In cautarea inspiratiei (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

Acesta este un nou proiect al meu. Nu va asteptati sa fie cine stie ce de capul lui. Va las cu primul capitol...

                                                      1.   Imbold

      În Argentina, supranumită şi „Patria telenovelelor”, în Buenos Aires venise toamna. O tânără, pe nume Ida Lovell, se uita pe fereastra biroului său. Privea abătută frunzele maronii ce cădeau pe jos. Fereastra de la biroul ei dădea spre o grădină pe care părinţii ei o îngrijeau ca pe un copil. Grădina, odinioară veselă, părea tristă. Copacii începeau să se dezgolească de frunze, florile se uscaseră de mult, iar grădina avea un aspect de arid, de gol, un gol ce-o trimise pe Ida să se gândească la expresia latină : sic transit gloria mundi (aşa trece gloria lumii).
      Petrecea cea mai mare parte din timpul ei în biroul casei, unde cărţile-i erau prietenii şi calculatorul personal de un real ajutor. La cei 28 de ani ai săi nu se putea plânge, pentru că părinţii ei erau înstăriţi, având afaceri prospere şi ei aproape că nu-i lipsise nimic. În ciuda luxului oferit de părinţii ei, Ida învăţase adevărata valoare a vieţii prin studiile pe care le terminase, prin faptul că vroise să-şi facă o firmă. Datorită tehnologiei numită internet, ea-şi conducea firma foarte bine şi de-acasă, din faţa monitorului, ceea ce-i permitea să scrie.
      Ida nu avea pretenţia să se ridice la statutul de scriitor, dar scria din plăcerea pe care i-o oferea scrisul. Adaptase expresia latină cogito ergo sum (cuget, deci exist) la nevoia ei de a scrie, astfel că motto-ul ei era : Scriu, deci exist. Dacă cineva ar fi întrebat-o de ce acesta-i era motto-ul, ar fi răspuns firesc : verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne) şi câtă dreptate i s-ar fi dat...
      În ziua aceea, Ida se afla în impas. Vroia să facă un pas în evoluţia ei ca şi scriitor : un roman. Era supravegheată de un profesor de literatură şi lingvistică, scriitor profesionist, ce-o introdusese în cercuri literare înalte. La început, Ida se înfăţişase cu lucrări timide ce conţineau reflexii, meditaţii, constatări pe diverse teme. Literaţii, care frecventau acele cercuri nu o trataseră cu delicateţe, ci-i spuseseră direct unde greşeşte şi ce anume mai putea îmbunătăţi, iar Ida-şi dezvoltase scrisul cu ajutorul profesorului ei şi a celor ce-o ascultau şi-i spuneau fără ocolişuri ceea ce cred ei despre scrierile sale.
      Chiar unul dintre ei îi lansase provocarea de a scrie un roman, provocare pe care ea o acceptase. Ştia că-i va fi greu, dar chiar vroia să facă acest pas. Un roman ar fi însemnat foarte mult pentru ea, mai ales că un roman presupunea descrieri, locuri, personaje, dialoguri şi o bună documentare din partea ei. Nu se temea de munca ce-o presupunea elaborarea unui roman, ci se temea de lipsa ideilor. Deja intrase în panică, pentru că nu ştia nici măcar ce subiect să aibă romanul său. Îşi punea întrebări, ce ei i se păreau fireşti : „Oare va fi un roman istoric ? Sau un roman poliţist ? Ori de aventură ? Ori romantic ? Oare ce fel de roman va fi ?”
      Ida ştia că părinţii ei o susţineau în tot ceea ce vroia ea să facă, iar mama ei, când îi povestise despre provocarea ce i se lansase îi spusese că nu are ce pierde dacă încearcă. Nu avea chef să se aşeze la calculator şi să caute pe internet o idee salvatoare, aşa că îşi închise calculatorul, se îmbrăcă şi îşi anunţă părinţii că iese să se plimbe.
      Părăsi casa ieşind pe străzile cartierului în care locuia. Paşii o purtară spre un parc, iar ea intră puţin acolo. Peisajul anost al toamnei cu frunze căzând persista şi acolo. Natura se pregătea de hibernare, de iarna ce avea să urmeze, iar ea era în căutare de idei. În interiorul ei, Ida era într-o forfotă specifică anotimpului primăvara. Zâmbi puţin la acea idee. Interiorul ei nu se sincroniza deloc cu exteriorul. Merse de-a lungul parcului mai departe, realizând că ieşirea ei din casă nu avea o destinaţie precisă.
      Mai merse câtva timp, apoi se opri. Vru să se întoarcă, dar se uită în jurul ei şi observă că se află în faţa unei clădiri pe care scria „Bibliotecă”. Îşi aminti de un articol de pe internet pe care-l citise despre acest cuvânt şi care spunea :

   „Bibliotecă este un cuvânt provenit din combinaţia termenilor greceşti: biblos (carte) şi theke (cufăr). Se poate referi atât la o colecţie privată, cât şi, de cele mai multe ori, la colecţii mari, deţinute şi administrate de diverse instituţii.”

      Ce explicaţie banală pentru o insituţie în care erau adăpostite adevărate comori... Ida intră în acea clădire dintr-un imbold. Se îndreptă prin holul lung şi înalt spre o funcţionară amabilă ce-i ajuta pe cei ce aveau nevoie de ajutor.
   ─ Bună ziua, salută Ida
   ─ Bună ziua, îi răspunse funcţionara. Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Cu o legitimaţie pentru început, bănuiesc.
   ─ Nu e neapărată nevoie de legitimaţie pentru a lectura o carte sau alta, dar pot să vă fac una în condiţiile în care veţi avea nevoie de bibliotecă ceva mai des. Aici la noi sunt unele cărţi ce nu au regim de împrumut şi se dau numai la sală. Nu vă imaginaţi o sală cu nişte şiruri de mese, în care eu vin şi distribui cărţile cerute. La noi nu veţi găsi aşa ceva. Veţi găsi birouri dotate cu veioze, un top de hârtii şi instrumente de scris.
   ─ Interesant. Presupun că hârtia folosită de un lecturant, se plăteşte, nu ?
   ─ Nu. Urmaţi-mă, vă rog.
      Ida o urmă pe acea funcţionară într-o incursiune prin ceea ce numea ea „sală de lectură”.
   ─ După cum vedeţi, aici este locul cărţilor beletristice, zise funcţionara. După cum observaţi, rafturile sunt dispuse concentric, iar în mijloc sunt mesele. Cei care revin în această sală, pentru a citi îşi permit să pună semne acolo unde au rămas cu cititul şi un bilet pe masa la care stau de obicei. Pe bilet scrie numărul mesei la care se aşează şi numele celui ce stă la ea. Biletele acestea sunt prevăzute cu un lipici special, care nu deteriorează masa şi este şi ecologic. În momentul în care lecturantul termină de citit şi nu mai revine decât peste un anumit timp, mă anunţă că masa e liberă. Îşi ia biletul de pe masă şi pleacă. Dacă revine, va ocupa altă masă care-i liberă. Să mergem mai departe.
      Cele două ajunseră în altă încăpere.
   ─ După cum vedeţi, şi aici se respectă dispunerea concentrică a rafturilor şi bileţelele de pe mese. Din întâmplare, aici este sala dedicată geografiei. Cei care vin aici, petrec mai mult timp la mesele acestea, studiind. Ei fac şi consemnări. Când topul de hârtie de la masă se consumă, au obligaţia să cumpere altul. La beletristică nu se fac consemnări multe, ca aici şi acolo aprovizionez eu mesele cu topuri noi, dar aici nu. Asta este o contribuţie infimă a celui ce lecturează la bunul mers al acestei instituţii. Legitimaţiile de care m-aţi întrebat sunt nişte cartoane lucioase pe care se scrie : beletristică, geografie, istorie etc. Eu ştiu astfel unde să-i îndrum pe cei ce doresc să citească. Acum aţi înţeles ?
   ─ Am înţeles,
   ─ Unde doriţi să vă duceţi acum ?
   ─ Nu ştiu nici eu prea bine.
   ─ De ce ?
   ─ Vreau să studiez, dar nu ştiu ce anume.
   ─ Pot să vă recomand eu ceva ?
   ─ Vă rog.
   ─ Întotdeauna m-a fascinat Egiptul. Am citit şi am căutat diverse informaţii despre el, dar tot sunt nemulţumită. Parcă ar lipsi un roman despre Egipt. Nu istoric, ci unul care să îmbine istoria cu aventura. Oricum, în sectorul de istorie nu prea vin mulţi lecturanţi. E linişte acolo.
   ─ Aveţi cărţi despre Egipt ?
   ─ Sigur că am. O mulţime.
   ─ Atunci, treceţi-mă la istorie şi voi fi un lecturant „înfocat”, zise ea în glumă.
   ─ Bine. Legitimaţia costă 10 $. O fac pe loc şi vi-o aduc. Să vă duc spre sala rezervată istoriei ?
   ─ Desigur.

[mooney]

Sunt curioasa si astept urmatorul capitol....Nu am vazut greseli de tastare si nici de exprimare....tine-o tot asa..

[Nefertiti]

                                                  2. Pulvis et umbra sumus (Suntem cenuşă şi umbră)

      Atenţie ! Acest capitol are tentă istorică. Toate informaţiile furnizate în acest capitol despre Egipt sunt luate din diverse surse de informare şi vor fi scrise cu bold+italic.

      Ida Lovell o urmă pe funcţionară spre sala consacrată istoriei. Aşa cum afirmase, sala era aproape goală.
   ─ Alegeţi o masă, pune bileţel şi studiu plăcut şi constructiv !
   ─ Mulţumesc. Numele meu e Ida Lovell, cu doi de „l”.
   ─ Am reţinut. Eu mă numesc Bertha Collins.
      Ida se duse spre o masă, luă loc şi aprinse veioza de pe ea. Găsi în sertarul mesei topul de coli de scris şi instrumentele necesare. Dădu un telefon acasă, spunându-le alor săi că este la bibliotecă şi nu ştie când vine acasă. După toate acestea, Ida începu să privească rafturile pline de cărţi. Erau ordonate pe ţări, civilizaţii sau alte criterii. În zona celor cu civilizaţii ea observă o mulţume de cărţi despre Egipt. Folosindu-se de o scară prevăzută cu roţi, ea se urcă să ia câteva din cărţile ce tratau istoria Egiptului.
      Nu avea de unde şti ce anume spera să găsească în ele sau ceea ce-o aştepta în spatele coperţilor acelor cărţi. Reveni la masă, punându-le în ordine şi deschise una dintre ele, în interior scriind :

              „Egiptul este o ţară arabă din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâşia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania şi cu Arabia Saudită) şi de Marea Roşie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo.”

      O închise degrabă. „Prea istoric”, îşi zise ea. „Ce remarcă ! Doar sunt în sectorul dedicat istoriei ! Ce mă aşteptam să găsesc aici decât informaţii pur    istorice ?!”
                   
      Deschise altă carte în care găsi :

   „La început exista un singur conducator purtând numele de faraon - ce se traduce prin Casa Mare - care era mare preot şi detinea şi cea mai înaltă funcţie socio-administrativă din stat”

      Din nou un fragment istoric. Ida devenise iritată. Găsea numai fragmente istorice. Nimic care s-o fascineze. Inspiră şi expiră pentru a se calma şi întoarse câteva pagini pentru a lectura mai departe. Dădu de un capitol ce se intitula „Iniţierea” şi deveni curioasă. Oare despre ce iniţiere ar fi fost vorba în acel capitol ? Întoarse o nouă foaie şi citi :

   „Iniţierea a reprezentat scopul practicii religioase egiptene, fiind cel mai înalt statut la care putea să ajungă un discipol. Iniţierea reprezenta un proces lung de antrenamant care se întindea pe ani şi ani de zile în funcţie de aptitudinile aspirantului.
   Primele tehnici vizau purificarea corporală, care începea printr-o alimentaţie corespunzatoare bazată pe vegetale, lactate, plante medicinale, respectiv prin întărirea structurii fizice cu ajutorul anumitor poziţii corporale asemanatoare celor folosite în hatha yoga orientală precum şi exerciţii şi tehnici de respiraţie. La acestea se adăugau diferite procedee de concentrare şi disciplinare mentală. Primele cunoştinţe teoretice pe care le învăţa aspirantul erau legate de studiul ştiinţelor raţionale : matematica, biologia, medicina şi altele. Deasemenea învăţau despre centrii subtili de forţă, despre cum să-şi trezeasca energiile latente din fiinţă, cum să-şi controleze instinctele, dorinţele şi emoţiile. Urmau apoi concepte metafizice despre alcătuirea Universului, despre creaţie, despre diferite reguli de comportament, educaţie psihologică, despre istoria umanităţii şi se insista predominant pe evidenţierea valorilor sufleteşti.”

      Fragmentul o fascină atât de mult, încât nu sezizase nici când i se adusese legitimaţia, nici faptul că începuse să consemneze câte ceva din acea carte. Parcurse mai departe rândurile din acea carte :

   „Aspirantul era învăţat despre nivelele de vibraţie caracteristice acestui Uninvers. I se destănuiau ierarhia regnurilor, că la bază se afla regnul mineral, urmat de regnul vegetal, animal şi apoi uman. Dar ciclul nu se încheia aici pentru că deasupra omului este Dumnezeu, adică originea şi sursa tuturor lucrurilor ce există, este motivul pentru care existăm.
   O altă probă consta în faptul că aspirantul era închis în diferite încăperi izolate, de regula acestea aflându-se în subteranele templelor şi chiar a piramidelor, labirinte cu diferite capcane pe care el trebuia să le treacă, trebuia să stea izolat în întuneric şi singuratate.”

      Închise coperţile acelei cărţi şi începu să consemneze ceva :

   „Oare ce-l determina pe un cetăţean obişnuit al Egiptului antic să vrea să devină un iniţiat ? Având în vedere probele pe care trebuia să le treacă, cum de se încumeta să răspundă acestei provocări ? Ce anume i se garanta la sfârşitul acestei iniţieri ? Oare după toate probele şi etapele i se releva un secret ? Oare ajungea la cunoaşterea sinelui sau descoperea mistere ale universului pe care noi, oamenii moderni nu le putem descoperi ?
    Oare modernismul ne-a făcut atât de orbi, încât să nu mai vedem valorile    morale ? Să nu mai vedem că suntem înconjuraţi de spiritualitate ? Acei egipteni simpli, ce nu aveau la îndemână tehnologiile moderne de acum erau mai înţelepţi decât noi ? Cunoşteau ei oare nişte adevăruri tulburătoare pe care timpul le-a distrus ?
    Totuşi, acei egipteni simplii ne-au lăsat moştenire nişte comori : Sfinxul ce ca vechime este mult mai în vârstă decât piramidele, despre care ştiinţele ezoterice spuneau că el reprezenta tainica îmbinare a celor patru elemente : pamântul, apa, focul şi aerul; Piramidele, mai ales cele mai mari, ce au fost concepute după anumite calcule matematice şi astronomice foarte stricte, din aceasta cauză putând servii ca măsurătoare ale timpului, drept calendare sau ceasuri.
    Amintindu-mi de comorile pe care egiptenii le-au lăsat în urma lor, nu pot să mă abiţin să nu mă întreb : ce-am lăsat noi, oamenii moderni ?”

      Aşa-şi încheie consemnările Ida. Se ridică de la masa de scris, puse cărţile în acelaşi loc de unde le luase, colile albe şi instrumentele de scris în ordine. Se uită dacă lipise vreun bilet pe masă şi constată că nu. Răsuflă uşurată şi luându-şi colile scrise, se îndreptă spre ieşire. Poposi în dreptul biroului funcţionarei de-acolo.
   ─ Bună Bertha. Deja s-a lăsat întunericul ?
   ─ Da, domnişoară Ida.
   ─ Nu am pus un bileţel pe masă, pentru că simt nevoia să plec spre Egipt. Asm găsit o carte în biblioteca dumneavoastră care m-a acaparat, m-a fascinat şi simt nevoia să plec în această ţară. Poate o călătorie în Egiptul de astăzi mă va ajuta să descopăr ce să scriu în romanul pe care-l am în plan.
   ─ Sunteţi scriitoare.
   ─ Nu, nu chiar. Adică nu am o diplomă. Nu există facultăţi de scriitori, care să te scoată scriitor. Şi chiar dacă ar exista, ce valoare ar avea o banală hârtie ?
   ─ Aşa este. Sper să găseşti ceva care să te inspire !
   ─ Mai mult ca sigur că voi găsi !
      Ida părăsi biblioteca plecând spre casă. Ajunse acasă, unde după ce se schimbă de haine şi luă cina, se duse în birou, la calculator pentru a putea să facă rezervare la unul din hotelele din Cairo. Trebuia neapărat să ajungă în Cairo. Se simţea de parcă glasuri tainice ale Egiptului de-odinioară o cheamă. Tot ceea ce marii egipteni lăsaseră în urmă era mister. Conducătorii Egiptului erau doar cenuşă şi umbră...