemul pe care-l ştiai tu ia o altă turnură, spuse el.
   ─ Şi nu poate fi rupt. Pentru că nu ştim încă multe lucruri. Avem multe goluri. S-a precizat clar în scrisoarea ce-ai citit-o că : În ceea ce priveşte averea familiei Doyle, ea va rămâne pe veci blestemată. Poate că doar un suflet pur asemeni ţie, iubito, ar mai putea rupe blestemul. Suflet pur ? Ce suflet pur să mai existe în familia asta şi să fie în stare să rupă blestemul acesta ?
   ─ Poate un suflet capabil să dăruiască o iubire la fel de mare cuiva, cum i-a dăruit lui Doyle Viola. Din câte a consemnat el, ei nu i-a păsat că el are amante. Nu i-a păsat că vine în dormitorul ei doar din datorie. Îl primea cu braţele deschise fiind soţul ei. Pentru a îndura atâtea, cred că era îndrăgostită orbeşte de el. Îl iubea pe el dincolo de limite.
   ─ Ce profund vorbeşti, Sean, zise ea.
   ─ Nu-i deloc profunzime în cuvintele mele. Sunt doar constatări. Putem să eliminăm primul semn de întrebare. Doyle a blestemat averea, ci nu Wallace. Ea era o Wallace, el un Doyle. El a omorât-o pe ea şi nu invers cum ştim până acum.
   ─ A făcut bine cel ce-a legat scrisorile acelea cu panglică roşie. Roşul sângelui, roşul păcatului, al trădării, spuse ea.
   ─ Trebuie să continuăm totuşi. Mai sunt şi alte suluri. Nu cred că mă voi putea culca ori dormi până nu le voi deschide pe toate, spuse Sean
   ─ Ce culori mai avem ? întrebă ea
   ─ Mai sunt două suluri. Unul e legat cu albastru şi celălat cu negru.
   ─ Nici nu vreau să-mi închipui măcar ce-ar putea conţine sulul legat cu negru, spuse ea.
   ─ Să ne întoarcem în sufragerie la pernele noastre.
   ─ Mai bine mergem într-o cameră, unde să avem mai multă lumină ca în sufragerie şi să stăm şi comod.
   ─ Excelentă idee. În ce cameră ?
   ─ Hai în camera de conversaţii. Avem fotolii acolo.
   ─ Hai să mergem.
      Sean luă sulurile de jos şi porni spre camera de conversaţii. O lăsă pe ea să meargă prima, pentru a-i arăta drumul. Ajunseră în cameră, aprinseră luminile şi se aă pe fotolii.
   ─ Să-i dăm drumu, zise Alex. Te las tot pe tine să le citeşti. Desfă panglica albastră. Să vedem scrisorile acelea ce mai spun.
      Sean o ascultă, desfăcând scrisoare după scrisoare. Erau mai mult scrisori de afaceri, contracte şi alte documente vechi.
   ─ Ne-a mai rămas doar cel legat cu nergru, zise el.
   ─ Deschide-l, spuse ea.
      El dezlegă panglica şi deschise singura scrisoare existentă acolo, începând s-o citească :

   „Amară şi neagră a fost ziua în care te-am găsit zăcând într-o baltă de sânge. Am ştiut că el este de vină. Acel Egan Doyle, de care ţi-am spus să te fereşti şi să te împotriveşti părinţilor noştrii când au vrut să te măriţi cu el. Nu m-ai ascultat, pentru că l-ai venerat şi l-ai iubit cu ardoare. Ai împins iubirea ta către el dincolo de limitele ei fireşti şi moartea te-a răpit dintre noi, cei ce suntem familia ta cu adevărat.
   Scriu aceste rânduri pentru că vreau să se ştie care au fost faptele cu adevărat. Eu nu o să mă mărit niciodată, ci am să-mi dedic viaţa altcuiva. Te-am înmormântat, dar nu în cimitirul familiei noastre şi am aflat mai târziu că şi el murise. Îl îngropase sora sa, Marlene, care mi-a făcut şi o vizită.
   A aflat unde stau, căci am plecat de-acasă şi locuiesc aici, unde te-am găsit pe tine şi mi-a făcut o vizită. Şi-a cerut scuze faţă de purtarea fratelui ei faţă de tine, de parcă scuzele ei mi-ar ţine de cald sau ar putea să te înlocuiască. I-am acceptat scuzele din politeţe, pentru că ea era fată bună. Nu am nimic cu familia Doyle în sine. Aveam ce-aveam cu el, dar după ce el n-a mai fost, o linişte apăsătoare şi sinistră s-a lăsat asupra familiilor noastre.
   N-am mai ştiut nimic de soarta lor şi nici nu m-a interesat vreodată să aflu. Freda mi-a lăsat printr-un act o parte din averea familiei ei, spunând că ea nu are ce face cu nişte bani pătaţi. Pentru că plecasem de-acasă, iar părinţii mă renegaseră, am acceptat darul ei cu umilinţă şi mi-am dedicat viaţa singurei fiinţe ce a contat vreodată : fiului tău.
   Deşi numai Dumnezeu ştie cum ai putut să ascunzi în farcina asta atâta amar de vreme, fiul tău a venit pe lume. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri ziua în care ai venit la mine şi mi-ai spus că eşti pe cale să naşti. Te-am dus într-o casă, unde s-a născut Bernard Wallace Doyle.
   El a fost lumina ochilor mei, pentru că era singura raţiune pentru care mai trăiam. Nu mai port ranchiună pe numele Doyle, pentru că fiul tău prin firea lui a rupt blestemul ce plana asupra averii celor două familii.
   Mi-a crescut inima când l-am văzut aşezat la casa lui şi având copii. Acum, când sunt neputincioasă şi bătrână, pot spune un singur lucru : nepotul meu a redactat această scrisoare, pentru ca neamul Doyle să ştie că nu mai există niciun blestem asupra averii lor. El s-a rupt odată cu Bernard, iar dacă va apărea vreun Wallace peste veacuri, atunci acela nu-i decât un impostor, căci familia se numeşte Wallace-Doyle şi sunt mândră că fac parte din ea.

   PS. Mătuşa mea n-a mai apucat să continue această scrisoare, aşa că am să adaug eu finalul ei. Cred că mătuşa ar fi mulţumită să se ştie că neamul Wallace-Doyle este unul mare şi precis ar fi adăugat la scrisoarea aceasta : folosiţi averea cu înţelepciune, voi urmaşi ai neamului meu.
      Dictată de Mercedes Wallace şi scrisă de Trevor Doyle”

   ─ Nu se poate ! strigă Alex. De ce pe mine nu mă cheamă şi Wallace, ci numai Doyle ? Şi de ce Edmond ăla pretinde că este un Wallace ?
   ─ Credeam că o să te bucuri că nu mai există nicun blestem asupra numelui tău, spuse el.
   ─ Lasă blestemele. N-am crezut nicodată în chestii băbeşti. Eu vreau răspunsuri. Şi asta cât mai repede, zise ea.
   ─ Alex, potoleşte-te. Eşti sub influenţa scrisorilor. Să rămânem în noaptea asta aici şi mâine o să plecăm spre San Francisco şi să-l luăm pe Edmond la întrebări. E bine aşa ? întrebă el.
   ─ Bine. Ai dreptate. Etrecut de miezul nopţii. Mă duc în camera mea.
   ─ Noapte bună, Alex.
   ─ Noapte bună şi ţie, Sean.
      Sean mai rămase în camera de conversaţii, reluând scrisorile pe care i le citise şi ei, apoi se duse în camera sa.

[mooney]

M-ai facut curioasa....De abia astept continuarea si sunt sigura ca va fi la fel de buna. Critici nu am...Mi s-a parut comic sa mi-l imaginez pe Sean gol plimbandu-se cu o tipa in carca... 
Tine-o tot asa...

[Nefertiti]

Episodul 38 : Un intrus

      Întins pe patul din camera sa, Sean nu putea să adoarmă deloc. Se tot gândea la scrisorile acelea şi încerca să înţeleagă ceea ce aflase din ele. Deodată, auzi zgomote, ca şi când ar fi cineva în casa aceea. Se dădu jos din pat, îşi trase pantalonii şi se duse spre camera lui Alexis. Intră înăuntru şi o zgâţâi puternic.
      Alex se întoarse şi deschise ochii văzându-l pe Sean lângă patul ei. Acesta-i făcu semn să nu ţipe.
   ─ Cred că avem un intrus în casă, îi şopti el.
   ─ Am venit pregătită, spuse ea dându-se jos din pat.
      Alex îşi trase şi ea nişte pantaloni şi o bluză şi-i dădu lui Sean din bagajele ei un pistol, luându-şi şi ea unul.
   ─ Stai aproape de mine, îi spuse el şoptit. Să nu-şi dea seama că ne-am trezit.
   ─ Bine, îi răspunse ea pe acelaşi ton.
      Cei doi ieşiră din cameră şi coborâră la parterul casei. Totul era cufundat în întuneric şi mergeau amândoi încet pentru a nu face zgomot, ţinându-se aproape unul de altul.
      Ajunseră în dreptul uşii de la biroul casei, aflat la parter. Pe sub uşă se vedea lumină, ceea ce însemna că înăuntru se află cineva.
      Sean îi făcu semn lui Alex, dădu un picior în uşă şi amândoi pătrunseră înăuntru cu pistoalele îndreptate înainte. Se treziră imediat cu luminile aprinse şi cu alte pistoale la tâmplele lor.
   ─ Lăsaţi uşurel pistoalele, spuse o voce bărbătească.
      Sean şi Alex dădură drumul la pistoale, un bărbat luându-le          pe-amândouă, iar altul îi împinse spre două scaune aflate în faţa biroului din acea încăpere.
   ─ Staţi jos şi să nu încercaţi ceva, spuse altul.
      Pe scaunul rotativ al biroului se afla cineva cu spatele la ei.
   ─ Vă felicit pe-amândoi, spuse o voce. Aţi ajuns foarte departe şi mi-aţi uşurat munca.
   ─ Cine eşti şi ce vrei de la noi ? întrebă Alexis.
   ─ Nu mai doresc nimic, pentru că ceea ce căutam se află în mâinile mele, spuse acea voce, întorcându-se cu scaunul spre ei. Mulţumesc surioară, că   m-ai scutit de căutări.
   ─ Agnes ? spuse Sean surprins. Dar eşti... te-am văzut...
   ─ Era necesar să mă vezi aşa pentru a-mi duce planul la capăt, dragă Sean, spuse ea ironic.
      Alex şi Sean o priveau îngroziţi aproape, pentru că ochii săi licăreau ciudat.
   ─ Cum ai reuşit ? întrebă el.
   ─ Aveam o vestă antiglonţ pe sub haine, nişte pungi cu sânge şi când glonţul a plecat din pistolul lui Molly, mi-a fost foarte uşor să mă pun în faţa ta. Apoi un pic de teatru n-a stricat. Sunt o actriţă tare bună, râse ea isteric.
   ─ Cum ai putut ? întrebă Alexis cu vocea tremurândă
   ─ A fost foarte simplu, draga mea. Am oameni la poliţie, am oameni peste tot şi nu sunt o Doyle. Sunt adoptată. Tu eşti singura Doyle din familia aia neisprăvită. Împlinisem un an când ai venit tu pe lume.
   ─ De ce ? întrebă din nou Alex.
   ─ Pentru bani, draga mea. Pentru bani.
   ─ Dar sicriul, înmormântarea ? zise Sean.
   ─ Cea mai bună „ecranizare”, nu-i aşa scumpul meu amant ? Un pic de „licoare magică” ca în Romeo şi Julietta, o mască de oxigen ascunsă bine în sicriu şi apoi o echipă grozavă care m-a exhumat şi iată-mă aici.
   ─ Şi Wallace ? întrebă Alex
   ─ Cel ce s-a dat drept Wallace era plătit de mine ca să vă determine să veniţi aici şi să cotrobăiţi prin casă. Oricum, în Los Angeles n-aveaţi ce găsi. De câte ori era Alan plecat la Centrul de Recuperare Locomotorie eu cotrobăiam prin casă. N-am ratat niciun colţişor din casa aia.
   ─ Şi ce-ai căutat de fapt ? întrebă Sean
   ─ Această cheie. Este de la un seif. Acest seif se află într-o bancă din Puerto Vallarta. Acolo sunt toţi banii familei Wallace.
   ─ Wallace ? întrebă Alex.
   ─ Neamul Doyle s-a stins de multă vreme. Numai neamul Wallace a supravieţuit.
   ─ Arthur, Alan, eu... toate sunt o uriaşă minciună ?
   ─ Ce naivă eşti surioară dragă. Wallace nu-i o minciună. E o realitate. E cea mai bogată familie din Los Angeles, iar eu vreau să pun mâna pe banii acestei familii. Doar nu degeaba am venit în familie.
   ─ Stai puţin, spuse Alex. Tu eşti ultima din neamul Doyle, nu eu.
   ─ Bravo. Inteligentă observaţie, spuse ea. I-am convins pe Arthur şi Alan că ar fi bine să poarte numele de Doyle, pentru a nu se ştii că sunt Wallace. Au acceptat naivii, la fel de uşor cum tatăl tău mă adoptase. Apoi a urmat aventura lui Arthur şi apariţia lui Molly, chestie ce mi-a încurcat treaba. Dar am stat în umbră, răbdătoare până s-a ivit ocazia. Ocazia s-a numit mai întâi Adela şi am scăpat de Arthur, apoi a apărut din nou Molly şi din nou s-au încurcat iţele. Următoarea ocazie s-a numit Sean şi de-aici încolo lucrurile au mers aşa cum vroiam de fapt. Molly m-a ajutat sărăcuţa fără voia ei, pentru că era cam instabilă psihic. Mi-a fost foarte uşor să vorbesc cu medicul ei şi acesta să-i prescrie nişte halucinogene, ce-au dus-o la nebunie. Şi unte-aşa a intrat Molly în puşcărie. După asta, altă ocazie a fost în casa Adelei, când am scăpat de toată lumea, mai puţin de voi doi.
   Am dat ordine clare să vă lase în viaţă pentru că aveam nevoie de voi vii, pentru ca să ajungeţi aici. Iar voi v-aţi jucat rolul foarte bine. Băieţi, legaţi-i fedeleş de scaunele astea.
      Un grup de bărbaţi îi legară pe cei doi de scaune şi apoi ea spuse :
   ─ Pregătiţi seringile.
   ─ Ce vrei să ne faci ? întrebă Alexis.
   ─ Să vă adorm. Nu vreau să vă omor. E mai palpitant cu voi în viaţă. O să dormiţi suficient de mult, cât să mă duc cu ultima scrisoare la bancă şi cu cheia şi să-mi aiu banii. Când vă veţi trezi eu voi fi departe, voi avea deja o altă înfăţişare şi bani care să-mi ofere o viaţă de lux.
   ─ O să te caut ! se răsti Sean.
   ─ Chiar mă bazez pe asta, frumosule. Făceţi-le injecţiile.
      Cei doi simţiră o înţepătură. Somniferul avea efect rapid, aşa că cei doi adormiră în câteva minute, iar Agnes şi oamenii ei plecară din casa aceea.

            Episodul 39 : Trezirea

      Peste trei zile, Sean se trezi din somn. Agnes le dăduse un somnifer foarte puternic. Aşteptă până i se limpezi privirea şi se uită la Alexis. Şi aceasta dădea semne de trezire. O aşteptă până ce se trezi şi ea şi apoi zise :
   ─ Puternic somniferul ăsta.
   ─ Sean, simt că nu mai pot, spuse Alex.
   ─ Curaj. Trebuie să rezolvăm noi până la urmă cazul acesta, spuse el.
   ─ Mă mir că eşti optimist după tot ce ni s-a întâmplat, spuse Alexis.
   ─ Trebuie să fii lucid şi puternic în situaţii ca acestea.
   ─ Ce speri să mai rezolvăm ? întrebă ea. Persoana pe care o credeam sora mea, nu mi-e soră. Numele pe care-l port, nu-i numele meu adevărat. Nu mai ştiu ce să cred.
   ─ Nu începe să te smiorcăi sau să plângi în faţa mea ca o muiere proastă. Eşti poliţist şi chestii din astea se întâmplă, spuse el.
   ─ Eşti dur, spuse ea.
   ─ Nu uita că şi tu mi-ai tras o palmă zdravănă când eu mă lamentam din cauza morţii lui Agnes, spuse el.
   ─ Am crezut că ai uitat.
   ─ Nu prea cred. Acum, hai să ne facem o cafea şi să raţionăm, pentru că mintea mi-e „aburită” încă de la somnifer, spuse el.
   ─ Bine, zise ea.
      Se ridicară de pe scaunele pe care stătuseră, pentru că oamenii lui Agnes îi dezlegaseră după ce ei adormiseră şi se îndreptară spre bucătărie. Ajunşi acolo, îşi făcură o cafea, iar Alex încropi ceva de mâncare. Mâncară în linişte, adânciţi în gânduri şi după ce-şi băură cafeaua, Sean îi propuse lui Alex să se întoarcă în camera unde găsiseră scrisorile.
      Alex acceptă şi se reîntoarseră în camera aceea. Biroul era în acelaşi loc în care-l lăsaseră ei, iar la sertarele celelalte nu se umblase. Se aşezară pe pernele de-acolo şi Alex zise :
   ─ Acum chiar o să căutăm ceva fantomatic. Agnes deja este în altă ţară acum, are alt chip şi profită de banii pe care i-a luat de la bancă, zise ea.
   ─ Alex, te interesează banii pe care i-a luat ea ? întrebă el. Nu te interesează mai repede să ştii care e numele tău adevărat de familie ?
   ─ Ba da, mă interesează, spuse ea.
   ─ Atunci, uite ce propun eu : dacă ai cunoştinţe la vre-un spital din San Francisco, dă un telefon şi spune-le că vii la ei pentru un test ADN.
   ─ Ce rost mai are ? Alan şi Arthur sunt morţi. La fel şi ceilalţi.
   ─ Dar presupusul Wallace este încă în viaţă, la San Francisco. Ne aşteaptă cu rezultatele căutării. Nu cred că Agnes a avut timp să-l anunţe. Avea la îndemână mijlocul prin care punea mâna pe bani, ce-i mai trebuia altceva ?
   ─ Şi ce dacă ? Oricum cei mai importanţi sunt morţi, spuse ea.
   ─ Trebuie să ne agăţăm de ce avem, dacă vrem să rezolvăm cazul.
   ─ Bine. Am cunoştinţe la un spital din San Francisco unde lucreaz o prietenă de-a mea. Când sun ?
   ─ Deocamdată hai să terminăm cu biroul acesta. Nu ştiu de ce am impresia c-o să mai găsim multe lucruri interesante în el., spuse Sean.
   ─ Bine. Hai să forţăm toate sertarele şi scăpăm de grija asta, spuse ea.
   ─ Aşa te vreau, zise el.
      Cei doi forţară restul sertarelor biroului şi începură să cotrobăie prin documentele existente acolo.
   ─ Hei, Alex ! strigă Sean.
   ─ Ce-i ? răspunse ea.
   ─ Am mai găsit un plic. Este o bandă neagră liupită pe el.
   ─ Deschide-l, zise ea.
      Sean deschise plicul şi citi :
   
   „Înainte de a citi conţinutul scrisorii, scuturaţi plicul bine pentru a cădea medalionul din interiorul lui”

      Sean se uită surprins la Alex şi întoarse plicul, scuturându-l. Din el căzu un lanţ pe care era pus un medalion oval de mărime medie.
   ─ Ce înseamnă asta ? întrebă Alex.
   ─ Să citim scrisoarea, poate ne lămurim, spuse el.
      Deschise plicul şi se apucă să citească :

   „Dacă aţi găsit această scrisoare şi medalionul din interiorul plicului, înseamnă că eu nu mai sunt în viaţă.
   Am început să scriu această scrisoare în speranţa că poate se va găsi cineva care s-o lectureze. Nu ştiu ce mă aşteaptă mai departe, aşa că trebuie să mă grăbesc puţin pentru a termina ceea ce-am început şi să ascund această scrisoare.
   Numele celui care scrie nu este important. Ceea ce este important : conţinutul acestei scrisori. Medalionul pe care probabil l-aţi văzut deja este foarte valoros. Înăuntrul lui se află o cheie, iar cheia aceea este calea spre comoara familiei Wallace.
   Încă de la începuturile acestei familii ea a fost vânată de tot felul de oameni ce-şi doreau să pună într-un fel sau altul mâna pe avere. N-am văzut oameni mai dornici de a pune mâna pe agoniseala celor din neamul Wallace, decât aceşti Doyle care se învârt în jurul familiei ca nişte hiene în jurul unor leşuri. Din câte am putut eu observa, sunt foarte abili, având putere de autosugestie. Au reuşit să-şi adauge numele lor pătat lângă cel pur, al lui Wallace.
   Noroc cu domnul care a cerut ca niciodată în vre-un document redactat de un Wallace să nu apară şi numele Doyle. Oricum, hienele s-au înmulţit, apărând peste noapte rude ale neamului Doyle. Deşi eram avocatul familiei, bătrânul Wallace mi-a dat în grijă două lucruri : mâna fetei lui şi averea sa.
   Simţindu-mă împovorat de grija ce apăsa asupra mea, am decis să-i găsesc fetei un soţ bun. Ea a fost de acord şi norocul a fost de partea noastră găsind pe cineva care să accepte s-o ia de soţie şi să-i schimbe numele de familie protejând-o astfel de vulturi. După ce m-am asigurat că celor doi nu le va lipsi nimic şi i-am trimis departe de locurile lor natale, a trebuit să am grijă de averea familiei.
   Am deschis un cont în Elveţia, la o bancă al cărui nume nu-l voi furniza, pentru că s-ar putea ca peste ani şi ani el să se schimbe şi am pus într-un seif mare tot ce se putea pune : bijuterii de familie, bani lichizi, certificate de acţiuni şi alte obiecte de valoare. Am ales un număr cu ghinion, 13, pentru seif tocmai pentru a nu da de bănuit că în el s-ar afla ceva valoros.
   Pentru că averea lichidă, bani, a familiei Wallace era destul de mare, am mai deschis un cont fantomatic undeva la altă bancă din Puerto Vallarta. Numele oraşului poate că nu s-a schimbat, dar banca sigur că s-a schimbat. Probabil că a şi găsit cineva banii aceia. Nu are decât să-i folosească pentru că oricum ei or să se epuizeze la un moment dat.
   În ceea ce priveşte numele Doyle, neamul lor nu are nimic de-a face cu neamul Wallace, decât acea alăturare forţată de nume. Ultimul Wallace, cel pentru care am lucrat eu se numea Walter Wallace. Băiatul lui Walter este acum însurat şi are familia lui. Mai departe nu mai ştiu ce să vă spun. Vă las doar pe voi, cititorii să descoperiţi.
   Să dea Dumnezeu să ajungă pe mâini bune această scrisoare, nu pe mâinile unora ca Doyle.”

            Episodul 40 : Plecare în Elveţia

      Sean termină de citit. Scrisoarea nu era semnată.
   ─ Walter era străbunicul meu, zise Alex.
   ─ Aleluia ! exclamă Sean.
   ─ Ce te-a apucat ? întrebă ea uimită.
   ─ Nimic, Alex. Las-o în plata Domnului pe Agnes, pentru că dacă nu-i risipitoare îi va ajunge banii ăia mult şi bine. Ia medalionul ăsta şi du-te în Elveţia. Acordă-ţi o vacanţă. Mergi din bancă în bancă şi vezi la ce seif cu numărul 13 se potriveşte cheia din interiorul medalionului şi foloseşte-te de tot ce-i acolo. Să mă ia naiba dacă n-o să scriu clasat pe cazul Doyle, spuse Sean.
   ─ Sean, te rog, mergi cu mine în Elveţia ? întrebă ea.
   ─ Păpuşă, n-ai înţeles ? Cazul e clasat, aşa că eu îmi iau la revedere de la tot neamul vostru Doyle ne-Doyle şi mă duc să mă odihnesc.
   ─ Nu cred că ţi-au mai rămas bani de odihnă. Nu te-a mai plătit nimeni în ultima vreme, zise ea.
   ─ Crezi că mie-mi pasă păpuşică ? întrebă el. Abia aştept să intru în apartamentul meu şi să nu mai ies de-acolo cel puţin două săptămâni, spuse el ridicându-se de jos.
   ─ Te rog, Sean. Vino cu mine.
   ─ Ştii ceva...
   ─ Să nu îndrăzneşti să-mi mai spui păpuşo, păpuşică ori altfel, că-ţi mai trag o palmă, spuse ea. Vreau să vii cu mine. Ăsta-i ultimul meu cuvânt. Punct, articulă ea cu un şuierat ultimul cuvânt.
   ─ Măi, dar ştiu că eşţi temperamentală. Şi mă rog de ce-aş veni cu tine în Elveţia ? întrebă el.
   ─ Pentru că nu-mi place să fiu singură. Plecăm direct de-aici. Nu te las să pleci în San Francisco. Nu până nu găsim împreună seiful acela, spuse ea hotărâtă.
   ─ Bine, bine. Îţi fac hatârul ăsta, numai să fiu lăsat în pace pe urmă. Mă duc sus să-mi fac bagajul. Presupun că ştii să faci rost de bilete, nu ?
   ─ Da, spuse ea. Acum dau telefon.
      Sean părăsi încăperea, ducându-se în camera sa pentru a-şi lua bagajul pe care nici măcar nu-l deschisese de când venise acolo. Rămasă singură jos, Alex dădu telefonul şi făcu rost de biletele de avion. Avea multe relaţii.
   ─ Sean Blake, îmi placi tare mult şi jur că vei fi al meu mai devreme sau mai târziu, spuse ea chicotind.
      Deja în mintea ei se contura un plan de acţiune. Se ridică de jos şi se duse să-şi facă bagajul. În câteva minute era gata şi bătea la uşa lui Sean strigându-l că trebuie să ajungă la aeroport.
      Sean ieşi din cameră, chemând un taximetru. Ieşiră afară, încuiară casa şi se urcară în taxiul sosit. Ajunseră la aeroport, li se dădu biletele şi se urcară în avionul spre Elveţia. În timpul zborului, Alex îşi căută agenda cu numere de telefon şi vorbi cu un amic ce lucra la un hotel din Elveţia. Cei doi ajunseră în Zürich şi de la aeroport la hotel, unde se cazară.
      A doua zi dimineaţă, după un somn bun şi un mic dejun delicios servit în restaurantul hotelului, cei doi cerură ajutorul recepţionerului pentru a face rost de o hartă a Zürich-ului pe care să fie marcate toate băncile. Hotelul avea achiziţionate astfel de hărţi şi cei doi împrumutară una din ele.
      Cei doi ieşiră din hotel şi se îndreptară pe jos sprebanca aflată în apropiere de ei. Intrară înăuntru.
   ─ Eu spun mai întâi să ne ducem la ghişeul de informaţii pentru a întreba cine se ocupă de seife, spuse Sean.
   ─ Bine. Tu pui întrebările. Eşti coordonatorul misiunii noastre, spuse ea.
   ─ Bine, fie precum vrei tu, spuse el.
   „De ce am impresia că femeia asta încearcă să mă seducă ?” se întrebă el.
      Se apropiară de ghişeul de informaţii şi Sean vorbi :
   ─ Bună ziua, doamnă, spuse el.
   ─ Bună ziua, domnule.
   ─ Aş dori o informaţie. Cine se ocupă de seifuri aici ?
   ─ Ce fel de seifuri ? întrebă funcţionara.
   ─ Păi cele în care se ţin bijuterii, bani etc. Doar nu întrebăm de seifurile centrale ale băncii, glumi el.
   ─ Am înţeles. Nu faceţi glume din acestea aici, spuse funcţionara.
   ─ Îmi cer scuze, spuse el.
   ─ Îndreptaţi-vă spre ghişeul numărul 58. Vă poate ajuta cel de-acolo.
   ─ Mulţumim, spuse Sean.
      Alex şi Sean se îndreptară spre ghişeul cu pricina.
   ─ Bună ziua, salută el.
   ─ Bună ziua, i se răspunse. Cu ce vă putem fi de folos ?
   ─ Am înţeles de la ghişeul de informaţii că dumneavoastră vă ocupaţi cu seifurile. Eu şi prietena mea căutăm un seif. Prietena mea tocmai a aflat că înaintaşii i-au lăsat ceva valoros într-un seif. Aşa că am vrea să ştim dacă avem noroc să găsim seiful acela aici, spuse el.
   ─ Pe ce nume a fost deschis seiful ? întrebă funcţionarul.
      Sean se uită la Alex. Nu anticipase această întrebare, dar spuse :
   ─ Pe numele Walter Wallace, îşi încercă el norocul.
      Funcţionarul tastă numele spus şi dădu o căutare în programeul calculatorului.
   ─ Îmi pare rău. Nu există niciun seif rezervat pe numele acesta, spuse funcţionarul.
   ─ Dar... încercă Alex sc spună ceva.
   ─ Mulţumim, zise Sean trăgând-o de mână.
      O trase spre un loc mai ferit.
   ─ Crezi că o să avem noroc din prima ? Nu uita că scrisoarea a fost scrisă de avocatul lui Walter. Ceea ce este posibil ca seiful să fie pe numele lui pentru mai multă siguranţă, spuse Sean.
   ─ Atunci de ce ai zis că-i pe numele lui Walter ? întrebă ea
   ─ Mi-am încercat norocul, spuse el. Hai să stăm jos la o masă din sala asta şi să vedem dacă în interiorul acelui medalion nu găsim şi vre-un bileţel miraculos care să ne furnizeze mai multe date, spuse el.
      Cei doi se îndreptară spre o masă liberă şi Alex scoase medalionul. Sean încercă să-l deschidă, fără să reuşească mare lucru. O rugă pe Alex să-l deschidă, dar nici ea nu reuşi. Părea înţepenit.
   ─ Ce facem acum ? îl întrebă ea.
   ─ Aşteaptă aici. Am văzut o doamnă cu o broşă în piept. Mă dus s-o împrumut.
      Alex îl urmări pe Sean cum discută cu o doamnă şi se întoarce cu broşa ei. Cu ajutorul broşei reuşi să deschidă medalionul, apoi înapoie broşa doamnei. Deschiseră medalionul în care se afla cheia. Nici urmă de bilet.
   ─ Acum ce mai facem ? întrebă Alex. Avem cheia, dar medalionul nu ne furnizează alte date ajutătoare.
   ─ Stai să mă gândesc, îi răspunse el. Dă-mi cheia să mă uit la ea.
      Alex îi întinse cheia lui Sean.

[mooney]

Ce intorsatura....Si mie imi parea rau de ea...
Am doua mici critici...
Prima: Sean nu pare afectat deloc de faptul ca femeia pe care o iubeste a "inviat" si, mai rau, ea se folosise de el si nu-l iubise cu adevarat...weird...
A doua: Alex, dupa atatea tragedii se gandeste sa-l seduca pe cel care a fost amantul surorii ei?
Cam asta ar fi de criticat (pare putin prea fals acest capitol)...
Insa astept continuarea si tine-o tot asa...

[Nefertiti]

Episodul 41 : Seducţie

      Sean privi cheia aceea parcă vrând să descopere ceva pe ea. Pe faţa cheii era gravat numărul 13, iar pe verso erau gravate două litere.
   ─ Pe cheie este gravat ceva, spuse el. Numărul 13 şi două litere.
   ─ Ce litere ? întrebă ea
   ─ A.C., răspunse el.
   ─ De la ce ?
   ─ De la numele avocatului, spuse el. Ia gândeşte-te : dacă tu te-ai afla cu o suită de urmăritori pe capul tău, iar acei urmăritori ţi-ar vrea averea, nu-i aşa că ai lua toate măsurile de siguranţă ca devoratorii de avere să n-o găsească ? o întrebă el.
   ─ Ba da, răspunse ea.
   ─ Aşa a făcut şi avocatul lui Walter. A luat în custodie un seif pe numele lui, spuse el.
   ─ Dar ca să ai un seif în custodie, trebuie să plăteşti pentru acest lucru.
   ─ Fiind avocat, cred că şi-a luat toate măsurile de precauţie. A deschis seiful pe numele lui şi mai mult ca sigur că a deschis şi un cont din care banca avea dreptul să retragă „chiria”, să-i spunem aşa, pentru seif, zise el.
   ─ Bun, spuse ea. Nu ne mai rămâne decât să aflăm de la ce nume vin iniţialele A.C., zise ea.
   ─ Nu-i uşor, Alex. Avocatul lui Walter trebuia să se asigure prin orice mijloc că niciun Doyle nu va pune mâna pe averea familiei Wallace. Cred că şi documente vechi cum se scriau pe vremuri, în care se ţinea evidenţa tuturor din neam, un fel de arbore genealogic al neamului, sunt puse în seiful acela, spuse el.
   ─ Inteligent al naibii avocat, spuse Alex.
   ─ Pune-te în locul lui, spuse el. Acum, pune cheia bine şi medalionul şi hai să ne întoarcem la hotel. Acum nu mai pot gândi limpede. Mi s-a făcut foame şi somn. Nu m-am obişnuit cu fusul orar de-aici, spuse el.
   ─ Bine. Ai dreptate, zise ea. nici eu nu m-am obişnuit. Hai să ne întoarcem, zise ea.
   ─ Apropo, Alex, acum lucrăm amândoi la cazul Wallace, că pe-al lui Doyle l-am rezolvat într-un fel, zise el.
   ─ Perfect, îl aprobă ea încântată.
      Cei doi se întoarseră la hotel. Sean intră în camera sa. Se dezbrăcă de haine întinzându-se pe pat şi începu să vorbească :
   ─ Lăsând deoparte faptul că Agnes Doyle trăieşte şi că a reuşit să afle cumva de seiful din Puerto Vallarta, cazul Doyle este clasat. Arthur, Alan, Molly, Adelaide sunt morţi. Dacă ar fi fost în viaţă mi-ar fi venit foarte uşor să le fac un test ADN pe un motiv oarecare, dar aşa, posibilitatea efectuării unui astfel de test este eliminată. Totuşi trebuie să-mi fac griji în continuare. Agnes este undeva în lumea asta mare, are o droaie de oameni care lucrează pentru ea şi poate afla oricând că a fost înşelată şi că mai există nişte bani, ce provin din adevărata moştenire. La naiba ! Mai bine mureai cu adevărat, Agnes. S-a dovedit prin două scrisori că numele Doyle a fost alăturat numelui Wallace în mod forţat. Bun. Hai, Sean, raţionează.
      Se dădu jos din pat şi începu să meargă prin încăpere.
   ─ Pe de altă parte, îşi continuă el gândurile spuse cu voce tare, se dovedeşte că averea familiei Wallace se află pusă într-un seif. Seiful este într-o bancă din Elveţia. Alex mă roagă să merg cu ea în Elveţia, ajungem la Zürich, ne cazăm la hotel, facem rost de harta oraşului pe care sunt punctate doar băncile şi ne ducem în prima bancă. Acolo-mi încerc norocul întrebând de un seif deschis pe numele Walter Wallace. Surpriză. Nu-i niciun seif deschis pe numele acesta. Mă duc cu Alex la o masă, reuşim să deschidem medalionul în care se află cheia seifului şi dăm de ea. Pe cheie sunt gravate numărul seifului şi numele celui ce l-a deschis. Din nou surpriză : avem doar iniţialele numelui respectiv şi anume A.C.
   Cum mama măsii să rezolv eu enigma care planează deasupra numelui Wallace ? se întrebă el nervos. Nu am nimic de care să mă leg, decât nişte iniţiale amărâte ce pot veni de la „n” nume ce încep cu A.C., zise el. Şi o mai am şi pe Alex pe cap, spuse el.
   ─ Şi asta te încurcă, Sean ? auzi el vocea lui Alex venind din spatele lui.
      Sean se întoarse în direcţia de unde venise vocea şi o văzu pe Alex, care stătea goală în faţa lui, fără niciun pic de jenă. Era în pragul unei uşi ce despărţea camera lui de hotel de camera ei. Sean amuţi. Trecuse ceva vreme de când văzuse un trup gol de femeie. O privea pe Alex sorbind-o.
      Alex se uită la el, ce era gol, dar se părea că nu realiza asta şi se apropie de el încet. Mergea unduindu-şi şoldurile în mod seducător şi se apropie de el.
   ─ E de-abia seară, şopti ea când ajunse suficient de aproape de el. Şi n-o să-mi scapi, Sean Blake, sfârşi ea, începând să-i mângâie pieptul robust, bine lucrat. Mâinile ei descrieu cercuri-cercuri pe pielea lui fină, alunecând în sus   şi-n jos, mângâindu-l ba cu vârful degetelor, ba cu toată palma ei. Îşi apropie buzele de pieptul lui începând să-l sărute, în timp ce mâinile ei alunecară spre o parte a corpului său ce devenise dureroasă.
      O simţi pe ea cum începe să-l mângâie, realizând de-abia atunci că şi el era gol şi începu să respire sacadat. Îi înlătură mâinile, o ridică pe sus şi se îndreptă spre patul lui. O lungi pe el, apoi se aplecă spre gura ei pe care o sărută pofticios, forţând-o să şi-o deschidă pentru ca limba lui să intre în interiorul cald şi dulce. Renunţă curând la buzele ei, coborând cu sărutările pe gâtul ei, apoi spre sânii ei, spre valea dintre ei, coborând înspre buric. Parcurse traseul trupului ei cu gura mai departe, în timp ce mâinile lui îi mângâiau trupul, iar gura lui descoperea altă zonă fierbinte din corpul ei. Zăbovi o vreme în acea zonă explorând-o, apoi urcă spre buzele ei. Când să le sărute, ea-l răsuci sub ea, începând să-l sărute, să-l mângâie. Se lăsă pradă senzaţiilor pe care ea i le oferea, până ce-i simţi gura pe locul lui dureros. Oftă când buzele ei părăsiseră acel loc şi când ea ajunse la ale lui, el o întoarse sub el, îi puse picioarele peste mijlocul lui şi începu să înainteze în interiorul ei strâmpt.
      Se mişca înaintând milimetric, în timp ce mâinile lui se plimbau rebele pe trupul ei. Ea se mişca sub el, arcuindu-se în ritmul lui până ce se simţi invăluită de senzaţii dulci, pe care le savură. Vru să ţipe când el o făcu a lui, dar el o sărutase preluându-i ţipătul. Rămaseră aşa o vreme, apoi el se lungi lângă ea, lund-o în braţele sale.

            Episodul 42 : Speculaţii

      Dimineaţa zilei următoare îi găsi pe cei doi îmbrăţişaţi. Sean se trezi primul şi văzu capul lui Alex odihnindu-se pe pieptul lui. Începu să-i mângâie uşor umărul gol şi ea se trezi.
   ─ Bună dimineaţa, Sean, spuse ea.
   ─ Bună dimineaţa Alex, îi răspunse el.
      Sean o lăsă pe Alex în pat, coborând din el şi luându-şi un halat. Se îndreptă spre baie şi se băgă sub jetul de apă caldă ce curgea de la duş. Rămasă singură, Alex se întinse satisfăcută pe sub pătură şi coborî la rândul ei din patul lui. Se îndreptă agale spre camera ei pentru a se pregăti de o nouă zi.
      Sean se întoarse de la baie şi n-o mai găsi pe Alex în camera lui. Uşa dintre cele două camere era închisă. Răsuflă uşurat şi se îmbrăcă. Ieşi din cameră şi din hotel, ducându-se la o cafenea aflată în apropiere, unde ceru o cafea. Începu să-şi soarbă cafeaua în linişte, gândindu-se :
   „Naiba să te ia, Sean Blake. Ai căzut în plasa unei femei. Marele detectiv, afemeiat notoriu, a căzut pradă plăcerilor oferite de o femeie. De ce ţi-ai încălcat jurămintele făcute, cum că n-o să te mai legi sufleteşte de nicio femeie, doar pentru câteva clipe de extaz ? Pe toţi Sfinţii, Serafimii, Heruvimii şi Arhanghelii, eşti un mare dobitoc, Sean. Dobitoc cu toate literele de tipar.”
      Se uită pe meniul cafenelei şi comandă ceva de mâncare. Îşi servi micul-dejun şi-şi termină restul cafelei, apoi începu să gândească mai departe :
   „Trebuie să-mi scot din minte noaptea trecută petrecută alături de Alex. Trebuie să mă concentrez asupra cazului. Şi cum mama măsii să mă concentrez, când am o femeie lângă mine care mai mult ca sigur că vrea să mă prindă în plasa ei definitiv ? Scoate-ţi-o pe Alex din cap şi concentrează-te asupra cazului. Trebuie să găsesc un instrument cu ajutorul căruia să aflu de la ce vin iniţialele A.C de pe cheia de la Alex.”
      Îşi încheie gândurile şi făcu semn că vrea să achite nota. Chelnerul ce-l servise se apropie şi-i dădu nota.
   ─ Scuzaţi-mă, vorbiţi engleza ? întrebă el.
   ─ Da, i se răspunse.
   ─ Cât am de plată ?
   ─ 8 dolari domnule, i se răspunse.
   ─ Scuză-mă, pe aici se poate afla în vre-un fel date despre o anumită persoană ? îşi încercă el norocul.
   ─ Staţi la Hotelul Zürich cumva ?
   ─ Da, răspunse.
   ─ Hotelul se mândreşte cu vasta lui sală de internet-café, care oferă navigare gratuită pentru oaspeţii hotelului şi contra-cost celor din afara hotelului, spuse chelnerul.
   ─ Mulţumesc, băiete. Ţine 50 de dolari. Nu-mi da restul. Tocmai mi-ai salvat investigaţiile, spuse el ridicându-se de la masă.
      Sean se îndreptă spre hotel, ducându-se la uşa camerei lui Alex. Bătu la uşă şi aşteptă până aceasta-i deschise.
   ─ Alex, avem treabă. Ia cheia aia cu tine şi urmează-mă, spuse el.
      Alex luă medalionul cu cheia din cameră, încuie uşa de la cameră şi-l urmă pe Sean.
   ─ Unde mergem ? întrebă ea.
   ─ La sala de internet-café a hotelului. Ai uitat că trebuie să aflăm de la ce nume provin iniţialele A.C de pe cheie ? întrebă el.
   ─ Nu, îi răspunse ea.
      Ajunseră în sala de internet-café şi intrară înăuntru. Se îndreptară spre un supraveghetor.
   ─ Bună ziua, spuse Sean. Poate mă puteţi ajuta.
   ─ Cu ce anume domnule ? veni întrebarea
   ─ Ne trebuie un program software prin care putem afla ceva. Sunt detectiv particular, iar ea e partenera mea. Vrem să introducem un nume şi să restrângem o listă de suspecţi, spuse el.
   ─ Avem exact ce vă trebuie. Urmaţi-mă, spuse supraveghetorul.
      Cei doi îl urmară pe supraveghetor în linişte şi ajunseră la un fel de birou, unde se afla un calculator.
   ─ Deschideţi calculatorul acesta şi veţi găsi softul căutat, spuse el.
   ─ Este parolat cumva ? întrebă Sean.
   ─ Da.
   ─ Atunci ar trebui să-i daţi dumneavoastră drumul sau se ne spuneţi parola, spuse Sean.
   ─ Parola este foarte simplă, spuse supraveghetorul. Doar suntem într-un hotel nu ? întrebă el lăsându-i singuri.
   ─ De ce ai spus că avem o listă de suspecţi ? îl întrebă Alex.
   ─ Doar nu vroiai să-i spun că ne trebuia calculatorul pentru nişte iniţiale de la un nume, nu-i aşa ? zise el.
   ─ Ai dreptate, răspunse ea. ce-a vrut să spună cu „doar suntem într-un hotel” ?
   ─ Că parola este chiar numele hotelului. Oraşul în care suntem, zise el tastând parola.
      Calculatorul se deschise şi el o întrebă pe ea :
   ─ Ştii să te descurci ? întrebă el
   ─ Da, răspunse ea.
   ─ Atunci tu tastezi, eu scriu concluziile. Îmi trag un scaun lângă al tău şi ne apucăm de treabă. Cauta mai întâi programul care ne trebuie nouă, până fac eu rost de ceva de scris, spuse el.
      Sean se duse să facă rost de hârtie şi instrumente de scris şi reveni lângă Alex, trăgându-şi un scaun lângă ea.
   ─ Am găsit programul, spuse Alex.
   ─ Hai să plecăm de la ceea ce ştim. Care a foat ultima reşedinţă a familiei Wallace ?
   ─ În Los Angeles. Casa are peste 100 de ani vechime, spuse ea.
   ─ Începem de-aici. Hai să aflăm cum se numea acum 100 de ani cartierul unde-ţi ai casa, zise el. Tastează numele lor actuale şi dă-i un search specificând 100 de ani înainte de data de azi, zise el.

            Episodul 43 : Rezolvarea „enigmei” A.C.

      Alex începu să tasteze datele pe care i le spusese Sean şi apoi dădu o căutare simplă. Reuşi să afle cum se numea cartierul şi cine locuia în casa respectivă atunci.
   ─ Ce facem mai departe ? întrebă ea.
   ─ Vezi dacă poţi afla data de naştere a proprietarului de-atunci, spuse Sean.
      Alex tastă din nou alte date şi cei doi aveau acum un nume şi o dată de naştere.
   ─ Acum caută să vezi dacă programul ne poate ajuta să facem un arbore genealogic al persoanei, spuse el.
   ─ Dar dacă arborele este fictiv ? întrebă ea.
   ─ E mai bine decât nimic, răspunse el. Dacă aflăm cumva de la ce nume vin iniţialele A.C., aproape am rezolvat enigma, spuse el.
      Alex îl ascultă şi începu să facă alte căutări. În cele din urmă,  printr-un noroc, ei dădură în căutările lor de numele Walter Wallace.
   ─ Ne apropiem, spuse el.
   ─ Acum ce mai urmează ?
   ─ Hai să aflăm ce afaceri avea Walter. Afacerile ne vor arăta cu ce fel de oameni ţinea legătura acesta şi aici mă refer la meseria lor, spuse el.
   ─ De unde ştii atâtea lucruri ? zise ea.
   ─ Mă uit prea mult la filme cu poliţişti, spuse el în glumă. De unde crezi ? Din cazurile pe care le-am avut. Cu fiecare caz nou învăţ şi eu ceva nou, spuse el.
      Alex căută din nou, apoi amândoi se apucară să citească rezultatele căutării. În mod surprinzător, un singur nume începea cu A.C. şi anume Adrian Clement.
   ─ Cred că este suficient, spuse el. Hai să ne încercăm din nou norocul la banca de ieri. Acum mizăm pe numele Clement, spuse el.
   ─ Bine. Să închid aici, zise ea.
      Cei doi părăsiră sala de internet-café şi se îndreptară spre banca la care-şi încercaseră norocul prima dată. Se îndreptară direct spre ghişeul 58, unde era un alt funcţionar decât cel de data trecută.
   ─ Bună ziua, spuse Sean.
   ─ Bună ziua, răspunse funcţionarul.
   ─ Am vrea să ştim dacă domnul Clement are un seif închiriat aici, spuse el.
   ─ Un moment, spuse funcţionarul.
      Alex şi Sean aşteptară până ce funcţionarul îşi efectuă căutările. Acesta spuse :
   ─ Există un seif închiriat pe numele Adrian Clement, spuse funcţionarul.
   ─ Ce număr are seiful ? întrebă Sean
   ─ Numărul 13, răspunse funcţionarul.
   ─ Alex, cheia, te rog, spuse el spre Alex.
      Alex îi dădu cheia şi Sean o arătă funcţionarului.
   ─ Am venit şi ieri aici căutând seiful acesta. Avem o cheie şi am întrebat de un alt nume. Ni s-a spus că nu există pe numele acela deschis niciun seif. Aceasta este cheia noastră, spuse Sean.
      Funcţionarul luă cheia în mână cercetând-o cu atenţie. Folosi o lupă pentru a vedea mai bine acea cheie şi spuse :
   ─ Modelul acestei chei se potriveşte cu modelul cheilor emise de banca noastră pentru seifurile ce se închiriază de către diverşi clienţi. Ar fi trebuit să arătaţi cheia de la bun început funcţionarului şi el v-ar fi spus acelaşi lucru, răspunse el calm.
   ─ Putem să mergem să vedem seiful ? întrebă Sean.
   ─ Desigur, spuse funcţionarul. Urmaţi-mă, vă rog.
      Cei doi îl urmară pe funcţionar în sala special rezervată seifelor. Funcţionarul se opri în dreptul unei uşi de dimensiuni destul de mari, pe care scria 13.
   ─ Aici este, spuse el.
   ─ Mulţumim, răspunse Sean.
      Cei doi rămaseră singuri în acea încăpere.
   ─ Deschidem ? o întrebă el pe Alex.
   ─ Hai să deschidem, spuse ea, dar să ştii că mi-e frică.
   ─ De ce ? Crezi că dai de ceva care să nu-ţi convină ? întrebă el.
   ─ Nu este asta. Dar cu atâtea minciuni, mă aştept oricând să răsară Agnes din pământ aici şi să ne ameninţe. De fapt, am un adevărat coşmar pe tema asta în fiecare noapte, zise ea.
   ─ Suntem totuşi în Elveţia. Nu cred că relaţiile ei se întind şi peste hotarele Americii, zise el. Totuşi îţi dau dreptate, pentru că nu-mi pot scoate nici eu din cap că ea e undeva în lumea asta mare, cheltuind bani care oricum nu i s-ar fi cuvenit. Nu cred că i-a cheltuit atât de repede pe toţi. Dacă s-a ales cu o sumă mare de bani, nu i-a epuizat într-o săptămână şi jumătate de când nu mai ştim nimic de ea. Cred că şi-a şters orice urmă.
   ─ Ai dreptate pe undeva. Dacă este fată isteaţă, ştie să stea departe şi să nu mai apară în America, ştiindu-ne pe noi doi acolo, lăsaţi chiar de ea în viaţă, spuse Alex.
      Sean deschise seiful şi cei doi observară în interiorul lui teancuri de bani aranjate şi aliniate, bijuterii şi documente.
   ─ Hai să chemăm pe cineva să facă socoteala la ce lichidităţi ai, spuse el.
      El chemă printr-un interfon pe cineva acolo şi când un funcţionar sosi, îi spuse cerinţele. Acesta aprobă din cap, plecă pentru câteva minute şi se întoarse cu nişte valize în care puse toate tencurile de bani pentru a fi numărate. Cei doi cerură ca şi bijuteriile să fie puse într-o casetă de bijuterii pentru a fi duse la un evaluator, apoi cerură încă o valiză pentru documentele de-acolo. Aveau să vadă la hotel ce conţineau documentele acelea.
      După ce totul se aranjă, cei doi părăsiră banca. Înainte de a ieşi, Alex transferă banii într-un cont dintr-o bancă din San Francisco, iar caseta cu buijuterii o luă cu ea. În camera de hotel, ei se uitară la bijuterii şi la documente. Alex alese un set de bijuterii ce-i plăcuse foarte mult, iar restul le puse în casetă pentru a le duce la evaluare. Din documentele cercetate de ei reieşea că o oarecare Vivian Wallace era moştenitoarea averii, iar Alex îi spusese lui Sean că Vivian era bunica ei. Deci pe ea o chema Wallace ca pe strămoşii ei, ci nu Doyle cum o chema pe Agnes. Sean se declară mulţumit de descoperiri, rămânând doar o singură problemă : Agnes.