O lume ascunsa

[Crow]

Ploaia curgea siroaie pe ea, dar era deja uda leoarca asa ca ce mai conta? Era obosita si pantofii aceia nu erau tocmai facuti pentru a fugi, ca sa nu mai vorbim de rochia argintie lunga pana la glezne pe care o purta. Dar nu se putea opri, era in spatele ei, il putea auzi. Ajunse la parcare si se opri pentru o clipa sa se uite in spatele ei si il vazu la doar douazeci de metri de ea, inalt cat usa, ras pe cap, ochii sai complet albastri, nici macar pupilele nu se mai distingeau, iar insemnele de pe fata luceau mai puternic ca niciodata. Mai putea spune ca era om? Isi ridica mana incet si o minge de energie albastra aparu plutind la cativa centimetri deasupra palmei. Se inselase in privinta lui, era in stare sa faca orice pentru a obtine mai multa putere, chiar sa si ucida. Ridica mana si mai sus, tintind spre ea si intr-o clipa mingea zbura din mana lui direct spre ea, era prea puternic… nu putea sa o opreasca…
Probabil va intrebati cum am ajuns in situatia asta, nu? A inceput cam in acelasi loc in care tocmai am fost atacata, cel putin aproape. A inceput cu o carte. Dar inainte sa va spun despre acea carte, pe care uneori as fi vrut sa nu o fi deschis, ar trebui sa va dau cateva detalii despre mine. Ma numesc Carmen Pana, un nume obisnuit, am un metru saizeci, par saten pe care il tund inainte sa ajunga la umeri, port ochelari, cel putin purtam inainte de a gasi cartea aceea, si merg la liceu. Sunt in clasa a zecea, profil filologic, nu am prea multi prieteni, dar sunt cea mai buna in clasa. Nu sunt modesta, de fapt as prefera sa fiu ca Emil.
Inalt de cel putin un metru nouazeci, par tuns foarte scurt, ochi caprui, cel mai popular baiat din clasa, chiar daca notele sunt printre cele mai mici, atlet, cu lipeala la fete. Sa nu credeti ca il plac, nu ca pe un… stiti voi ce. Baiatul care mi-a atras atentia, inca din clasa intai, este Daniel. Un metru saptezeci, ochi albastri, note aproape la fel de bune ca ele mele, amabil, amuzant… si zece ani de zile nu am avut curajul sa zic nimic.
“Laso,” zise Eliza, prietena mea cea mai buna, intr-o zi la scoala, primavara apropo, cum facea in fiecare zi cand ma uit la Daniel in pauze. Un metri saizeci si trei, ochi caprui, par blond lung, imbracata intotdeauna in ceva stramt sau cu un decolteu adanc, de preferabil negru, ca si mine deopotriva.
“Ei bine… poate ca sunt, dar sa fim serioase, ce ar putea sa vada el la mine?”
“Nu ai sa afli niciodata daca stai si te uiti la el toata ziua si nu faci nimic.”
“In loc sa stai sa ma critici, mai bine ai repeta la istorie, avem lucrare in doua ore,” ii zic suparata.
“De ce sa repet cand pot copia de la tine?” imi raspunse ranjind.
“Pentru ca poate intr-o zi nu o sa te mai las!” ma rasti la ea si ies pe hol.
Nu imi placea sa recunosc, dar avea dreptate. Atata vreme cat stateam fara sa fac nimic, nu aveam dreptul sa ma plang ca nu ma observa. Dupa istorie am plecat acasa singura, Eliza avea treaba, ce insemna ca gasise un baiat destul de fraier incat sa o duca la cumparaturi in speranta ca va primi ceva in schimb.
Cand ajunsei acasa eram prea obosita sa mai mananc. O salutai pe bunica care se uita la telenovela ei preferata si apoi m-am dus in camera si ma apucai de teme. Macar cat lucram nu trebuia sa ma gandesc la Daniel, la cat de bine arata la ora de sport in tricoul acela scurt… Apucai repede o carte de pe birou sa incerc sa il uit si atunci imi aminti ca ar fi trebuit sa o duc inapoi azi. Ma imbrac repede si fug la usa.
“Bunico! Merg pana la scoala si ma intorc repede!” strig in timp ce imi leg sireturile la adidasi.
“Ai grija, draga,” imi raspunse.
O data afara o iau la goana. Era deja dupamasa si bibliotecara putea sa plece oricand. Cum am putut sa uit sa duc cartea inapoi ca doar o citisem de doua ori deja? Cand ajunsei la scoala reusi sa o vad pe bibleotecara urcandu-se in masina.
“Doamna Leonte!” strigai dupa ea si fugi la masina ei. “Am uitat sa aduc cartea,” i-am zis cu o voce ragusita.
“Nu ma mai intorc pentru o carte, Carmen,” imi spuse suparata. “Poftim,” zise si imi dadu cheile. “Pune-o la loc si adu-mi cheile dimineata la prima ora.
Ii multumi si ma indreptai spre scoala. Era pustie si imi puteam auzi pasii pe podeaua lustruita de femeile de servici. Dupa ce stau doua minute sa gasesc cheia potrivita din mormanul pe care mi-l daduse bibleotecara, intrai si mersai spre sectiunea ‘Fictiune’. Lasai cartea in spatiul gol, dar cand sa ies mi se paru ca aud ceva, o voce. Ma uitai imprejur, dar nu era nimeni. Din nou acea voce, mai clara si mai tare. Ma apucai sa ma uit prin toata camera, dar eram singura. A treia oara auzi vocea si am putut sa disting un singur cuvant “Erial.”
Ma indreptai din nou spre cartile de fictiune, cu fiecare pas pe care il faceam vocea era din ce in ce mai tare si mai clara. Cand vocea amuti ma opri si ma uitai in jur. Pe raft, stand orizontal peste celelalte carti care erau in picioare, o carte foarte veche cu coperti de piele. O apucai si o deschisai la prima pagina ca sa citesc titlul: ‘Ghidul lumii ascunse’ de Ariel.

[Butterfly]

hm........ frumos, descriere ampla in multe multe cuvinte, inceput promitator, felicitari si multumiri pentru c-o faci si pe asta in romana "yei.........." astep continuarea........

[Crow]

2
Nu m-am putut abtine, a trebuit sa o iau cu mine. Ii puteam spune bibliotecarei dimineata ca am luat-o. Deja uitasem de acea voce pana ce am ajuns acasa, dar dintr-o data m-am trezit ca imi era foame. Prea nerabdatoare sa citesc cartea aceea veche, mi-am turnat un pahar cu lapte rece si am luat cativa biscuiti facuti de bunica, ce adormise in fotoliu ca deobicei. Inainte de a merge in camera mea, am pus o patura pe ea si am stins televizorul.
O data in camera, am pus laptele si biscuitii pe birou, am luat cartea din geanta si m-am asezat la birou cu ea in fata. Am deschis-o din nou si am recitit titlul. Ariel… dar vocea zisese Erial… poate auzisem gresit. Cuvintele aratau scrise de mana, si examinand mai aproape mi-am dat seama ca asa si erau. Inima incepu sa-mi bata si mai tare, singurul lucru care imi placea mai mult decat o carte veche era un jurnal, o carte personala a cuiva. Dar cand am dat pagina am ramas cu ochii deschisi, si gura la fel. Restul cuvintelor erau scrise intr-un alfabet necunoscut. Aveau forme ciudate, complet diferite de litere japoneze, rusesti sau arabe… insemna ca era o scriere foarte veche. Am stat pana tarziu rasfoind cartea, dar fiecare pagina era la fel, nu avea poze de nici un fel, dar parea sa fie structurata pe capitole si subcapitole. Trei capitole mari, fiecare avand mai multe subcapitole.
A doua zi am luat cartea cu mine, sperand ca doamna Leonte imi va spune mai multe despre ea.
“Chiulim azi?” intreba Eliza cand ma vazu in drum spre scoala.
“Si ce motiv ai de data asta?”
“Nu m-am gandit la unul… dar hai in parc si gasesc ceva pe drum.”
“Nu pot,” i-am zis ferm. “Trebuie sa duc cheile bibleotecarei.”
“Tu si cartile tale…”
Atunci s-a intamplat, am auzit din nou vocea aceea. ‘Erial.’ Dar de unde venea?
“Ai zis ceva?” intreba Eliza in timp ce isi verifica machiajul.
“N-am zis nimic.”
“Mi s-a parut ca aud ‘Irial’ sau ‘Eriol’”
“Sau ‘Erial’?” o intrebai simtindu-mi inima ca bate mai tare.
“Se poate,” zise ea si isi puse oglinda inapoi in geanta.
A auzit si ea vocea? Cel putin nu imi pierdeam mintile, dar trebuia sa aflu mai multe despre cartea aceea. Nu incapea nici o indoiala, oricat de absurd era, vocea venea de la carte.
“Auzi, nu vi cu mine la bibleoteca?”
“Si de ce as vrea sa vin cu tine la bibleoteca cand as putea sa merg la baie sa fumez o tigara sau doua inainte de ora?”
“Pentru ca as putea sa nu iti mai dau tema la chimie.”
“Bine, bine…” zise Eliza oftand.
Cand am ajuns la scoala as fi alergat la bibleoteca, dar Eliza nu mergea nici cu forta mai repede decat deobicei. In consecinta, doamna Leonte asteptase cateva minute in fata usii pana sa ajungem. I-am dat cheile si a deschis usa, iar eu am urmat-o inauntru, tragand-o pe Eliza dupa mine.
“Doamna Leonte, ce stiti despre cartea aceasta?” o intrebai si scosai din geanta cartea.
Femeia cu par blond legat intr-un coc la spate o examina cateva minute, atat copertile cat si paginile scrise cu acel alfabet ciudat. “De unde o ai?”
“De aici,” ii raspunsei surprinsa. “Era in sectiune de fictiune.”
“Serios? Dar nu apartine bibleotecii.”
“S-sunteti sigura?”
“Domnisoara Pana, sunt exact 3452 de carti in aceasta camera si le stiu pe fiecare. Daca spun ca nu apartine bibleotecii inseamna ca nu apartine.”
“Atunci, alfabetul acesta… il recunoasteti?” o intrebai, sperand sa aflu macar ceva.
“Ma tem ca nu… las-o la mine pana la sfarsitul orelor si o sa mai caut.”
Eliza ma tras de mana cand suna clopotelul pentru ca as fi vrut sa raman sa o ajut sa caute informatii despre cartea care putea vorbi. Toata ziua tot ce am facut a fost sa ma gandesc la cartea aceea si la vocea din cap. Erau momente cand ma intrebam daca cumva nu imi imaginasem totul, dar apoi imi aminteam ca si Eliza auzise vocea, dar sa ii fi spus ca venea de la carte ar fi fost absurd.
Imediat ce suna clopotelul la sfarsitul orei de muzica, imi luai geanta si ma grabi inapoi la bibleoteca. Era inchis, probabil avea treaba prin scoala asa ca am asteptat. Eliza a asteptat cu mine zece minute si apoi a plecat. Cand in sfarsit a venit bibleotecara, statusem acolo o jumatate de ora.
“Ma tem ca nu am gasit nimic,” imi spuse in timp ce descuia usa. “De fapt, aproape nimic. Am gasit cinci simboluri, mentionate intr-o carte foarte veche,” zise in timp ce lua cartea de pe birou si imi arata o hartie pe care notase tot ce alfase.
“E vorba despre o poveste despre un sat salvat de o persoana pe nume Ariel. Nu se stie nimic despre el, doar ca un batran al satului l-a rugat sa le lase ceva ca sa-si aminteasca stramosii de el si s-ar zice ca si-a scris numele in piatra, cu acele simboluri.”
Nu stiam ce sa zic, dar gura mi se deschise si vorbi fara sa vreau. “Cum adica, ‘in piatra’? A sculptat cu dalta simbolurile?”
“De aceea am zis ca e poveste, pentru ca satenii au spus ca numele a aparut in piatra fara ca el sa o atinga.”

[sungoddess]

Vad ca te-ai reprofilat pe fic-uri in lb romana ...anyway..imi place: ai abordat nararea subiectiva...ceea ce e marfa..descrieri mai ample legat de actiune si imprejurimi.....nu-mi place: folosirea verbelor la perfectul simplu [ perfectul oltenesc] ..ex..'vazui'  , 'facui'  , 'ajunsei' , 'salutai'...etc....niciodata nu se foloseste acest timp in scrierea fic-urilor...sau a altor opere...in primul rand..suna foarte taranesc..si zgarie la ureche...asa k sfatul meu sincer este sa scapi de el..urgent

[jupy]

Suna bine! Mi-a placut cum a inceput ^^ si din nou: felicitari pentru descrierile de personaje

nu ma iau de greseli de gramatica si de timpul folosit... depinde de cum ti-e mai usor sa scrii : ideea e sa se inteleaga ce scrii (si se intelege )

[Crow]

3
Ceva nu se lega. O carte care vorbea, scrisa intr-un alfabet necunoscut a carei singura aparitie a fost intr-o poveste despre magie. Trebuia sa fie magie ce a facut acel Ariel, daca intradevar cel mentionat in poveste si autorul cartii erau unul si aceeasi persoana. Dar atunci de unde aparuse cartea? Venise la mine? Dar atunci de ce putea sa o auda si Eliza? Dupa ce am invatat cele cinci litere am incercat sa descifrez cateva cuvinte. Degeaba, poate ca nu era imposibil, dar ar fi luat mult timp si nu mai puteam astepta. Vroiam sa aflu mai multe si speram ca impreuna am putea gasi mai multe informatii, din pacate Eliza…
“Ce fumezi ca vreau si eu daca iti da idei d-astea?” ma intreba glumind, era clar ca nu ma credea.
“Dar ai zis si tu ca ai auzit ceva ieri.”
“Mi s-a parut doar. Hai, Carmen… carti vorbitoare? Fati mai multi prieteni, petreci prea mult timp cu nasul ingropat in pagini.”
“Atunci explica tu cum a ajuns in bibleoteca!” i-am spus suparata.
“O, da! Asta chiar e un mister… o fi uitat-o cineva acolo sau poate doar vroia sa scape de ea.”
“De ce ar vrea sa scape de ea?”
“Pentru ca e veche si nimeni nu o poate citi, acum hai mai repede ca intarziem.”
Incepeam sa fiu enervanta, Eliza niciodata nu se grabea sa mearga la ore, dar eu nu ma dadeam batuta. Nu ar fi prima data cand o convingeam sa faca ceva insistand asa ca in fiecare pauza, cand nu era prea multa lume in jur, scoteam cartea si reluam conversatia. Nu ma dadeam batuta nici cand mergea in baie sa fumeze, oricat de mult ma deranja fumul. Stiam ca mai devreme sau mai tarziu avea sa cedeze.
“Si cum vrei sa traduci o carte intreaga cu doar cinci litere?” ma intreba in pauza inainte de ultima ora.
“Ei hai ca nu e imposibil. Am vazut o data un film in care un baiat a descifrat un cod fara nici o litera, noi avem cinci.”
“Da, dar nu cumva era si un geniu?” argumenta ea.
Nu i-am raspuns la intrebare si mi-am dat seama ca de data asta pierdusem batalia.
“Ce-i cu cartea aia?” intreba cineva.
Cand ne-am intors sa vedem cine era l-am vazut pe Emil, dar ciudat, nu arata de parca vroia sa faca o alta gluma despre mine ca invat prea mult.
“Am gasit-o,” i-am raspuns. “De ce?”
“Nimic, doar ca recunosc semenle alea ciudate.”
“Poftim?!” strigai surprinsa. “De unde?”
“Le-am vazut pe cocioaba unui mos schiop din partea de sud a orasului.”
“Ne poti arata unde?” il intrebai entuziasmata.
“Nici gand,” mi-a zis si arata foarte serios. “Cartierul ala e periculos pentru doua fete.”
“Chiar si daca suntem cu cel mai bun sportiv al liceului?” intreba Eliza si incepu sa se joace cu fermoarul de la hanoracul lui.
Cand l-am vazut ca zambeste mi-am dat seama ca nu avea sa ne refuze. “Bine, mergem dupa ore.”
Nu mai puteam de fericire. Imediat ce pleca Emilian de langa noi am imbratisat-o pe Eliza asa tare incat a trebuit sa ma dezlipeasca cu forta. Toata ora m-am uitat la ceas la fiecare doua minute, timpul parea sa treaca atat de incet. Cand in sfarsit suna clopotelul imi aruncai cartile in geanta si am tras-o pe Eliza dupa mine. L-am vazut pe Emil la poarta, dar m-am oprit asa de repede incat Eliza intra in mine si aproape ma dobori. Emil nu era singur, langa el, cu acel zambet fermecator pe buze, era Daniel.
Dupa ce ma injura si apoi se uita sa vada de ce ma oprisem, Eliza zambi si ma apuca de brat si a fost randul ei sa ma traga restul drumului. “Buna baieti.”
“Am zis sa il luam pe Dani cu noi, in caz de,” zise Emil.
“Sigur vreti sa mergeti in partea aia a orasului?”
Desi Daniel se uita la mine cand intreba, am raspuns. “Foarte sigure.”
Tot drumul am stat lipita de Eliza care tot incerca sa il ia pe Emil inainte si sa ne lase pe mine in urma cu Daniel. Incercam sa nu tremur din cap pana in picioare si sa tin ochii fixati asupra trotuarului, dar cand auzi din nou vocea: ‘Erial’ am ridicat repede capul.
“Ce?” intreba Emil.
“Ati zis ceva fetelor?” intreba apoi Daniel uitandu-se in spate la noi.
“Nimic…” i-am raspuns si dupa ce isi intoarsera privirile m-am intors la Eliza si am vazut ca si ea era la fel de surprinsa. “Ai auzit, nu?” o intrebai in soapta.
“Cred ca toti am auzit,” imi raspunse, la fel de incet. “Bine, sunt de acord. E ceva ciudat in legatura cu cartea aia.”
“Uite partea buna a lucrurilor, s-ar putea sa aflam ce anume in curand.”

[Crow]

4
Chiar daca lucrurile erau din ce in ce mai ciudate si nimic nu avea sens, macar stiam un lucru: nu imi pierdeam mintile. Nu doar eu, dar si Eliza, Emil si Daniel puteau auzi acea voce. Asta contrazicea teoria mea in care cartea ma alesese pe mine, dar nu conta. Oricum ar fi ajuns cartea in bibleoteca, in raftul acela, tot ce era important era ca acu era a mea si speram sa ramana asa. Daca acel o chiar avea scris pe casa lui cuvinte in acest alfabet necunoscut, poate ca era a lui cartea. Dar atunci ce cauta in bibleoteca? O trimisese el acolo sau plecase cartea pur si simplu? Putea sa vorbeasca asa ca de ce nu putea sa plece cand vroia?
“Am ajuns,” zise Emil.
Ma opri si ma uitai in directia in care se uita si el si am gasit casa, daca puteai sa ii spui asa. Toate ferestrele erau acoperite de scanduri batute in cuie, peretii erau peticiti in zeci de locuri, iar acoperisul parea facut din bucati sudate sau batute in cuie. Curtea era plina de gunoaie si se simtea mirosul pana la douazeci de metri unde ne oprisem noi. Dar Emil avusese dreptate, puteam vedea, vopsite pe pereti, litere exact cum erau si in carte. Nu mai puteam astepta, trebuia sa vorbesc cu batranul acela.
“Unde mergi?” intreba Daniel.
“Sa vorbesc cu el.”
“Esti nebuna?” zise Emil si ma apuca de brat. “Ciudatul ala e periculos.”
“Exagerezi,” i-am spus si dupa ce mi-am smucit bratul din mana lui, am grabit pasul pana ce am ajuns la marginea gradinii.
Ceilalti trei ma urmarisera, dar inainte sa apuce unul sa ma opreasca, am mers mai departe spre usa, dar inainte sa bat auzi din nou vocea, mai tare si mai clara ca niciodata: “Erial!” Nu doar eu eram feticita sa ajung acolo ci si cartea.
“Cine e Erial?” intreba Daniel.
Inainte sa deschid gura sa-i explic despre cartea vorbitoare din geanta mea, usa se dechise si in gata noastra aparu proprietarul. Batran, trecut de saizeci, rotund la mijloc, par scurt alb, imbracat in o pereche de blugi veche, o camasa veche albastru-deschisa si o vesta de lana maronie. Fata era plina de riduri, dar printre ele am putut sa disting doua cicatrici, una pe obrazul drept, lunga de vreo cinci centimetri, si una pe frunte deasuprea ochiului stang, de aproape trei centimetri. Dinauntru venea un miros de plante placut, dar batranul se uita la noi incruntat.
“Era si timpul sa apareti,” zise cu o voce ragusita. “Hai, inauntru cu voi,” adauga si se intoarse in casa, lasand usa deschisa.
Nu eram sigura ca era o idee buna, dar l-am urmat inauntru. Batranul schiopata pana la chiuveta din partea camerei care arata a bucatarie. Casa avea doua camere, cea in care intrasem si inca una in spatele unei usi din fata noastra. Eliza si cei doi baieti venira dupa mine si se oprira, probabil chiar infata usii.
“Inchide usa,” zise batranul cu spatele la noi si cand m-am intors l-am vazut pe emil inchizand usa, dar Daniel nu isi luase ochii de pe batran, doar ca el mai mult il supraveghea cu o privire serioasa.
“La care a venit?” intreba batranul in timp ce punea un ibric pe foc.
“La mine,” am raspuns, vocea imi tremura. “Dumneavoastra ati trimis cartea?”
“Ha! A naibii bucata de lemn pleaca singura la plimbare.”
“Singura, dar…”
“Ce carte?” ma intrerupse Daniel.
“Cartile nu pleaca singure,” zise Emil zambind. “Sau e magica?”
Batranul se uita la baiteti si apoi se apropie de mine cu o tava de cani cu saculete de ceai in ele, ochii fixati asupra baietilor. “Care din ei o poate auzi?” ma intreba.
“Toti trei,” i-am raspuns, surprinsa de cate stia batranul despre ce se intampla.
“Sa inteleg, baieti, ca nu credeti in magie,” le zise in timp ce punea tava pe masa dupa care incepu sa toarne apa fierbinte in fiecare.
“Nu exista magie,” zise Daniel, incruntandu-se putin.
“Sunteti siguri?”
“Foarte siguri,” raspunse Eliza, chiar daca recunostea ca era ceva ciudat, tot nu era pregatita sa creada ca era magie. Si… ca sa fiu sincera, nici eu.
“Daca voi ziceti,” spuse batranul pe un ton nonaalant si se intoarse cu spatele la noi.
Indata, linguritele din fiecare canuta se ridicara in aer si una dupa alta incepura sa puna zahar in cani si apoi amestecara fara ca nimeni sa le atinga. Atat eu cat si cei trei colegi ai mei am ramas cu gura cascata si nu ne-am luat ochii de pe lingurite pana ce se oprira cand se asezase batranul.
“Erial?” il intrebai.
Batranul se uita la mine si zambi. “Nu, desi pe el il vrea cartea. Erial a lasat cartea asta cu mine cu patruzeci de ani in urma, de atunci nu l-am mai vazut. Dar avem lucruri mai importante de discutat.”
“Cum ar fi?” intreba Eliza si se apropie de masa.
“Pentru ca toti patru puteti auzi vocea, se pare sunteti toti alesi de carte. Ceea ce este ciudat, avand in vedere ca timp vreo mie de ani, de cand a fost scrisa de Ariel si data fiului sau, de fiecare data cand alegea un nou adept nu a ales decat o singura persoana.”
“Adept?” intreba Daniel, linguritele pareau ca stersesera tot scepticismul din camera.
“Al magiei sau, cum ii zicea Erial, al lumii ascunse.”

[Crow]

5
Nu am putut sta mult, drumul spre casa lua cel putin o ora si aveam teme. Mie nu imi pasa de teme, dar Eliza vroia sa mi le fac ca sa aiba de unde copia. In consecinta tot ce am mai aflat despre carte era ca dadea puteri magice celor care o gaseau. dAr de data asta s-a intamplat ceva unic, a mai ales inca trei carora sa ii inzestreze cu puteri magice.
Batranul Matei, care a refuzat sa ne zica prenumele sau, a oferit sa ne invete sa ne folosim noile abilitati, pentru ca era sarcina lui. Daniel si Eliza nu au fost interesati, Emil nu a dat nici un raspuns concret, iar eu… nu as mai fi plecat de acolo. Cat de des aveam sansa de a invata magia ca un personaj din povesti?
“Eu nu am incredere in el.” zise Eliza, vazand cat de entuziasmata eram.
“De ce nu? Nu ne-a atacat si mi-a lasat cartea.”
“Dar de unde stim ca nu el a trmis-o? trebuie sa il credem pe cuvant ca a ajuns in bibleoteca de una singura? Zici ca nu a facut nimic ca sa ne indoim de el, dar nici nu a facut nimic sa ne castige increderea.”
“In afara de a face cinci lingurite sa amestece singure zaharul,” argumentai eu.
“Asta nu inseamna ca ne vrea binele,” zise Daniel din spatele meu.
Cand m-am intors sa ma uit la el simti cum inima incepea sa imi bata mai tare, speram doat ca nu rosisem. Inca mi se parea neobisnuit sa vorbesca cu el de parca o faceam tot timpul. Dar doar pentru ca il placeam nu insemna ca nu aveam sa il contrazic.
“Sunteti toti paranoici. A zis ca se ofera sa ne invete, nu ca trebuie sa invatam.”
“Eu tot as prefera sa citesc cartea singur,” replica Daniel. “V-ati gandit ca poate alfabetul acela e indescifrabil pentru ca ascunde ceva?”
“Poate ne invata sa-l citim,” spuse Emil asezandu-se pe banca de langa mine.
“Mai bine asteptam,” sugera Eliza. “Daca e decizia noastra nu se va supara daca ne mai gandim putin, nu?”
“De acord,” zise Daniel.
Din pacate si Emil a fost deacored asa ca nu am avut de ales. As fi putut merge singura, fara sa imi pese de ce ziceau ei, dar Daniel abia incepuse sa vorbeasca cu mine. Vroiam sa invata magia si daca erau si restul de acord as fi putu sa stau cu el si mai mult si am avea tot timpul ceva de discutat.
A doua zis nu am mentionat deloc cartea, desi o aveam in geanta, nu vroiam sa ii presez prea mult de frica sa nu refuze sa invete magia din cauza mea. Clocoteam de nerabdare si nu o data am vrut sa merg singura dupa ore fara ca ei sa stie. Noroc ca Eliza nu isi lua ochii de pe mine, probabil isis daduse seama de ce imi trecea prin cap. Dar in a tria seara de cand l-am cunoscut pe dl. Matei, s-a intamplat ceva.
Incercam sa invat pentru o lucrare, dar, din pacate, vecinul meu daduse o petrecere si muzica ce canta nu doar ca nu era pe gustul meu, dar era si data combina la maxim. O jumatate de ora am incercat sa il ignor si sa-mi vad de treaba, degeaba. Nu ma puteam concentra si am deschis geamul si am strigat la el. A deschis si el, poate pentru ca m-a vazut nu pentru ca ma auzise, dar dupa ce il rugasem sa dea muzica mai incet, a inchis geamul si dat-o mai tare.
Deja eram nervoasa din cauza ca trebuia sa astept pana se hotarau ceilalti ce sa faca in privinta cartii asa ca am trantit geamul si apoi m-am sprijinit de perete, bratele incrucisate pe piept. Dintr-o data simti o caldura inauntrul meu, de parca bausem un ceai fierbinte si o clipa mai tarziu auzi tipete. Cand m-am intors sa vad ce s-a intamplat, am vazut ca vecinul incerca sa stinga un foc, combina explodase, asta explica si de ce se oprise si muzica. Facusem eu asta? Nu… era imposibil, poate ca unul din oaspeti isi scapase sucul pe combina. Dar totusi…
A doua zi dimineata inca ma gandeam la cele intamplate in seara precedenta. Cand am ajuns in clasa, i-am gasit pe Eliza, Daniel si Emil adunati intr-un colt.
“Buna,” am zis eu, incercand sa par calma.
“Si tu?” intreba Eliza, se pare ca nu fusesem convingatoare.
“Si eu ce?”
“Aseara, cand eram in dus, a intrat sora-mea peste mine in baie si incepu sa se spele pe dinti cat eram in dus,” incepu Eliza. “Am strigat la ea sa iasa, dar a zis ca se grabea. Lasase usa deschisa si venea frig asa ca ma rasti la ea inca o data si oglinda se facu bucati si ea a fugit speriata.”
“Eu spalam vasele,” continua Daniel. “Incepea un film pe care vroiam sa il vad, dar mai aveam multe. Dintr-o data auzi televizorul care era aprins la mine in camera si imi luai ochii de pe vase pentru o clipa, cand m-am intors spre ele erau toate curate, si mancasem spaghete cu sos.”
“Iar eu ma jucam baschet cu niste baieti,” zise Emil. “Eram la egalitate si inca un cos si se termina meciul. Adversarii aveau mingea, si unul din ei era gata sa inceie meciul. Sari cu mingea in mana, dar in momentul in care intra prin inel nici nu atinse plasa bine ca disparu. Pur si simplu disparu.”
“Lasati-ma sa ghicesc,” am zis eu asezandu-ma. “Chiar inainte sa se intample asta, cu totii ati simtit o caldura inauntrul vostru?” Nici unul nu a raspuns, dar puteam citi expresia de pe fata lor ca fiecare avusese exact aceeasi senzatie ca si mine. “Bun, mai are cineva dubii ca trebuie sa invatam magia?”

[Crow]

6
Nici unul din ei, nici macar Daniel nu putea sa nege faptul ca era necesar sa invatam sa ne controlam puterile. Erau periculoase, dupa cum vazuse Eliza, si foarte imprevizibile si era imposibil sa determinam ce puteam sau nu puteam face.
A doua zi, dupa ore, ne-am indreptat spre casa batranului care a deschis usa si ne-a lasat inauntru. Nu a zis nimic si mi-am dat seama ca probabil chiar asta astepta, ca noi sa mergem la el. Totusi, desi a recunoscut ca trebuie sa invatam sa folosim magia, Daniel inca banuia ca era ceva mai mult la mijloc si ca dl. Matei nu ne spunea totul.
“Nu-i chiar un dar, nu-i asa?” zise batranul asezandu-se la masa.
“Depinde cum o folosim, nu?” era replica lui Daniel.
“Totul e alb negru pentru tine, tinere,” remarca dl. Matei. “Nu zic ca nu e adevarat ce zici, dar e incomplet,” adauga fixandu-l cu ochii. “Pe vremuri, magia era accesibila tuturor si atunci depindea de cum era folosita, mai exact, pentru ce scopuri. Magia nu este nici buna, nici rea. Daca vrei sa folosesti astfel de cuvinte, fa-o doar cand te referi la cei care folosesc magia nu la magia in sine.”
“Si, de unde incepem?” intreba Emil care arata aproape la fel de nerabdator sa inceapa ca si mine.
“Cu astea!” raspunse batranul si patru carti mici plutira spre noi.
Nu erau mult mai mari decat palma mea si groase de jumatate de centimetru. Aveau coperti de piele si aratau aproape la fel de vechi ca si cartea din geanta mea. Cand am deschis-o pe cea care plutise in fata mea, aproape ca am ramas cu gura cascata. Era un dictionar al fiecarei litera din alfabetul necunoscut si corespondentul ei in litere arabe.
“Veti incepe prin a invata alfabetul vechi,” continua dl. Matei. “Si prin a va controla. Folosirea magiei necesita puterea mintii, de aceea cand va pierdeti firea, sunteti distrasi sau stresati magia va reflecta emotiile si dorintele voastre.”
“Nu pare greu,” comenta Emil zambind.
“Crezi ca e distractie, tinere?!” tuna dintr-o data batranul, lovind masa cu pumnul. “Magia este pe atat de folositoare pe cat este de periculoasa. Nu cred ca ti-ar placea sa te superi dintr-o data pe un profesor care te cearta ca apoi sa il vezi cum isi da ochii peste cap si cade mort in fata ta!”
Am albit cu totii si am ramas nemiscati. Stiam ca se poate inatmpla orice, dar nu ma asteptam sa aflu ca as putea sa omor pe cineva fara sa vreau si pe drum spre casa nu am mai zis nimic. Mi-am terminat temele cat de repede am putut si apoi am stat doua ore citind alfabetul. Pana dimineata nu mai stiam nimic din el cand deschideam cartea in pauze, dar avand micul dictionar cu mine, am reusit sa descifrez cateva cuvinte.
Cartea era impartita in doua bucati: ‘Magia interioara’ si ‘Magia exterioara’. Nu pr4ea intelegeam la ce se refera si dura mult ca sa traduc, luand fiecare litera in parte si nu aveam destul timp pentru ca siguranta aveam destula rabdare.
Imi placea sa ii vad pe ceilalti ca sa mai destind putin in privinta magiei, chiar daca era din cauza ca nu aveau de ales. Indata ce am inceput lectiile, mi-am dat seama ca Daniel si Eliza doar il ascultau pe batran pentru ca noile lor puteri ii fortau sa o faca. Nu puteam intelege de ce le displacea atat de mult? Inca banuiau ca dl Matei planuise totul si nu le convenea ca fusesera alesi fara voia lor?
“Nu,” mi-a spus Eliza intr-o zi cand mergeam spre casa. “Dar mi se pare putin cam ciudat ca dupa atata vreme, cartea dintr-o data se decide sa aleaga patru si nu unul. Vreau sa stiu de ce a facut-o.”
“Si cum propui sa afli? Vrei sa intebi cartea?” i-am spus si am bagat mana in geanta.
“Nu e timpul sa glumim,” imi reprosa Daniel. “E clar ca s-a intamplat ceva acum si vrem doar sa stim ce anume, dar singuri.”
“Cum adica, singuri?” il intrebai banuitoare.
“Trebuie sa putem gasi ceva. Legenda aceea de exemplu, al lui Ariel. Daca era un asa mare magician, cum de exista o singura legenda care face referire la el?”
“Pai nu cred ca se plimba din oras in oras facand linguritele sa se miste singure,” glumi Emil.
“Nu si tu!”  se rasti Daniel la el.
“Ziceam doar ca poate ii placea sa traiasca in secret. Doar i-a zis cartii ‘Ghidul lumii ascunse’.”
“Daca ii placea sa traiasca in anomimat, de ce a aparut dintr-o data si a salvat acel oras?”
“Poate ca a vrut sa ajute, ce e rau in asta?” argumentai eu, simtind ca incepeam sa ma enervez.
“Nimic, dar vreau sa stiu toata povestea inainte sa il ascult pe batranul acela.”
“Si cum vrei sa o afli?”
“Cum ai propus tu, intrebam cartea,” imi raspunse Eliza.
“Adica o traducem cap coada,” adauga Daniel.
“Mai sti? Poate ca nici nu avem nevoie de batran si putem invata singuri,” zise Emil.
“Faceti ce vreti!” m-am rastit la ei dintr-o data. Am scos cartea din geanta si i-am dat-o Elizei. “Dar nu aveti decat sa va descurcati singuri,” le-am zis si apoi am grabit pasul ca sa scap de ei. Nu mai tineam minte cand mai fusesem atat de suparata, dar cand am pana sa ajunga acasa am si uitat de ce ma suparasem pe ei.

[Crow]

7
A doua zi deja imi era rusine pentru felul in care ma suparasem pe ei fara motiv. Nu, nu fara motiv, era pentru ca ma scoteau din minti banuind ca dl. Matei ne vroia raul. Se oferise sa ne ajute, ne lasase pe noi sa luam decizia de a invata magia si ne daduse acele mici dictionare. Practic ne lasa destule motive sa nu vrem sa ne ajute sau sa credem ca nu aveam nevoie de noi. Dar nu puteam invata magia singuri, pana si eu imi dadeam seama de atata lucru.
Pana acum tot ce faceam cand mergeam la el era sa citim cartea, nu ne spusese nimic despre magie. Imi dadea impresia ca nu vroia sa ne invete si doar ne ajuta pentru ca era obligat. Probabil era o lege nescrisa, ca cei care au cartea si invata magia trebuie sa ii invete si pe succesorii lor. Cel putin invataseram ca magia interioara se referea la vraji si potiuni care afectau corpul, iar magia exterioara era tot ce afecta mediul inconjurator. Al doilea capitol era mult mai mare decat primul, nu puteai sa iti faci prea multe cu magia, dar puteai face destule lucrurilor din jurul tau. Dar cum?
“In doua feluri,” imi spuse dl. Matei cand il intrebai intr-o zi. “Una este puterea mintii, ceea ce este mai dificil. A doua este manipularea elementelor de baza ale lumii inconjuratoare: aerul, apa, focul si pamantul.”
“Dar de ce e mai dificil cu mintea?” intreba Daniel.
“Ai nevoie de multa concentrare, nu oricine e in stare sa isi goleasca mintea si sa se concentreze asupra unui lucru.”
“Si de ce e mai usor sa folosesti un element?” intreba Emil.
“Simplu. Cand vezi o flacara si ca arde orice intra in contact cu ea, nu? Sau apa, daca vrei sa faci un vartej trebuie doar sa iti amintesti de unul. E la fel cu toate elementele naturii. Ca sa explic altfel, ce e mai usor sa ridici in aer un ciocan si sa bati un cui, sau sa calculezi cata forta e necesara ca sa faci acel cui sa intre in o bucata de lemn?”
“Nu pare asa greu,” zise Emil.
“Oh nu? De ce nu incerci? A cam venit vremea sa incepeti sa folositi magia si nu doar sa invatati alfabetul. Oricum nu veti folosi cartea pana ce nu invatati sa va folositi puterile.”
In urmatoarea ora, toti patru incercaram sa facem cate o lingurita sa pluteasca, dar nici unul din noi nu reusi nici macar sa o faca sa se clatine. Era nevoie de concentare multa, iar cu Daniel stand chiar langa mine, numa la lingurita nu imi statea mie capul. Cand am ajuns acasa mi-am terminat temele cat de repede am putut si apoi am continuat exercitiul. Din pacate tot nu am facut nici un fel de progres, chiar daca reuseam sa ma gandesc doar la miscatul linguritei, tot nu s-a miscat. Acea caldura pe care am simtit-o atunci nu era asa de usor de controlat.
Eram obosita cand m-am pus in pat imbracata in pijama. Dar atunci mi-am amintit ce ne zisese dl Matei. Poate ca nu puteam sa o fac sa se miste singura dar poate… M-am ridicat din pat si m-a asezai inapoi la birou cu lingurita in fata. Imi goli mintea cat putui de bine si un moment mai tarziu simtii caldura, o briza imi facu paru sa fluture si cateva clipe mai tarziu, un vartej mic facu lingurita sa se ridice de pe birou si sa se roteasca zece centimetri in aer. Reusisem! Puteam sa folosesc magia, chiar daca era magia elementelor si nu a mintii, era un inceput.
A doua zi nu mai puteam de nerabdare sa le zice celorlalti.
“La asta nu m-am gandit,” zise Eliza, inca surprinsa de reusita mea.
“Dar cine zice ca noi nu putem,” spuse Emil putin suparat si apuca penarul meu. Si-l puse in fata si incepu sa se concentreze, dar nu am apucat sa aflu daca reusi sa simta acea caldura pentru ca Daniel apuca penarul.
“Ai innebunit? Vrei sa afle toata scoala ca invatam magia?” ii zise in soapta.
“Bine, bine… astept pana dupa masa,” zise Emil si se ridica de pe scaun si s-a dus la banca lui.
“Totusi, e impresionant ca ai putut sa folosesti orice fel de magie,” imi zise Daniel si simti imediat ca obrajii imi ardeau.
“Nu e mare lucru…” i-am zis, incercand sa ii evit privirea.
Pe moment mi se parea ca sunt doar modesta, dar nu era ceva cu care sa ma mandresc. Cel putin asa credeam. Cand am ajuns la dl. Matei mai tarziu si i-am spus de ce am facut, nu mi-a zis nimic, dar a zambit. Daca era sa fi facut ceva gresit cu siguranta ar fi strigat la mine pana cand ar fi ragusit.
Dar se parea ca progresasem destul de mult, mi-am dat seama cand am vazut ca prietenii mei nu aveau la fel de mult succes. Eliza si Emil nici macar nu reusisera sa isi cheme puterile, iar Daniel abia ca facu o briza sa o zgaltaie putin, dar nici pe departe destul de puternica incat sa ridice lingurita de pe masa.
“Nu-i asa de usor cum credeati,” ne zise dl. Matei zambind.
“Dar nu-i corect,” protesta Emil. “Cartea i-a dat ei mai multa putere.”
“Chiar crezi? Presupunand ca e adevarat, nu are nici o legatura cu diferenta dintre performantele voastre. Chiar daca Carmen a primit mai multa putere, diferenta asta se va vedea mult mai tarziu, cand veti incerca magie mai complexa si mai obositoare. Deocamdata, ea se descurca mai bine decat oricare dintre voi.”
“De ce?” insista Emil. “Cu ce e ea asa speciala?”
Incepeam sa ma simt ciudat, aproape ca imi era rusine ca eram asa de buna vazand cat de mult se supara Emil. Speram doar ca Daniel nu era la fel de suparat, dar nu aveam de unde sti. Ca de fiecare data cand eram la dl. Matei, fata lui nu schita nici o expresie anume.
“Fata e speciala, din motive pe care nici unul din voi nu le-ar intelege chiar daca vi le-as explica, asa ca nu ma voi obosi. Daca vrei rezultate mai bune, n-ai decat sa exersezi mai mult, dar nu da vina pe ea ca tu esti incapabil sa faci ceva.”

[Crow]

8
In urmatoarele zile, am continuat sa invatam sa folosim magia elementelor in timpul petrecut la dl. Matei. Dupa mai multe incercari, si mult exercitiu acasa, Daniel, Eliza si chiar Emil au reusit cu totii sa faca un vartej care sa ridice linguritele fiecaruia de pe masa. Emil fusese primul din cei trei care reusise, dar totusi nu era deloc bucuros sa vada ca eu o faceam mult mai usor si mult mai repede ca el.
Dupa lingurite, dl. Matei ne-a pus sa ridicam alte obiecte, mai grele. De la cani la carti si apoi chiar scaune. Cand am inceput sa ridicam mobila, trebuia sa o facem cu randul pentru ca nu o data, unul dintre noi facuse un vartej prea puternic si arunca scaunul spre ceva sau cineva. Cand se intampla asta, dl. Matei il oprea in aer inainte ca cineva sa fie ranit sau ceva sa fie spart.
“La inceput e greu sa folosesti chiar si putina magie,” ne-a spus intr-o zi. “Dar cu cat folosesti mai multa, devine mai greu sa o controlezi. Asta a fost problema multor magicieni, nu au invatat controlul si, cu timpul, magia a inceput sa ii controleze pe ei.”
“E posibil?” intreba Daniel, si pentru prima data schita o expresie clara pe fata care arata ca e ingrijorat.
“Ma bucur sa vad ca in sfarsit iti dai seama cat de serioasa e invatarea magiei. Da, e foarte posibil. Daca folosesi prea multa magie, iar mintea ta nu o poate controla, iti vei pierde mintile. Corpul tau va fi doar un punct de reper prin care magia din lumea din jurul tau se va dezlantui. E adevarat ca pana iti vei pierde mintile vei deveni incredibil de puternic, dar riscul e mult prea mare.”
“Si cat dureaza, pana iti pierzi mintile?” intreba Emil.
“Depinde de persoana. Cel mai mult au rezistat cativa ani, dar aceia au fost magicieni experimentati.”
“Dar nu e posibil sa invati sa te controlezi inainte de a iti pierde mintile?” insista Emil.
Dl. Matei se incrunta putin, ma rog, putin mai mult ca deobicei in timp ce il privea pe Emil. “Nu ar fi exclus, asta presupunand ca ai destul timp. Depinde si de cat de rezistent esti. Dar tineri ca tine nu ar rezista nici cateva ore la cat control ai, asa ca mai putina vorba si mai multa munca.”
Restul dupa-amiezii, dl. Matei il puse pe Emil cel mai mult la munca. Probabil nu ii placuse ideile care ii venisera, nici eu nu ma dadeam in vant dupa ele. De la inceput mi s-a parut ca Emil era putin cam prea entuziasmat sa invete magie, chiar mai mult decat mine. Dar chiar si el isi dadea seama de pericolul pe care il prezenta magia, cel putin asa speram.
“Voi il credeti?” inrteba Emil in drum spre casa. “Toata chestia asta ca daca folosesti prea multa magie iti pierzi controlul.”
“Nu stiu, dar nu cred ca o sa incerc sa aflu prea curand,” zise Eliza.
“De acord, de ce ne-ar minti?” intreba Daniel.
“Poate ca nu vrea sa devenim prea puternici prea repede ca nu vom mai avea nevoie de el,” explica Emil si era ceva ciudat in tonul vocii sale.
“Dl. Matei nu a facut nimic decat sa ne ajute, nu cred ca e corect sa vorbesti asa despre el,” i-am reprosat.
“Calmeaza-te, ziceam si eu. Dar nu presupunem cam mult?”
“Cum adica?” intreba Daniel ridicand din o spranceana.
“Sunt de acord ca batranu ne-a ajutat, dar inca nu stim de ce. Zice el ca o face pentru ca e datoria lui, dar sunt singurul care a observat ca nu il incanta idea? Mai ales pentru ca suntem patru.”
“Aici cam ai dreptate,” zise Eliza.
“Poftim?!” sari eu dintr-o data.
“Matei nu a facut nimic ca sa il banuim de ceva, dar nici nu putem fi suta la suta siguri de intentiile lui. Deocamdata mai bine asteptam inainte sa face ceva,” zise Daniel, dar nu ma calma de tot.
“Eu tot zic ca planuieste ceva,” insista Emil.
“Bineintles ca da,” zise cineva din spatele nostru.
Cand ne-am intors sa ne uitam la cine tragea cu urechea la conversatia noastra, am vazut ca erau cinci barbati, toti imbracati in o haina dintr-o bucata lunga pana la glezne, cu maneci largi si glugi care le acopereau majoritatea fetelor, in jurul braului aveua o sfoara groasa pe post de curea. Aratau ca druizi, dar nu imi inspirau deloc incredere.
“Ce vreti?” intreba Daniel si se posta automat intre noi si ei.
“Noi suntem Umbrele Adevarului. Si am venit sa va avertizam, batranul Matei nu este cine credeti voi ca este,” zise aceeasi voce care veni de la cel din mijloc.
“Si de ce ar trebui sa va credem pe voi?” intreba Eliza.
“Nu trebuie sa ne credeti pe cuvant. Putem dovedi ce zicea prietenul vostru,” continua barbatul si arata spre Emil. “Matei incearca sa va incetineasca progresul, pentru ca se teme sa nu ii scapati de sub control.”
“Ati zis ca puteti sa ne dovediti,” i-am zis eu pe un ton mai curajos decat ma simteam. “Ce dovezi aveti?”
“Va spus, presupun, ca sunt doua tipuri de magie. Dar va spus tot? De exemplu, cate elemente sunt?”
Ma incruntai putin, dar I-am raspuns: “Patru: aer, apa, foc si pamant.”
“Vedeti? Va ascunde informatii esentiale despre magie,” zise barnatul pe un ton satisfacut. “Nu v-a spus de al cincilea si cel mai puternic element. El si cei care studiaza cartea veche il numesc elementul fundamental, noi il numim elementul viata-moarte.”

[Butterfly]

interesant........interesant...........he he 

[Crow]

9
Oricine erau tipii aia nu imi placea cum arata treaba. Ei erau cinci, noi eram patru si desi stiam si noi ceva magie, eram destul de sigura ca ei stiau mai multa ca noi. Nu eram atenta la ce ziceau, doar la ce faceau, la cea mai mica miscare a lor care sa indice ca vroiau sa ne atace.
“Tot nu vad de ce v-am crede pe voi in locul batranului,” zise Daniel.
“Dovada este in carte, daca o puteti citi,” zise barbatul din mijloc. “Cititi-o si veti afla si singuri adevarul.”
“Sa presupunem ca dl Matei chiar ne-a ascuns anumite aspecte ale magiei, probabil a facut-o pentru a ne proteja,” zise Eliza ferm.
“Bineinteles, credeti ce vreti. Noi am venit doar sa va spunem ca exista o alternativa.”
“O alternativa la ce?” il intrebai eu.
“Puteti sa continuati sa invatati de la mos sau puteti veni sa invatati de la noi.”
“Si ce ne oferiti voi?” intreba Emil.
“Ce va oferim?” zise barbatul zambind. “Mai multa putere decat v-ati imaginat vreodata.”
Dupa asta au plecat si noi am putut sa ajungem acasa fara alte incidente. Abia am dormit in noaptea aceea. Nu ma puteam gandi la nimic altceva in afara de acei ciudati si consecintele intalnirii noastre. Daca domnul Matei chiar ne ascunsese anumite lucruri, lucrurile urmau sa se complice. Eram de acord cu Eliza, probabil o facuse ca sa ne protejeze, dar asta ridica o alta problema.
“Ce altceva ne-a ascuns?” intreba Emil a doua zi dupa ce am rasfoit toti patru cartea cap coada pana am gasit informatii despre al elementul fundamental.
“Doar nu crezi ca a facut-o cu intentii rele,” i-am zis eu putin incruntata. Emil se purtase ciudat de cand incepusem sa folosim magia, dar se purta chiar mai rau in ultima vreme si nu imi placea.
“Poate ca nu de data asta, dar cine stie ce altceva nu ne-a zis?” insista el.
“Eu zic sa il intrebam azi,” zise Eliza. “Sa aflam motivele lui inainte de a incepe sa il acuzam de ceva.
Aveau dreptate, era timpul sa aflam mai multe despre magie, despre cartea aceea si despre Umbrele Adevarului. Speram doar ca dl Matei avea sa ne spuna adevarul sau macar o parte din el. Eram aproape sigura ca pana acum nu ne-a spus nici o minciuna, poate cu exceptia faptului ca sunt cinci elemente si nu patru. In drum spre cas lui in dupa-amiaza aceea, simteam ca respir din ce in ce mai greu. Eram sigura ca daca nu primeam destule raspunsuri, prietenii mei vor alege sa nu mai invete magia si apoi sa ma oblige si pe mine sa renunt.
“Ce ati patit azi?” ne intreba dl Matei vazand ca stam toti tacuti in jurul mesei. “De obicei sareati toti pe mine sa exersati magia.”
“Dle Matei…”
“Ce e elementul viata-moarte?” intreaba dintr-o data Emil.
Expresia de pe fata dlui Matei se inaspri dintr-o data. Dar era ceva ciudat, nu pare furios. Dimpotriva, arata suparat. Se aseza pe un scaun si isi puse coatele pe masa. Cateva minute bune a stat asa, ochii sai privind fix asupra unui punct pe masa.
“Deci… i-ati intalnit,” zise intr-un sfarsit.
“Stiati de Umbrele Adevarului?” intreba Eliza.
“Adevarului? Adunatura aceia de scamatori au inchis ochii adevarului cu mult timp in urma.”
“Dar de ce nu ne-ati spus de ei?” intreba Daniel.
“Simplu, pentru ca ei nu au voie sa intrerupa lectiile unui adept al cartii. Li se permite sa interactioneze cu ei doar dupa ce isi termina invatatura.”
“Atunci de ce au venit la noi?” il intreb eu.
“Probabil din acelasi motiv pentru care cartea a ales patru in loc de unul,” imi raspunse dl Matei si isi ridica privirea ca sa se uite la mine. “Problema e ca nu stiu care e motivul acela.”
“Dar sti ce este elementul de care ne-au zis,” zise Emil pe un ton acuzator.
Dl Matei se uita la el putin incruntat inainte sa raspunda. “Asa il numesc ei, dar in carte il veti gasi sub numele de elementul fundamental. Nu este chiar un element separat pe care puteti sa invatati cum sa il controlati. Este o putere care se zice ca o dobandesti doar dupa ce stapanesti toate patru elementele, dar sa le stapanesti cu adevarat. Sa va fie la fel de natural ca respiratul.”
“Este posibil sa ajungem la un astfel de nivel?” il intreb uitmita.
Se intoarse spre mine si expresia i se insenina. “Nu zic ca e imposibil, dar sa stiti un lucru: eu inca nu am ajuns la nivelul acela.”
Nu mai aveam nimic de spus, nici eu nici ceilalti. Daca dl Matei inca nu era destul de puternic, cum puteam sa speram noi sa ajungem la acel nivel de control asupra elementelor.
“Dar cred ca a ajuns cat ati exersat cu aerul. Cred ca e cazul sa trecem la apa,” zise batranul si se ridica in picioare. “Vreau sa continuati sa exersati, dar a venit timpul sa trecem la un alt element.”
Ne puse la toti ceai in cani de doua ori mai mari si dupa ce ni le azeza in fata ne-a spus sa facem apa sa miste si doar apa. Nu am inteles decat mai incolo la ce se referea: toti nu ne puteam abtine sa nu folosim aerul sa o miscam. Dl Matei ne-a spus clar ca atunci cand vom misca doar apa, nu se va misca intr-un vartej… grozav ajutor. Pana la sfarsitul zilei, nici unul din noi nu a reusit sa faca nimic.